Era 2006, 30 aprilie, noaptea târziu, când o tristă veste venea de la Gâltiu. Ion Gavrilă Ogoanu, eroul Rezistenţei Anticomuniste din România, a părăsit această lume. A fost un ceremonial religios simplu, aşa cum şi-a dorit Ion Gavrilă Ogoranu: fără elogii, fără vorbărie prea multă. I-a fost respectată dorinţa, dar mulţimea a ţinut să-l conducă pe ultimul drum. Nu însă şi oficialii vremii. Un frumos monument din marmură albă tronează de atunci peste mormânt. ,,Să ardem ca o flacără măcar, dacă nu putem învinge…Să nu murim cu o zi înainte de a fi nevoie de noi…( Ogoranu- Brazii” vol I ). Sunt cuvintele scrise pe mormântul eroului făgărăşean. La picioarele mormântului au fost plantaţi doi brazi meniţi parcă să amintească tuturor care ţin un moment de reculegere la căpătâiul ,,Moşului” că ,,Brazii se frîng, dar nu se îndoiesc”. S-au scurs de atunci 14 ani. Casa din Gâltiu de la nr 28 în care Ion Gavrilă Ogoranu şi Ana Săbăduş au locuit şi au reuşit să tăinuiască vreme de două decenii fuga luptătorului în faţa securităţii nu mai este locuită. Urmele fostului gospodar se mai văd încă peste poarta pe care mai stă cocoţat numărul de casă. ,,Ion Gavrilă Ogoranu a fost o istorie vie a neamului nostru” spunea Octav Bjoza. Îmi aduc aminte cuvintele lui Ion Gavrilă Ogoranu spuse la comemorarea de la Crucea de la Mănăstirea Sâmbăta: ,,Pentru noi lupta nu se va încheia decât atunci cînd ni se vor bate cuiele pe sicriu„. Viaţa eroului a fost o luptă continuă, de la viaţa dură şi plină de lipsuri a familiei lui de ţărani din Gura Văii, la studenţia întreruptă prin lupta anticomunistă, hăituiala din Munţii Făgăraşului, fuga de securitate, apoi eliberarea de comunism într-un lagăr mai mare numit România şi mai apoi munca de cercetare în arhivele fostei securităţi, cea care i-a făcut viaţa un calvar, şi lupta cu condeiul care a lăsat urmaşilor o istorie scrisă a vremurilor de prigoană în 7 volume intitulate sugestiv ,,Brazii se frîng, dar nu se îndoiesc”, titlu pus de Traian Trifan din Braşov, un ,,veteran” al închisorii Aiud.
În memoria eroului Ion Gavrilă Ogoranu redăm un interviu realizat în 2002 de Lucia BAKI după ce România a fost invitată să înceapă convorbirile de aderare, în cadrul summit-ului NATO de la Praga din 21 noiembrie 2002
Reporter: Aţi aşteptat mai bine de 50 de ani venirea americanilor, d-voastră aţi luptat cu această speranţă care s-a realizat abia în 2002. Cum priviţi această împlinire?
Ion Gavrilă Ogoranu: Nu de 50 de ani, ci de aproape 60 de ani. Dar contrar la ce se crede, nu speranţa venirii americanilor ne-a îndemnat să luăm drumul munţilor ci datoria de a ne apăra pămîntul şi sufletul României. Noi nu i-am privit pe americani ca pe nişte mercenari care să vină să lupte în locul nostru, iar noi să aşteptăm uitîndu-ne pe cer după avioanele lor. Noi am luptat cu arma împotriva comunismului în toţi munţii României socotind acest lucru ca pe o datorie de onoare a generaţiei noastre. Ziceam, dacă vom lupta e posibil să fim ajutaţi de americani, dar în primul rînd am considerat de datoria noastră să facem acest lucru.
R.:Rezistenţa anticomunistă a fost ajutată de americani?
I.O.G. În măsura politicii mondiale de atunci, da. Dacă nu s-a făcut mai mult, n-are rost să învinovăţim pe nimeni. De exemplu, grupurile de paraşutaţi din anii 1951-1953 au fost lansate de avioane americane. Cei care le-au pilotat şi-au riscat viaţa pentru noi. Oricînd acele avioane puteau fi doborîte, iar piloţii să fie trataţi ca spioni. Dacă rezultatele n-au fost pe măsura aşteptărilor, vina o poartă spionii sovietici înfiltraţi în serviciile secrete engleze. Ei ştiau totul şi îşi anunţau stăpînii, cine sînt cei paraşutaţi, cu ce scop vin, cînd şi unde vor fi paraşutaţi.
