- Au decedat la Aiud prof. George Manu, scriitorul Constantin Gane, călugărul Sandu Tudor, Toma Simion, dr. Nicolae Roşu
Aiud era socotită cea mai severă închisoare din sud-estul Europei. Pavilionul Celular era o clădire în formă de T, cu patru nivele, fiecare având 78 de celule şi două saloane mari. În interiorul închisorii, mai era Zarca, o clădire cu parter şi etaj, totalizînd 70 de celule, ridicată din ordinul împărătesei Maria Tereza, pentru osânda ardelenilor români. Începând din anul 1929, Zarca a fost declarată insalubră, dar comuniştii n-au ţinut cont de acest fapt. Pereţii Zărcii erau umezi până la înălţimea de 1-1,5 m şi pe alocuri mucegăiţi. Începând din vara lui 1953, în Zarcă şi cele două secţii s-au montat peste geamuri obloane de culoare albastră, iar în Celular jaluzele din lemn, de aceeaşi culoare, pentru a nu se vedea în curte. Deţinuţii abia mai puteau zări cîte un petic de cer. În astfel de condiţii au făcut osândă cei mai mari oameni ai neamului românesc, profesori universitari, savanţi, foşti miniştri, oameni de cultură, politicieni şi tot acolo au murit 34 de generali, eroi din ultimul război mondial. O celulă avea 4 m lungime şi 2 m lăţime şi mai mereu era suprapopulată. Deţinuţii dormeu pe duşumea pe câte o pătură roasă şi ruptă. Hrana avea cam 700 calorii zilnic, iar apa era raţionalizată, cam 32 linguri/om, şi trebuia să ajungă pentru băut, spălat faţa şi vasele. Se urmărea exterminarea fizică prin înfometare şi boli. Deţinuţii erau schelete ambulante, doar pielea le mai acoperea oasele. Trupurile lor erau pline de puroi şi murdărie. Unele statistici care s-au mai păstrat arată că din septembrie 1949 până în august 1950 au murit de foame 625 de oameni care au fost aruncaţi în gropi comune săpate în Râpa Robilor. ,,Dezbrăcaţi, în pieile goale, noaptea între 12.00 şi 2.00 erau scoase cadavrele din închisoare şi duse la Râpă” relata Octav Bjoza, preşedintele AFDPR. ,,Lovitura fatală, terminală, folosită de călăul colonel de securitate Gheorghe Crăciun, directorul penitenciarului Aiud în perioada reeducării, era izolarea cu regim special de asasinare prin exterminare, într-o fostă capelă creştină a penitenciarului. Nu trebuie uitaţi colaboratorii lui: colonelul politic Iacob, primul adjunct al lui Crăciun, colonelul Ivan, plutonierul Dumitrescu şi ceilalţi ofiţeri şi politici, ajutaţi de subofiţeri securişti, paznici. Crăciun a fost chestorul Poliţiei Cluj pe timpul grevei studenţeşti din 1946 de la Cluj, apoi a fost şeful Securităţii Sibiu, executantul condamnărilor la moarte a luptătorilor anticomunişti din Munţii Apuseni conduşi de majorul Dabija. I-a urmărit şi persecutat şi pe făgărăşenii din rezistenţa activă şi pasivă din Ţara Făgăraşului. Cuiul lui Crăciun a fost însă Ion Gavrilă Ogoranu, singurul care nu s-a lăsat prins de Securitate vreme de 30 de ani. S-a predat în 1976 afişându-se la Cluj, locul în care a intrat în revolta anticomunistă. Nici atunci Crăciun sau alţii ca el n-au putut să-l încarcereze, preşedintele american Nixon intervenind pentru eliberarea lui. Lui Crăciun i s-a deschis, după 1990, un proces, dar până justiţia s-a pus în mişcare pentru a-i găsi capetele de acuzare, Crăciun a decedat prin 2000. La Aiud, foştii deţinuţi politici au edificat un monument în memoria victimelor închisorii de aici. Monumentul numit ,,Calvarul Aiudului”, a carui constructie a început în anul 1992, din initiativa AFDPR, reprezintă un templu al durerii, perechi de cruci, înalte de 6 m, cruci gemene din tradiţia românească, reprezentând oameni martirizaţi, fraţi prin moarte nu prin naştere, poartă pe umeri crucea destinului.
