Maraton istoric la Cetatea Făgăraşului. Sesiunea anuală internațională de comunicări științifice

În perioada 4-6 septembrie s-a desfășurat, în incinta Cetății Făgărașului, sesiunea anuală internațională de comunicări științifice, aflată la cea de-a VIII-a ediție. Evenimentul a fost organizat de Muzeul Țării Făgărașului și a devenit deja o tradiție, la el participând istorici și cercetători de marcă din țară și străinătate. Sesiunea a fost organizată pe secțiunile: Arheologie, istorie medievală și modernă, heraldică; patrimoniu; istorie modernă și contemporană, sociologie și politologie. Au fost expuneri interesante și inedite iar timp de două zile Cetatea Făgărașului a fost gazda unui adevărat maraton istoric și cultural.

Lansare de carte și conferință

Sesiunea a fost deschisă cu o conferință publică ținută de cercetătorul științific dr. Simion Retegan de la Institutul de Istorie ,,George Barițiu“ al Academiei Române din Cluj Napoca, pe tema ,,Statutul juridic al Făgărașului: avans și recul, aspirații și realități, dispute și decizii (1834-1876). A urmat apoi o lansare de carte pe diferite teme istorice: ,,Clădirile Unirii din Sibiu“- autori Alexiu Tatu, Alexandru Bucur, Marian Bozdoc, Ioan Bucur; ,,Centenarul Unirii, 1918-2018, Maramureșul înainte și după Marea Unire a românilor“- coordonator Marius Câmpeanu; Anuar Collegium Mediense. IX. Comunicări științifice“; Preoții Marii Uniri. Preoți din comitatele Turda-Arieș, Târnava Mare și Tâtnava Mică la Marea Unire“- Răzvan Neagu și ,,Fondul Jertfelor Liniei Demarcaționale (1919)“- Vasile Mărculeț, Alexandru Bucur.

Invazia mongolă în Europa din sec XIII 

Profesor dr. Vasile Mărculeț din Mediaș, a expus o temă inedită, dar și de o reală importanță istorică în ceea ce privește un eveniment care a marcat profund Europa dar nu a ocolit nici țara noastră, este vorba de marea invazie mongolă din sec. XIII care a ajuns până la porțile Vienei și Marea Adriatică. ,,Marea invazie mongolă a fost decisă de Kuryttai-ul (N.R- Consiliu) din 1235. Invazia împotriva Europei a fost desfășurată cu efective însumând 130-150.000 de oameni, respectiv 13-15 tunet-uri (N.R- unități de luptă) care numărau 10.000 sau 15.000 de oameni. Informații despre comandanții mongoli se regăsesc la autorii Rashid al Din, Rogerius, Giovanni da Piano del Cartine (ambasadorul Papei), Jan Dlugosz, Antonio Bonfini în cronica ,,Galiciano-Voliniană“ și altele. Izvoarele analizate au pus în evidență un comandament mongol format din 16 comandanți de tumen: Batu, Subedey, Qadan, Bun, Bocek, Mungko, Guyuk, Baydar, Ordu, Shibau, Taugqul, Berke, Shingqur, Harqasun, Bunelday, Kalgen“ a spus profesorul Vasile Mărculeț.

