Am ajuns împreună cu grupul foştilor deţinuţi politici din judeţul Braşov la poarta închisorii Gherla. Era pentru prima dată când treceam pragul unei închisori. Cu emoţii am călcat în necunoscutul unei vieţi ascunse după gratii şi după o poartă masivă din metal. Regimul detenţiei din închisorile comuniste îl cunoşteam din relatările celor care i-au supravieţuit, dar acum aveam să văd pe viu dimensiunea suferinţei. Prima poartă de la închisoarea Gherla. Şef, ofiţeri, gardieni, inspectori, o forfotă care-ţi da fiori reci. Grijulii ne-au luat buletinele, ne-au trecut pe liste, ne-au trecut prin filtrul cu infraroşii, ne-au confiscat ceasuri, aparate foto, telefoane. Preţ de 30 de minute ne-au golit de tot ceea ce ei numeau compromiţător şi periculos regimului de detenţie. Asta în condiţiile în care noi eram vizitatori şi nu în barca celor vărgaţi. Nu s-a ţinut cont de faptul că pe listele îndelung verificate se aflau cei care în urmă cu decenii erau prigoniţi şi torturaţi după această poartă păzită acum cu infraroşu. ,,Bandiţilor, dacă ajungeţi la poarta 2 în picioare, veţi ieşi cu bine de aici”. Era replica fiorosului Petrache Goiciu, comandantul închisorii Gherla de după 1952, spusă foştilor deţinuţi politici ajunşi la Gherla. ,,Când eram debarcaţi din camioane la poartă ne întâmpina Goiciu care ne trecea printr-un culoar format de gardienii înarmaţi cu băte, picioare de scaune, clanţe de uşi, ţevi şi care ne loveau până la epuizare. Aşa eram primiţi la Gherla de Goiciu” ne-a explicat Octav Bjoza, preşedintele AFDPR, care a trecut prin Gherla. I-am întrebat pe foştii deţinuţi politici ce simt acum când stau din nou între pereţii acestei închisori. ,,Un fior rece pe şira spinării” a fost răspunsul lor. Octav Bjoza ne-a prezentat temniţa aşa cum era ea între anii 1951-1964. I-a numit pe cei care comandau atunci toate suferinţele, pe torţionarii de trupuri şi suflete. Niciunul dintre şefii de azi ai penitenciarului nu păreau cunoscători ai regimului practicat înainte cu şase decenii.
Azi, penitenciarul parcă ar fi o pensiune
Astăzi penitenciarul Gherla este altfel, deţinuţii beneficiază de un regim de detenţie îmbunătăţit, oferit lor de statul român. Celule modernizate, televizoare, sală de fitnes, terenuri de sport, săli de cursuri, bibliotecă, sală de calculatoare, ateliere de creaţie, biserică, film, zonă de relaxare, terapie de toate felurile, hrană îndestulătoare, program de masă, de somn, de linişte, de studiu, şcoală, profesori, cursuri, ore de pictură, ore de muncă, etc. Sunt condiţiile europene de care beneficiază criminalii, hoţii, tălharii, evazioniştii, ucigaşii, delapidatorii şi toţi cei care au fost dovediţi drept infractori.
Istoria terorii de la Gherla
Sângele cu care sunt pătaţi pereţii celulelor de la Gherla se datorează acarului Petrache Goiciu ajuns comandant aici, ofiţerului nemilos Istrate ajuns prin ’59 locotenent major, un bărbat mic şi ţigănos. ,,M-a bătut cu ciocanul la tălpi atât de tare de o lună n-am putut călca. Am avut şi martori, colegi de-ai mei aflaţi aici, acum, alături de noi” ne spune Octav Bjoza. Un Todoran, un Domocoş, un Panait, un Mihalcea, un Todea, un medic Sin au scris istoria terorii de la Gherla. ,,Tatăl meu, Ioan Despan, a fost ridicat pe când aveam doar 8 ani. Era economist la Braşov. L-am revăzut abia când eram matur, după 15 ani. În acest răstimp n-am ştiut nimic de el, am fost crescut eu şi fratele meu de mama. A fost un chin, mai ales că am fost daţi afară din casă şi vreme de 4 ani am stat în câmp. Am fost refuzat la şcoală, am muncit ca salahor, minor fiind, la TRCL, la Teatru Dramatic, la Victoria pe şantier. Tata a trecut prin Malmaison, Piteşti, Aiud, Baia Sprie, Gherla. 15 ani de temniţă grea începând cu 1 martie 1950. Când a venit acasă primul lucru m-a întrebat: Eşti comunist? Nu. Atunci ne-am strâns în braţe” relata Dan Despan, deportat şi fiu de deţinut politic torturat la Gherla.
