Naşterea Maicii Domnului. Hramul Mănăstirii Făget-Boholţ de pe Dealul Galaţiului

,,Naşterea ta, de Dumnezeu Născătoare Fecioară, bucurie a vestit la toată lumea; că din tine a răsărit Soarele dreptăţii, Hristos Dumnezeul nostru şi dezlegând blestemul, a dat binecuvântare şi stricând moartea, ne-a dăruit nouă viaţa veşnică“. (Troparul Sărbătorii)

Duminică, 8 septembrie a.c., creştinii ortodocşi, greco-catolici şi romano-catolici prăznuiesc  Naşterea Maicii Domnului, care în popor se mai numeşte şi Sfânta Marie Mică. Mănăstirea Făget Boholţ de pe Dealul Galaţiului a sărbătorit hramul în prezenţa a zeci de localnici.

Începutul Anului Nou bisericesc

Creştinii practicanţi cunosc faptul că Anul Nou bisericesc începe la data de 1 septembrie, faţă de anul nou civil care începe la 1 ianuarie. Ne referim aici la bisericile tradiţionale răsăritene- ortodoxă şi greco-catolică. ,,Trebuie să ştim că Biserica lui Dumnezeu prăznuieşte Indictul, luând obicei de la cei bătrâni; că era obicei, la romani, să se facă începătura anului de la acest Indiction. Că Indictionul la romani însemna: poruncă şi arătare. Şi pentru că în această zi a intrat Domnul nostru Iisus Hristos în sinagoga iudeilor, şi dându-I-se cartea lui Isaia proorocul, şi deschizând-o a aflat locul unde era scris: ,,Duhul Domnului peste Mine, pentru care M-a uns a binevesti săracilor, a vindeca pe cei zdrobiţi la inimă, a propovădui robilor slobozenie şi orbilor vedere. A slobozi pe cei sfărâmaţi întru uşurare, a propovădui anul Domnului cel primit“. Apoi dând cartea slugii şi şezând a zis: ,,Că astăzi s-a plinit Scriptura aceasta în urechile voastre“. Cât s-au şi mirat popoarele de cuvintele ce ieşeau din gura Lui“ ne spun Vieţile Sfinţilor de peste tot anul. Este foarte important faptul că primele două mari sărbători de la începutul Anului Nou bisericesc încep cu două mari evlavii: către Născătoarea de Dumnezeu, adică praznicul Naşterii Maicii Domnului, şi către Sfânta Cruce. În data de 8 septembrie prăznuim Naşterea Maicii Domnului, iar pe data de 14 septembrie avem încă un praznic deosebit de important Înălţarea Sfintei Cruci. ,,Chenoza Crucii e dovada cea mai limpede şi mai puternică a totalităţii şi seriozităţii întrupării lui Dumnezeu. A fost ales un popor mic, subjugat, a fost preferată familia modestă a unui teslar (nu a unui nobil, unui bogătaş, unui cărturar, unui preot). Ba mai mult decât atât, spre a da întrupării caracterul ei ireversibil, totalitar, autentic, cinstit, neprecupeţit s-a recurs la moartea pe cruce, chin cumplit, prelung, supliciu ruşinos şi socotit blestemat, infamie supremă: spre a preface întruparea divinităţii în acceptarea completă a condiţiei omeneşti. Domnul a ţinut să cunoască în deplina realitate condiţia umană în forma ei cea mai necamuflată, maximală, exasperată. Adevărul adevărat, Capătul Nopţii. Iar noi să dăm uitării şi să trecem neatenţi pe lângă acest fapt de iubire de neînchipuit şi de părtăşie fără seamăn a nesulemenitei noastre incertitudini omeneşti! Câtă nedreptate, nesimţire, ingratitudine, împietrire, învârtoşare şi dispreţ ar fi din partea noastră! Cum de ne-am înfrăţi cu toţi acei care treceau clătinându-şi bărbile şi rânjind sarcastic pe dealul Căpăţînii? Să tăgăduim, să uităm, să ne prefacem neştiutori!. A nu pomeni crucea, a ne feri de amintirea celor petrecute pe Golgota e, parcă, tot una cu a minimaliza fapta lui Iisus, a o relega printre alte jalnice amănunte istorice, a voi cu tot dinadinsul să uiţi un incident neplăcut“ spune intelectualul marcant al perioadei interbelice, Nicolae Steinhardt, evreul convertit la ortodoxie în temniţele comuniste, devenit apoi părintele monah Nicolae de la Rohia. ,,Cât despre Maica Domnului, completează el, a o da la o parte este curată aberaţie şi ciudăţenie cum mai greu am priceput nu poate fi! Pe intercesoara noastră, pe blândeţea însăşi, pe aceea pe care cu bună, modestă şi moderată dreptate catolicii o califică: o clemens o pia dulcis virgo Maria! Care cu puterea nevinovăţiei, supuşeniei, curajului şi blândeţii ei înfruntă legile cauzalităţii şi simpla dreptate absolută şi mecanică a universului acestuia împlătoşat în stricta-i dreptate! Pe femeia cu broboada din piesa lui Diego Fabri (Procesul lui Iisus) care nu şovăie să acopere cu mahrama ei de femeie simplă până şi capul ticălosului care, nesilit şi netorturat, şi-a vândut prietenii şi camarazii de luptă. Pe aceea care neîncetat se roagă pentru nedreptate (cum crede Sfântul Isaac Sirul), pe apărătoarea cazurilor disperate, pe neîncetata rugătoare pentru toţi păcătoşii, vinovaţii, greşiţii, marginalii! Pentru desconsideraţi, ocărâţi, pentru cei de tot singuri, pentru cei care nu au cine să-i iubească, să-i miluiască, să le surâdă (oricât de fugar), să se roage pentru ei! Pentru marea masă a oamenilor Maica Domnului e maica mereu gata să ierte, să se roage, să îndrăznească a cuprinde pe Domnul cu temeritatea ei de mamă şi să-L roage pentru sărmanii muritori. Căci,zice textul, mult poate rugăciunea mamei pentru îmblânzirea Stăpânului. Maica Domului e izvorul lacrimilor, e neobosita noastră apărătoare (avocată), neruşinata (fără de ruşine, de sfială) şi stăruitoarea noastră solitoare împotriva dreptăţii stricte. Reprezintă în cer dulceaţa feminină şi nemărginita dragoste maternă. Păcat de cei care o nesocotesc. Li se aplică vorba răposatului cardinal Ottaviani despre atei. Ateii nu sunt păcătoşi, sunt nenorociţi“. Chiar începutul Anului Nou bisericesc începe cu pomenirea unei minuni săvârşite de icoana Maicii Domnului: ,,Pomenirea Născătoarei de Dumnezeu din Mănăstirea Miasinilor se face pentru sfânta icoană făcătoare de minuni a Născătoarei de Dumnezeu, care a fost aruncată în iezerul Gazurului, de frica luptătorilor împotriva icoanelor. Aceasta după multă vreme cu voia lui Dumnezeu a ieşit nestricată. Iar pomenirea incendiului se face, căci s-a întâmplat pentru păcatele noastre de s-a făcut ardere foarte mare în cetatea împărătească în zilele lui Leon împăratul, şi au ars cea mai multă parte a cetăţii timp de şapte zile“.