Omagiu adus generalului făgărășean Ioan Boeriu

Dr. Alexandru Bucur a scos în evidență imaginea unei personalități marcante a Țării Făgărașului- generalul Ioan Boeriu. ,,S-a născut la 10 octombrie 1859, în Vaida Recea, azi Recea, județul Brașov. Și-a început studiile la școala grănicerească din satul natal, după care a absolvit patru clase la Gimnaziul greco-catolic din Sibiu. În ultima instituție de învățământ și-a desăvârșit cunoașterea limbii germane, limbă care i-a fost deosebit de utilă în viitoarea carieră militară. După absolvirea gimnaziului, părinții l-au îndemnat să urmeze o carieră preoțească. Unchii lui au remarcat pasiunea sa pentru domeniul militar și au intervenit la colonelul baron David Urs de Margina, cu ajutorul căruia a fost primit la ,,Școala Militară de Cadeți (Kadettenschule) din Sibiu, în 1874. După terminarea școlii cu calificativul ,,eminent“ a fost repartizat, la 1 septembrie 1879, ca și cadet, la Regimentul de Infanterie nr. 68, al Corpului de Armată nr. 4 din Solnoc. La scurt timp, batalionul unde era încadrat, și-a mutat sediul în Bosnia, unde a activat aproape doi ani. Reântors la Solnoc a fost repartizat la Comanda Militară Cercuală de Întregire, unde a activat până la obținerea gradului de căpitan. Reîntors la sediul regimentului, în 1905, a susținut examenul pentru gradul de maior. După avansare, a fost transferat la Regimentul de Infanterie nr. 33 din Arad, unde a fost avansat la gradul de locotenent colonel- în 1 mai 1909- și recompensat, în mai multe rânduri, cu decrete de recunoștință din partea forurilor asutro-ungare. La izbucnirea Primului Război Mondial, regimentul comandat de el a fost staționat pe frontul rusesc. În dimineața zilei de 23 august 1914, colonelul a așteptat, pe un front de 30 km lungime la Polichna, în apropiere de Krasnik, cu numai 18 batalioane și 10 baterii, atacul rușilor, care dețineau superioritatea în efective. Soldații săi au reușit, cu Boeriu în frunte, într-o luptă de 13 ore, cu mari pierderi, să oprească inamicul până când, în cele din urmă, regimentele de infanterie nr. 12, 14, 71 și 219 au sosit ca sprijin. Inamicul a fost învins și i-au fost capturate trei steaguri, 18 tunuri și numeroase mitraliere iar 6000 de soldați ruși au fost luați prizonieri. Prin cucerirea localității Polichna s-a creat premiza victoriei austriece în Bătălia de la Krasnik. Faptele sale de arme au fost consemnate, în mod repetat, atât în presa austro-ungară cât și în cea românească. La 11 septembrie 1915, colonelul Ioan Boeriu a fost decorat cu ordinul ,,Maria Tereza“, în grad de cavaler. Totodată, a fost înnobilat, primind titlul de baron, cu predicatul ,,de Polichna“, după numele amplasamentului pe care l-a apărat cu vitejie. Până în anul 1916 a mai fost decorat cu ordinul imperial ,,Leopold“, ordinul imperial ,,Coroana de Fier“, ,,Crucea Meritul Militar“, ordinul militar ,,Signum Laudis“. După ieșirea din spital, rămas infirm, generalul a fost transferat la Ministerul Imperial și Regal de Război. La 11 noiembrie 1918 a fost avansat la gradul de ,,Feldmarschalleutnant“. La 12 noiembrie 1918 a preluat conducerea Senatului Militar Român Central“, pentru ca, în 17 noiembrie să depună jurământul de credință față de națiunea română și să sfințească primul steag tricolor, la Viena. A organizat militarii români din Viena și Praga și a instaurat ordinea în cele două orașe. După 10 zile a condus îmbarcarea și repatrierea soldaților români, care au ajuns, în dimineața de 1 decembrie, la Alba Iulia. A fost primit în cadrele active ale armatei române în 18 noiembrie 1918, cu gradul de general de divizie și a jucat un rol extrem de important în crearea Armatei Ardelene și a Jandarmeriei. La 18 ianuarie 1919 a fost numit comandant al Comandamentului General teritorial Sibiu și a început organizarea Corpurilor VI și VII Armată, o mare parte din efectivele acestora participând la ocuparea Budapestei, în 3-4 august 1919, și înfrângerea Ungariei bolșevice. A sprijinit înființarea Școlii Militare de Infanterie nr.2, din Sibiu, care a început să funcționeze din toamna anului 1920. La 17 februarie 1921 a fost decorat, de către regele Ferdinand, cu ordinul ,,Coroana României“, în grad de mare ofițer. Două zile mai târziu a predat generalului Henri Cihovskz comanda Corpului VII Armată și a trecut în rezervă. De acum pensionar, a depus o muncă intensă în viața culturală a Transilvaniei, fiind- timp de un deceniu, membru în Comitetul Central al ASTREI și, în două perioade, președinte al Comitetului Adminsitrativ al Fondului Școlar Grăniceresc. În ultima perioadă a vieții s-a retras în localitatea natală, unde a și decedat, la 2 aprilie 1949, și unde a fost înmormântat. Ioan Boeriu a desfășurat o activitate deosebit de intensă în cadrul Consiliului Dirigent și a participat la vizita pe care regele Ferdinand a desfășurat-o în Transilvania și la vizita generalului Berthelot de la Sibiu, 2 ianuarie 1919. Este un reprezentant deosebit al Țării Făgărașului, al urmașilor grănicerilor de aici, dar și un român dedicat carierei“ a spus Alexandru Bucur.