Zarca Gherlei, locul de exterminare al deţinuţilor
Când aud de Zarca Gherlei, foştii deţinuţi politici fac un pas în spate copleşiţi de cutremurătoarele amintiri. Am coborât pe nişte scări de piatră insalubre la subsolul temniţei, cam 3 m subteran. Lumina abia pătrunde în acest subsol prin geamurile mici acoperite de grilaje. Pe jos este apă, iar umezeala este impregnată adânc în pereţii groşi din piatră. Este întuneric şi rece. Imaginea este sinistră, iar faptul că în astfel de condiţii au fost încarceraţi oameni, ţărani, muncitori, intelectuali, generali, ingineri, înseamnă cruzime diabolică. Pentru a putea înainta în subsol fără să te uzi, gazdele au pus pe jos scânduri din lemn. Este Zarca Gherlei, coşmarul opozanţilor regimului comunist. În vechiul regim, deţinuţii stăteau în apă până la glezne sau la genunchi. Erau patru încăperi la subsolul în care am intrat. Purtau urmele fostelor izolatoare: paturile din metal fixate bine pe perete, locul în care era tineta şi fereastra îngustă, fără geam dar cu gratii. O singură celulă mai păstra uşa masivă din lemn şi cea din zăbrele. Celula avea cam un metru lăţime şi vreo 2 m lungime. În celula cu nr. 3 de exemplu a stat la carceră şi Octav Bjoza,preşedintele AFDPR. Un regim dur, de exterminare aveau deţinuţii politici care erau trimişi în zarcă. Mâncare la trei zile şi atunci o jumătate de raţie. Dimineaţa la ora 5.00 erau treziţi, li se ridicau paturile pe perete, iar până la 22.00 stăteau în picioare în apa ajunsă şi până la mijlocul gambelor. Nici în toiul iernii nu aveau căldură, uneori geamurile nici nu aveau sticlă. Liderul ţărănist Corneliu Coposu a stat într-o astfel de celulă 3 ani şi jumătate. Mintea omului nu poate cuprinde dimensiunea terorii din Zarca Gherlei, dar ea a existat şi a fost comandată de Goiciu şi alţii ca el. Deţinuţii ajunşi la Zarcă erau sigur condamnaţi la tuberculoză şi la moarte. Mulţi făgărăşeni şi-au lăsat numele pe aceşti pereţi, Ioan Roşca, Simion Ghzdavu, Ioniţă Greavu, Victor Geamănu, Ioan Buta, Puiu Ursu, Octavian Balaban, Dumitru Moldovan şi nu doar ei. Nu pot să nu redau aici suferinţa dusă la extrem pe care Nistor Chioreanu a trăit-o la Gherla şi pe care medicul Teofil MIja din Braşov i-a relatat-o, dar pe care a prezentat-o şi în cartea sa de memorii. După greva de la Aiud, Nistor Chioreanu a ajuns la Gherla unde Goiciu îi pregătise un regim de exterminare cu dedicaţie. ,,O hrubă de cărămidă netencuită, 3 m pe 2 m, cu un plafon jos, să-l atingi cu mâna. Era o putoare teribilă în interior. Începând cu ziua a treia nu mă mai puteam ridica din cauza durerilor de şale, căci aburii pătrunseră peste tot, ca şi în hainele care acum miroseau nu numai a fecale dar şi a putreziciune” relata Nistor Chioreanu. Şase zile a stat în acea hrubă după care a fost dus înapoi în Zarcă. Abia după ce a refuzat hrana, a venit medicul, iar gardienii l-au spălat, i-au dat haine curate şi l-au dus în celulă. L-au salvat de la moarte tot deţinuţii printre care dr.Teofil Mija care i-au procurat vitamine şi i-au dat slănină din poţia lor. Aşa s-a însănătoşit Nistor Chioreanu căruia deţinuţii îi spuneau ,,Moşu”. ,,Eh, n-ai murit, tu-i mama mă-sii!” i-a spus Petrache Goiciu. Regimul de izolare din Zarca Gherlei impus de Goiciu a fost unul dintre cele mai drastice.
Camera de execuţie
Nu departe de Zarcă se afla camera de execuţie care astăzi este amenajată ca muzeu. O încăpere care-ţi dă fiori, cu pereţi groşi din cărămidă, întunecoasă şi rece. O nişă construită într-unul din pereţi servea drept loc pentru ececuţie. Deţinuţii condamnaţi în pseudo-procese erau puşi în faţa armei şi executaţi. Pe lista afişată în camera muzeu sunt 22 de persoane care au fost ucise prin împuşcare, printre ele fiind Alexandru Dejeu, fratele fostului ministru postdecembrist, Gavril Dejeu din Sibiu. Deţinuţii consideraţi periculoşi pentru regim erau ţinuţi în lanţuri la mâini şi picioare şi cu ochelari negri la ochi. Sunt expuse lanţurile pe care deţinuţii politici erau obligaţi să le poarte până la epuizare. B bila din metal care lega lanţurile picioarelor era foarte grea, abia dacă se poate clinti. Pe ziduri au fost pictate numele preoţilor care au trecut prin Gherla, din toate confesiunile. Figurează numele preoţilor făgărăşeni Victor Dâmboiu, Ioan Năftănăilă, Ioan Opriş. Va urma. (Lucia BAKI)