Naşterea Maicii Domnului a rămas consemnată în Tradiţia Bisericii

Doar în Tradiţia Bisericii găsim episodul legat de Naşterea Maicii Domnului, Noul Testament este foarte sintetic şi rezumativ cu privire la viaţa ei, iar despre copilăria Fecioarei Maria nu găsim amănunte în niciuna din Evangheliile canonice. Doar o carte apocrifă, numită ,,Protoevanghelia lui Iacob“, vorbeşte despre acest eveniment. ,,Evangheliile canonice nu ne spun nimic despre părinţii Mariei. Faptul, evident, nu trebuie văzut ca o ,,lipsă“; căci mesajul proclamat de Iisus se află integral cuprins în Noul Testament. Primii creştini au dorit totuşi să ştie câte ceva în plus şi despre celelalte personaje apropiate Domnului şi în primul rând despre Maica Sa: cine i-au fost părinţii, cum a copilărit, în ce fel a trecut la ceruri, lângă Fiul ei preaiubit? Protoevanghelia lui Iacob este cea mai veche apocrifă orthodoxă care încearcă să răspundă acestor întrebări şi care a exercitat o influenţă uriaşă asupra relatărilor ulterioare, extracanonice, despre naşterea Mariei şi a lui Iisus Hristos. Autorul presupus este Iacob cel Mic, ,,fratele Domnului“. Protoevanghelia se compune din trei părţi uşor de identificat. De fapt avem de a face cu trei nuclee autonome la origine, captate la un moment dat într-un singur flux narativ:

•  viaţa Mariei până la naşterea lui Iisus (capitolele 1-16);
•  naşterea lui Iisus şi minunile care întâmpină şi însoţesc acest eveniment (capitolele 17-21, numită şi Evanghelia lui Iosif, întrucât Iosif este cel care povesteşte);
•   uciderea pruncilor şi moartea preotului Zaharia (numită şi Evanghelia lui Zaharia, după numele protagonistului).