Consiliul Dirigent și Problematica Școlară

Constantin Băjenaru, cercetător științific în cadrul Muzeului Țării Făgărașului ,,Valer Literat“, a vorbit despre ,,Consiliul Dirigent și problematica școlară“. ,,Imediat după Marea Unire de la 1 decembrie 1918, noua societate românească începe să se transforme și să prindă un alt contur, iar învățământul trebuia să fie principalul mijloc de a realiza unificarea, construirea și dezvoltarea acestei societăți. Exponentul acestei acțiuni de anvergură pentru Transilvania și celelalte provincii foste austro-ungare a fost Consiliul Dirigent (decembrie 1918-aprilie 1920), organismul executiv de conducere al acestora până la integrarea în structurile României Mari, prin filtrul și activitatea Resortului Cultelor și Instrucțiunii Publice. Până la dualismul asutro-ungar din anul 1867, în Transilvania întregul sistem de învățământ era organizat pe baze aproape total confesionale, comunitățile religioase fiind cele care se ocupau cu întreținerea și conducerea școlilor de toate gradele. Abia anul 1868 aduce o schimbare majoră în această privință, prin legea de reformă școlară adoptată de Dieta de la Budapesta, care a condus la apariția școlilor de stat în completarea celor confesionale, în care procesul de învățământ, până la nivel universitar, să se realizeze în limba maternă. Deși legea școlară din 1868 a rămas în vigoare, în legile care i-au urmat- îndeosebi cele din anii 1879, 1891, 1893 și 1907- au fost introduse reglementări drastice în privința programelor școlare și a condițiilor materiale, astfel încât articolele primei legi n-au mai putut fi aplicate. Ca urmare, între anii 1880-1914 numărul școlilor primare de limba română a scăzut consistent, de la 2750 la 2170, iar cele 394 de școli bilingve au dispărut complet, așa încât în total românii au pierdut aproximativ 31% din numărul unităților școlare. Pe de altă parte nu trebuie să neglijăm faptul că sașii au pierdut peste 88% din școli în aceeași perioadă. În același timp numărul școlilor maghiare s-a dublat. O primă măsură era luată în ianuarie 1919, când printr-o notă circulară a Consiliului Dirigent se decidea ca în toate școlile primare, secundare și profesionale, preparandii, indiferent de statutul lor, limba de predare maghiară din procesul de învățământ să fie înlocuită în totalitate cu limba română, iar Geografia și Istoria Ungariei să fie înlocuite cu studierea Geografiei și Istoriei RomânieiPrintr-o altă notă circulară se stabilea ca pentru anul școlar în curs organizarea școlară să rămână momentan aceeași ca în anul precedent, iar personalul didactic era rugat să rămână în funcțiune pentru continuarea nestingherită a procesului de învățământ. Cu același prilej se informa că denumirea de inspector școlar regesc este schimbată în aceea de revizor școlar. Tot la începutul lunii ianuarie Resortul Instrucțiunii Publice începea procesul de numire a revizorilor școlari români în toate județele aflate sub incidența sa“ a spus Constantin Băjenaru.

Manuscrise miniate din istoriografia românească

Profesoara Viorica Bica a vorbit despre importanța manuscriselor miniate din istoriografia românească a sec. XV-XVI. ,,În prefața ,,Catalogului manuscriptelor românești“ editat în 1897, Ion Bianu specifica: ,,Istoria activității intelectuale românești găsește mai ales în manuscriptele românești, un izvor bogat și prețios de informațiuni, tocmai de aceea, trebuie să fie adunate cu cea mai mare grabă câte au mai rămas nedistruse. Istriografia artelor cuprinde un spațiu cronologic consacrat manuscriselor miniate pe parcursul secolelor XV-XVI. Manuscrisele cu miniaturi, datate din prima jumătate a secolului al XV-lea, în Moldova au o incontestabilă valoare documentară și artistică. Istoriografia românească îl citează pe Gavril Uric, fondatorul ,,Școlii miniaturistice de tip moldovenesc“ de la Mănăstirea Neamț între anii 1429-1436. De la Gavril Uric s-au păstrat 13 manuscrise, dar numai cel din 1429 este miniat. Relațiile culturale între Moldova sub domnia lui Alexandru cel Bun (1400-1432) și Bizanț, alura portretelor evangheliștilor, textul grec amplasat pe coloana dreaptă a paginilor, vădesc o bună cunoaștere a manuscriselor bizantine. Din timpul domniei lui Ștefan cel Mare, istoriografia românească consemnează manuscrisele a peste douăzeci de copiști și caligrafi. În anii 1404-1405 apare la Mănăstirea Vodița, ,,Tetraevangheliarul“ scris de călugărul Nicodim. Prin caligrafia și ornamentele lor, manuscrisele sunt opere de artă rare. Până la înființarea bibliotecilor și a muzeelor naționale de artă în epoca modernă, ,,numai scriptoriile celebre din marile așezăminte ale fiecărei culturi creștine aveau colecții de manuscrise de artă“ după cum spune academcianul Virgil Cândea“ a spus Viorica Bica.