R.: În cazul grupului condus de d-voastră?
I.G.O.: Noi am cerut ajutorul Consiliului Naţional Român condus de generalul Rădescu prin doi oameni care au părăsit România în 1952, Moise Cîlţea din Şona şi Ion Vijoli din Gura Văii. Acest for reprezenta rezistenţa românească în străinătate. Ceream Consiliului să fim ajutaţi cu arme şi echipament de luptă. Fixam un loc şi o dată anume cînd urma să primim eventualele ajutoare. La data fixată de noi, într-o noapte, avionul american a sosit, dar la locul stabilit nu ne-am putut apropia din cauza blocării lui (Poiana de pe rîul Sebeş din Muntele Ţ’iganu) de trupe masive de securitate. Avionul a survolat munţii după care a aterizat forţat în Ungaria, crezînd că aterizează în Iugoslavia. Acest fapt a fost scris în Scînteia din acea vreme. Am înţeles că Securitatea ştia acest secret şi voia să dovedească americanilor că nu există Rezistenţă anticomunistă în Munţii Făgăraşului. Un alt avion american a lansat la Sărata, în 1951. Era un grup de paraşutişti, grupul Săplăcan format din 5 persoane, dar a fost aşteptat de Securitate şi distrus. În zona Agnita a fost paraşutat grupul Golea, în 1951. Acei paraşutişti au rezistat 2 ani în ţară, după care au fost prinşi de Securitate. În 1953 a avut loc o altă lansare. În regiunea Satu Mare a revenit căpitanul Mare Sabin (ginerele cofetarului Embacher din Făgăraş). Sabin a plecat dintre noi în străinătate în 1950 promiţînd că se întoarce. El a pierit căutîndu-ne fiind foarte aproape de a ne găsi. De asemenea, dacă eu mai exist acum, se datorează preşedintelui SUA, Richard Nixon, care atunci cînd a venit în România i-a înmînat lui Ceauşescu o listă cu nume de persoane de care se interesa partea americană. Pe acea listă se afla şi numele meu. Datorită acestui fapt, nu am fost executat atunci cînd am fost prins în 1976, condamnarea mea fiind la moarte.
R.: Ştiţi cum aţi ajuns pe această listă?
I.G.O.: Da, acum ştiu precis. Prin 1935-1936 se afla la Biserica greco-catolică Constantin Brîncoveanu din Făgăraş, un preot tînăr celib, Mircea Toderici, de loc din Alba Iulia. Era şi profesor de religie şi de limba italiană. El a emigrat în SUA. Acest preot a venit în România împreună cu delegaţia preşedintelui Nixon. Atunci şi-a vizitat nişte rudenii. Am profitat de acest fapt şi i-am adresat o scrisoare în care îl anunţam că mă aflam condamnat la moarte şi stam ascuns din cauza Securităţii. Întorcîndu-se în America, susţinut şi de preşedintele românilor din SUA, Nicolae Lungoci, un făgărăşan, a intervenit la Preşedenţia americană în favoarea mea. Astfel am fost scăpat eu de la moarte.
R: Partea americană recunoaşte rezistenţa anticomunistă din Munţi?
I.G.O.: Lupta noastră este recunoscută de americani. Preşedintele Clinton a spus-o explicit cînd a vizitat România. Redau textual: Aţi avut o luptă de rezistenţă împotriva comunismului de mai bine de 10 ani, pe care o apreciem. Desigur despre rezistenţa anticomunistă ştie şi preşedintele Busch. A lăudat rezistenţa anticomunistă din Cehia, dar la Bucureşti n-a făcut referire şi la rezistenţa românească pentru că n-ar fi sunat prea bine în contextul dat.
R.: Cine are meritul ca România să fie invitată în NATO, la Praga?