Despre data compunerii avem informaţii suficiente. Sfântul Iustin (a doua jumătate a secolului al II-lea) pomeneşte, în Dialogul cu Trifon, peştera unde s-ar fi născut Iisus (peştera apare în apocrifa noastră). Această peşteră (spelaoin), afirmă apologetul, se putea vedea şi în zilele sale aproape de Betleem (Iustin se născuse şi trăise multă vreme în Orient; cunoscuse aşadar în mod direct lucrurile despre care vorbeşte). Bizuindu-se pe aceste informaţii, unii cercetători au înaintat ipoteza, foarte plauzibilă, că cel puţin o parte a actualei Protoevanghelii circula printre creştini de pe la sfârşitul secolului al II-lea“ scrie patrologul Cristian Bădiliţă în lucrarea ,,Evanghelii apocrife“.

Naşterea Maicii Domnului în Protoevanghelia lui Iacob

Se poate face o paralelă cu Evanghelia de la Luca, mai exact episodul Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul. Avem în ambele ipostaze două cupluri binecuvântate de Dumnezeu prin naşterea de prunci, deşi soţiile lor nu puteau naşte. Este vorba despre naşteri prin ,,puterea rugăciunii“, fapte prin care divinitatea a intervenit în mod direct într-un act în care natura nu a fost deloc darnică. ,,Era în zilele lui Irod, regele Iudeii, un preot cu numele Zaharia, din ceata preoţească a lui Abia, iar femeia lui era din fiicele lui Aaron şi se numea Elisabeta. Şi erau amândoi drepţi înaintea lui Dumnezeu, umblând fără prihană în toate poruncile şi rânduielile Domnului. Dar nu aveau nici un copil, deoarece Elisabeta era stearpă şi amândoi erau înaintaţi în zilele lor“ (Luca 1, 5-7). De cealaltă parte îi avem pe Ioachim şi Ana, părinţii Maicii Domnului. ,,În cronicile celor douăsprezece triburi ale lui Israel se spune că trăia odată un om pe nume Ioachim din cale afară de avut, care aducea mereu la Templu daruri îndoite zicând: ,,Prisosul darurilor va fi pentru întreg poporul, iar ceea ce se cuvine pentru iertarea păcatelor mele voi dărui Domnului ca să ne aibă în pază. Iată, sosi şi ziua cea mare a Domnului. Fiii lui Israel au început să aducă daruri, după cum era obiceiul. Atunci Ruben a stat înaintea lui Ioachim şi i-a zis: ,,Nu ţi-e îngăduit s-aduci tu, primul, daruri, căci n-ai născut vlăstar în Israel. S-a întristat Ioachim foarte tare şi s-a dus la tablele celor douăsprezece triburi zicând: ,,Am să caut în cele douăsprezece triburi să văd, oare numai eu n-am născut vlăstar în Israel? Şi a căutat şi a găsit că toţi drepţii ridicaseră câte o seminţie în Israel. Apoi şi-a amintit de patriarhul Avraam căruia, spre sfârşitul vieţii, i-a dat Dumnezeu fiu pe Isaac. S-a întristat Ioachim foarte tare şi nu s-a mai arătat femeii sale. Ci s-a dus în pustiu, şi-a pus acolo cortul şi a ţinut post patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi zicând în gândul lui: ,,Nu voi coborî la casa mea după mâncare şi băutură până când Domnul şi Dumnezeul meu nu se va uita la mine; până atunci rugăciunea îmi va ţine de foame şi de sete“. Avem apoi ,,Bocetul Anei“ despre care Cristian Bădiliţă spune că ,,este un bocet-rugăciune unic în literatura creştină“. Este o tânguire după dorinţa de a crea viaţa, care nu este departe de literatura semitică, cunoaştem bine faptul că, de fapt, creştinismul s-a născut în sânul iudaismului, iar primele comunităţi ale adepţilor lui Iisus au purtat la început numele de iudeo-creştine. Numele de creştin s-a folosit pentru prima dată în Antiohia. ,,Ridicându-şi privirile spre cer zări un cuib de vrăbiuţe în frunzişul dafinului şi prinse  jeli de una singură zicând: ,,Vai mie, nefericita, cine m-a născut? Din ce pântece am ieşit la lumină? Blestem am devenit în ochii fiilor lui Israel şi cu batjocură m-au alungat ei din Templul Domnului. Vai mie, nefericita, cu cine aş putea să mă asemăn? Nu sunt ca păsările cerului, fiindcă şi păsările cerului aduc pe lume pui, în vreme ce eu nu, Doamne! Vai mie, nefericita, cu cine aş putea să mă asemăn? Nu sunt ca vietăţile pământului, fiindcă şi vietăţile pământului pot zămisli, în vreme ce eu nu, Doamne! Vai mie, nefericita, cu cine oare mă asemăn? Nu sunt ca vietăţile din ape, căci şi ele pot zămisli, în vreme ce eu nu, Doamne! Vai mie, nefericita, cu cine aş putea să mă asemăn? Pământului, nici lui nu-i sunt asemenea, căci şi pământul rodeşte la soroc şi pe tine, Doamne, te binecuvintează!“.