Contribuția BNR la construirea Accademiei di Romania de Roma

Dr. Cristian Scăiceanu din cadrul Băncii naționale a României- București, a vorbit despre un subiect inedit- sprijinirea construcției Școlii Române de la Roma de către BNR. ,,BNR a sprijinit în mod constant dezvoltarea artei în România, găsind metode și adaptându-se chiar și în vremea comunismului. După 1990 a întreprins o activitate de Mecena în viața religioasă, acțiuni filantropice, cultură și artă. Ion Andreescu, Theodor Aman sau Ștefan Luchian, au beneficiat de ajutorul BNR. Construirea Palatului Școlii Române din Rma a constituit cea mai importantă contribuție a BNR. Ideia funcționează încă din anul 1912. Vasile Pîrvan a fost primul director al acestei școli. După al II-lea Război Mondial, activitatea a fost suspendată până în anul 1966, dar nu a mai atins strălucirea din perioada interbelică. Ministrul lahovari a fost sfătuit să ceară sprijinul BNR în această inițiativă. La data de 29 octombrie 1924, Consiliul BNR hotărăște să suporte toate cheltuielile iar proiectul va fi dus la bun sfârșit de către arhitectul Petre Antonescu, fără nici un onorariu, acestuia i se va plăti doar 3% din construcție și deplasarea la Roma. La sfârșitul anului 1924, Petre Antonescu a predat proiectul BNR. Mussolini s-a implicat în rezolvarea problemelor BNR cu auitoritățile italiene, BNR a construit clădirea și a donat-o statului român, cu condiția păstrării unui apartament pentru administrația BNR, amendament care a rămas în vigoare și astăzi. S-a încercat să se facă un palat în stil neo-român, bizantin, dar italienii nu au fost de acord și s-a mers ulterior pe soluția lui Antonescu. Dețin aceste informații din arhiva BNR, care este foarte mare și foarte bogată. Arhiva și Biblioteca BNR sunt deschise public și se pot face programări on-line“ a spus Cristian Scăiceanu.