I.G.O.: Desigur guvernele de după ’90 îşi au meritele lor, dar înaintea lor sînt alte merite, ale întregului popor. Sîntem poate singurul popor care are cea mai mare simpatie pentru americani. Poate nu bazată pe realităţi, dar este o simpatie de lungă durată. Şi americanii cunosc acest lucru. A existat o rezistenţă a oamenilor noştri politici care au rămas credincioşi alianţelor statelor apusene înclusiv americanilor sacrificîndu-şi viaţa pentru acestă atitudine. Cazul Iuliu Maniu, al Brătenilor, şi al altor oameni credincioşi valorilor unei democraţii occidentale şi care şi-au pierdut viaţa pentru apărarea acestor idealuri. Există în SUA un număr de aproape un milion de americani de origine română care nu şi-au uitat ţara. În două rînduri au avut preşedinţi făgărăşeni, pe Nicolae Lungoci şi pe Georgeta Washington care nu este alta decît fiica lui George Blebea din Ileniul Făgăraşului. Şi orice s-ar spune, NATO rămîne în primul rînd o organizaţie militară.
R: Ce credeţi că va fi în viitor?
I.G.O.: Cred că ne aşteaptă o perioadă grea şi nu ştiu dacă românii sînt toţi pregătiţi. Poate cred că NATO înseamnă împrumuturi externe şi ajutoare cu haine vechi sau gumă de mestecat. Mă tem mai mult de unele năravuri româneşti. Conducătorii noştri păcătuisc foarte des prin a crede că putem duce cu zăhărelul Vestul, cu minciuna, socotindu-i creduli pe cei din jurul nostru. Ceauşescu şi-a putut închipui că putea înşela omenirea întreagă. NATO ne va cere nu numai contribuţii materiale ci şi contribuţii sufleteşti, sinceritate, perseverenţă, respect faţă de promisiunile făcute. E vorba de datoria noastră în calitate de membru al unui pact în care sînt adunate cele mai puternice naţiuni ale lumii. Vom putea minţi şi să ne prefacem dimineaţa, poate şi la prînz, dar în cele din urmă jocul acesta nu va putea merge. Într-o toamnă frumoasă, tîrzie, Dunmezeu ne-a luminat viaţa şi ne-a făcut darul după care am rîvnit şi am luptat şi noi la vremea noastră. Dumnezeu să-i odihnească pe toţi camarazii mei şi pe toţi cei care au luptat şi s-au sacrificat pentru această zi. ( interviu realizat de Lucia Baki)
Declaraţii ale lui Ion Gavrilă Ogoranu de-a lungul vremii
- ,,Istoricii nu se prea preocupă de această luptă, ba sunt unii chiar care susţin că istoria acestor vremuri s-ar putea scrie după 50 de ani. Până atunci, securitatea la Bervoieşti şi în alte părti are timp să distrugă documentele care nu-i sunt pe plac, iar noi, martorii, murim până atunci şi faptele să rămână în uitare, aşa cum s-a mai întâmplat în istoria românească” spunea Ion Gavrilă Ogoranu prin anul 1997
- ,,Nu pentru putere ne-am luptat, ci pentru libertatea şi demnitatea poporului român. Cei care au pus însã mâna pe putere erau tot emanaţii vechiului sistem comunist. Şi astfel, ţara se duce din an în an, din lunã în lunã, din zi în zi tot mai spre fundul prãpastiei. Pe plan spiritual, poporul român a rãmas la fel de apatic ca si în comunism, uşr de manevrat ş de dirijat, gata sã rãspundã tuturor influenţelor nefaste, iar posturile de radio si tv s-au transformat în trîmbiţe ale unor forţe care doresc pe faţã distrugerea valorilor. Crestinismul începe sã fie pus la zid şi fãcut rãspunzãtor pentru relele din ţarã. Conducãtorii care s-au perindat au fãcut ce au vrut. Prin demascãrile pe care şi le fac politicienii ne dãm seama de ce «marfã de calitate» a ajuns sã ne conducã ţara. Dacã privim în istoria României moderne, salvarea ţãrii a pornit întotdeauna în cazuri de dezastru din rîndul unor tineri care au renunţat de bunã voie la o viaţã tihnitã, îmbogãţitã şi putredã. S-au unit, şi-au pus forţele în slujba patriei şi au creat România liberã şi independentã…” spunea un adevăr de necontestat Ion Gavrilã Ogoranu.