Trei paralele ale Bunei-Vestiri

Prezenţa îngerului bine-vestitor o putem observa în trei ipostaze ale aceleiaşi istorii sfinte. Avem intervenţia din Templu, pe când preotul Zaharia tămâia: ,,Şi i s-a arătat îngerul Domnului stând de-a dreapta altarului tămâierii. Şi văzându-l, Zaharia s-a tulburat şi frică a căzut peste el. Iar îngerul a zis către el: Nu te teme, Zaharia, pentru că rugăciunea ta a fost ascultată şi Elisabeta, femeia ta, îţi va naşte un fiu şi-l vei numi Ioan. Şi bucurie şi veselie vei avea, şi de naşterea lui mulţi se vor bucura. Căci va fi mare înaintea Domnului; nu va bea vin, nici altă băutură ameţitoare şi încă din pântecele mamei sale se va umple de Duhul Sfânt. Şi pe mulţi din fiii lui Israel îi va întoarce la Domnul, Dumnezeul lor“ (Luca 1, 11-16). Urmează apoi ezitarea lui Zaharia, urmată de pedeapsa ,,necredinţei“: ,,Eu sunt Gavriil, cel ce stă înaintea lui Dumnezeu. Şi am fost trimis să grăiesc către tine şi să-ţi binevestesc acestea. Şi iată vei fi mut şi nu vei putea să vorbeşti până în ziua când vor fi acestea, pentru că n-ai crezut în cuvintele mele, care se vor împlini la timpul lor“ (Luca 1, 19-20). Avem apoi salutul îngeresc adresat Fecioarei Maria: ,,Iar în a şasea lună a fost trimis îngerul Gavriil de la Dumnezeu, într-o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret. Către o fecioară logodită cu un bărbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria. Şi intrând îngerul la ea, a zis: Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei! Iar ea, văzându-l, s-a tulburat de cuvântul lui şi cugeta în sine: Ce fel de închinăciune poate fi aceasta? Şi îngerul i-a zis: Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu. Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus“ (Luca 1, 26- 31- ş.a.). Avem apoi scena revelată în cartea Protoevanghelia lui Iacob: ,,Şi, iată, un înger al Domnului a venit asupra ei şi i-a zis: ,,Ana, Ana, Domnul a împlinit ruga ta: vei prinde sămânţă în pântec şi vei naşte prunc, iar despre neamul tău se va vorbi în toată lumea“. Şi a răspuns Ana: ,,Să trăiască Domnul Dumnezeul meu, dacă voi naşte prunc, băiat ori fată, îl voi dărui Domnului Dumnezeu spre a-L sluji toate zilele vieţii sale. Şi au venit la ea doi îngeri şi i-au zis: ,,Iată, bărbatul tău se întoarce acasă cu turmele. Căci un înger al Domnului a coborât la el şi i-a zis: ,,Ioachim, Ioachim, Dumnezeu ţi-a ascultat rugăciunea; coboară cu turmele din pustie căci, femeia ta, Ana, va rămâne grea!“ Şi, iată, când a sosit Ioachim cu turmele, Ana stătea la poartă. Văzându-l, a alergat şi i s-a prins de gât zicând: ,,Acum ştiu că Domnul Dumnezeu m-a binecuvântat din plin. Iată, cea care a fost văduvă nu mai este şi cea care n-a avut copii va zămisli. După nouă luni Ana a născut. Şi a întrebat-o pe moaşă: ,,ce-am adus pe lume?“ Iar moaşa i-a răspuns: ,,O fată“. Şi a zis Ana: ,,Sufletul meu a fost azi preamărit“. Şi a culcat pruncul în leagăn. Trecând zilele cuvenite Ana s-a spălat, şi-a alăptat pruncul şi i-a pus numele Maria“. Avem aici o continuitate a Istoriei mântuirii: naşterea Sfintei Fecioare Maria din părinţii Ioachim şi Ana, apoi naşterea lui Ioan Botezătorul din Elisabeta, verişoara primară a Maicii Domului şi, în sfârşit, vestirea Naşterii Domnului, sunt trei ipostaze ale aceleiaşi istorisiri. Aceste episoade sunt strâns legate între ele. În cartea care istoriseşte despre Naşterea Maicii Domnului avem dorul de a plămădi copii, un imn al vieţii şi strigătul după Cer; în final, adeverirea speranţei prin faptul că Dumnezeu ascultă rugăciunile oamenilor. Rugăciunea este glasul care pătrunde prin culoarele cerului, cerere, multumire, slavă aduse lui Dumnezeu. Rugăciunea este şi un dor neţărmurit al omului spre infinit.