Despre tabuurile din societatea ardelenească cu Daniela Deteșan

Dr. Daniela Deteșan din cadrul Institutului de Istorie ,,George Barițiu“ al Academiei Române din Cluj-Napoca a vorbit despre fenomenul divorțului și al ,,aventurilor“ în societatea transilvăneană a sec. XIX în lucrarea intitulată sugestiv ,,Pășind pe calea despărțaniei“. Despre pribegie, adulter, ,,silă și ura nedumerită“ în Mărginimea Sibiului la mijlocul secolului al XIX-lea“. ,,Cazurile de divorț nu au fost numeroase în transilvania la mijlocul secolului al XIX-lea. Divorțul era mai degrabă un fenomen marginal. Datorită caracterului religios al matrimoniului menținut până la introducerea legilor civile din 1894-1895, divorțul se acorda greu. În plus, dura și costa mult. Recăsătoria se datora decesului unuia dintre parteneri și mai puțin divorțului. Acoperirea geografică cuprinde ,,Mărginimea Sibiului“, zonă individualizată în arealul transilvan prin trăsături specifice. Elementul definitoriu îl reprezintă oierii bogați din satele românești Săliște, Gura Râului, Jina, Poiana, Tilișca, Rășinari, care și-au dobândit o reală faimă. Grație unei documentații vaste descoperită în Arhiva Protopopiatului Ortodox Săliște putem cunoaște detalii despre cuplurile care alegeau divorțul ca o soluție pentru problemele maritale: vârsta soților, durata mariajului, religia, locul de origine, reședința, statutul civil și ocupația, cauzele disoluției căsătoriei, costul divorțului, zestrea primită la cununie, ocupația și locul de rezidență al părinților. Divorțul este un revelator al antagonismelor dintre soți, care merg până la extrem și își aruncă insulte dintre cele mai grave- ,,Buha dracului“, ,,Ciumă“, ,,Neamul Dracului“ sau ,,Hoțule“, ,,Calicule“, ,,Jidovule“, ,,Iuda“ și ,,Câine bătrân“. Soția se transformă în ,,vipera care îmi amărăște viața și care face familia urâtă, suduindu-mă și batjocorindu-mă ca pe un țigan de îmi vine să-mi iau lumea-n cap și să umblu pe uliți ca un nemernic; conviețuirea mai departe ar fi o osândă nesuportabilă deoarece am căpătat o antipatie și o ură nespusă supra ei, îngrățoșându-mă cu totul de faptele și purtarea ei scandaloasă“. Soțul deșteptat din somn în toiul nopții de strigătele servitorilor ia furca în mîini atunci când își găsește soția în podul grajdului cu alt bărbat; fata orfană dintr-o familie sărmană, crescută în lucrul altuia, se căsătorește sperând că va trăi mai bine, dar este părăsită de soț, dar este părăsită de soț care ,,când va răsări soarele de la apus, atunci se va mai întoarce la ea“, soțul pribegit de ani buni peste Carpați ca să agonisească avere, odată ajuns acolo ,,se apucă de mișelii și hoții, ba chiar se căsătorește cu altă muiere“; femeia agresată de bărbat, cu vinețeli pe la ochi se prezintă la protopop pentru ,, a se dezlega de legătura căsătoriei“ și este îndreptată spre tratament, la doctorul comitatului; s-a făcut o cununie într-o cârciumă din Turcia noaptea, printr-un preot necunoscut și se solicită divorțul, căci ,,ce fel de cununie e asta? E mai mult o batere de joc!“. Ca bază de dezbatere am selectat 98 de procese înregistrate între anii 1872-1882 la nivelul protopopiatului ortodox Săliște. Mai exact, 75 procese de divorț total, 4 despărțiri ,,de pat și masă“, 8 cazuri în care cei care doreau să divorțeze au fost împăcați, 8 cazuri respinse de tribunalul matrimonial și 3 dosare nesoluționate. Multe din căsătorii erau aranjate de ărinți, părintele era obligat la plata costului divorțului, pentru că a aranjat căsătoria. Biserica a avut o reacție dură la apariția căsătoriei civile iar în sentința de divorț se scria dacă femeia mai are dreptul să se căsătorească sau nu. Nici domnii nu erau scutiți de la această regulă. În general, văduvii își luau soții foarte tinere“ a spus Daniela Deteșan.

Basarabia- o rană deschisă

Anatol Povestca din cadrul Muzeului Național de Istorie a Moldovei din Chișinău a vorbit despre ,,Al doilea Război Mondial după 80 de ani de la declanșare. Germania nazistă și Uniunea Sovietică. Consecințele pentru Basarabia“. ,,A trebuit să treacă 80 de ani pentru ca Federația Rusă să publice acele acorduri. Basarabenii sunt alimentați în continuare cu minciuni în ceea ce privește beneficiul sovietic. România a pierdut Basarabia. De teama represaliilor, 300.000 de basarabeni și etnici germani s-au refugiat. Aceste consecințe negative au urmat și după aceea. În anul 1940, Basarabia a fost transformată în R.S.S. Moldovenească. Se creează un stereotip al distrugerii conștiinței naționale a basarabenilor, care au fost lipsiți de cetățenia română. Viloența sovietică a fost egală în aceeași măsură cu cea nazistă dar se făcea o propagandă anti-nazistă pentru a stinge crimele din propriul sistem. Primul sistem de lagăr a apărut în anul 1918 sub denumirea de Gulag, condus direct de către poliția secretă. Condițiile din lagărele sovietice erau mult mai nemiloase decât cele din lagărele naziste. Peste 1 milion de locuitori au avut de suferit. Deși astăzi agresorul a recunoscut și a publicat documentele, avem încă persoane sus-puse care susțin că a fost eliberare. Sper pe viitor unirea cu România“ a concluzionat Anatol Povestca. În ultima zi dedicată sesiunii, a avut loc și vernisajul expoziției dedicată bisericilor de lemn din Bucovina istorică, în cercetarea și consrvarea lui Laurențiu Dragomir care a vorbit, împreună cu profesorul Ioan Opriș, despre importanța acestui tezaur care tinde să se piardă din cauza nepăsării dar și a opulenței unor preoți care le lasă în paragină, pentru a construi biserici mari și fastuoase. Totodată s-a adus în evidență șovinismul ucrainienilor față de populația românească. (Ștefan BOTORAN)