Creştinismul, o carte a cărţilor

,,Întâi de toate, spune Cristian Bădiliţă, trebuie spus că denumirea de ,,apocrife“ (apocrypha: ,,ascunse“, ,,tăinuite“, prin urmare ,,dubioase“) îşi are originea în mediile ecleziale, ortodoxe, nu în mediile care au dat naştere scrierilor respective. ,,Problema apocrifelor“ este strict legată de ,,problema canonului“ creştin şi apare în a doua jumătate a secolului al II-lea, mai ales în ,,Adversus haereses“, importantul tratat al lui Irineu. Cu riscul de a luxa prejudecăţi şi de a leza comodităţi, voi spune că afirmaţia ,,creştinismul este o religie a Cărţii“ nu are decât o vagă justificare. Creştinismul poate fi definit mai degrabă ca o religie a Cărţilor, nu a Cărţii. Dar, înainte de orice, creştinismul este religia lui Iisus Hristos, Dumnezeu şi om deopotrivă, mort şi înviat întru mântuirea neamului omenesc. Ajunge să amintim de sensul prim al cuvântului evanghelion: ,,veste bună“, nu gen literar! Dumnezeu nu ne-a trimis un nou gen literar, o nouă Carte spre mântuire, ci o ,,veste bună“ întrupată în propriul lui Fiu. Iisus, da, se născuse într-o religie a Cărţii, în religia Torei, revelată de către Dumnezeu lui Moise cuvânt cu cuvânt pe muntele Sinai. Dumnezeu are copyright direct pentru Torah, nu şi pentru scrierile adunate în Noul Testament. Iisus n-a lăsat nicio literă scrisă, doar câteva semne pe nisip: ne amintim de celebrul episod al femeii adultere, care, de fapt, nu aparţine evangheliei, ci a fost inserat ulterior de către un scrib. Apoi, mesajul lui Iisus este unul eshatologic, de sfârşit de lume: la ce bun, în acest context, să laşi moştenire o Carte a generaţiilor care, în principiu, nu vor mai exista? Redactarea textelor creştine începe, aşa cum ştim, cu deceniul 6 al primului secol, odată cu Pavel, şi se întinde până în primele decenii ale secolului al II-lea. Redactarea nu înseamnă revelaţie, ci consemnare a unor tradiţii legate de viaţa, patimile şi învierea Mântuitorului“ (Glafire, Nouă studii patristice). Aşadar, la început a fost Tradiţia, apoi Scriptura! Mai întâi a fost Cuvântul, care apoi a fost consemnat pe suluri de pergamente de către ,,scribii revelaţiei“. În preajma sărbătorii Naşterii Maicii Domnului trebuie să privim mai întâi cu ochii sufletului: Adevărul este mult mai larg decât îl percep ,,talibanii“ care seceră tot ceea ce este viu şi ne propun doar nişte ,,reguli“ fără duh. (Ştefan BOTORAN)