Mărturiile prof. Ion Halmaghi despre Aiud
Ion Halmaghi reprezintă portretul primei generaţii sacrificate în anii de după instalarea puterii stalinisto–proletare în România, al intelectualului român obligat să sufere penitenţa închisorilor politice comuniste postbelice. A făcut războiul unde a fost rănit, apoi regimul comunist i-a răpit 15 ani din viaţă fără nicio vină. Era făgărăşean, originar din Sărata fostului judeţ Făgăraş desfiinţat abuziv. Vreme de alţi 30 de ani a stat departe de ţara natală, în SUA, unde a primit o catedră la Universitatea din Pittsburg, şi unde i-au fost recunoscute meritele şi calităţile culturale şi educaţionale faţă de România care îl aruncase într-o lungă şi grea detenţie ilogică, absurdă şi inumană. Ion Halmaghi era cetăţean american, născut la 20 decembrie 1918 în Alliance, Ohio, unde părinţii săi, originari din Sărata, emigraseră în 1914. Obţinu-se diploma de bacalaureat în 1934 după care se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie la Universitatea din Bucureşti, cursuri pe care le finalizează în 1941. A fost mobilizat pe frontul din Crimeea de unde se întoarce grav rănit, împuşcat în stern şi cu 4 coaste rupte. În 1941 este condamnat la închisoare, detenţie pe care o face la penitenciarul Aiud. Se eliberează în 1945, dar, în noaptea de 14- 15 mai 1948 este arestat din nou. De atunci a început un alt calvar pentru profesorul Ion Halmaghi. Este dus la Ministerul de Interne şi apoi la Jilava unde este anchetat vreme de 3 ani. Aici cunoaşte teroarea instituită de Maromet, un fost om de serviciu într-o primărie a Capitalei, dar care ajunsese comandant al închisorii şi cel mai mare bătăş. ,,Când vedea o rezistenţă colectivă, deci un refuz al întregii celule, era ales unul dintre noi şi dus în sălile de baie unde era bătut cu răngi de fier până la pierderea cunoştinţei. L-a ales odată pe generalul Zănoagă. Numărasem 60 de lovituri, după care a fost adus leşinat pe o pătură, purtat de gardieni şi aruncat pe pardoseala pietroasă a celulei. L-am îngrijit, cu frecţii, apă rece şi cu spălături cu săpun la rănile sângerânde. Când şi-a revenit, a deschis ochii şi a spus: ,,Nu ne vor ucide când vor ei, căci noi suntem mai tari ca fierul!”, explica prof. Ion Halmaghi infernul de la Jilava. Este transferat la Aiud pentru a continua condamnarea din 1941, deşi fusese graţiat. Este eliberat provizoriu în 1956, în urma unui proces intentat de mama sa, dar este arestat din nou după scurt timp şi, în urma unui proces fictiv, pentru două cărţi de filosofie, este condamnat fără termen.
Calvarul de la Aiud
,,În perioada septembrie 1956-februarie 1958 eram navetist la tribunal. Atunci m-am prezentat la Ambasada Americii unde am explicat situaţia mea fiind cetăţean american, informaţii ce urmau să fie verificate în SUA. Când s-a dat sentinţa s-a decis continuarea pedepsei primite în 1941. Şi pentru că nu m-am prezentat la pronunţarea deciziei am fost declarat fugar. M-am dus la Sibiu, unde era mama mea. N-a durat mult şi am fost căutat de miliţieni. Am reuşit să mă ascund cu scopul de a câştiga timp pentru a obţine documentul de la Ambasadă care să demonstreze că sunt cetăţean american. Dar n-a durat mult. În februarie 1958 am fost din nou arestat” relata prof. Ion Halmaghi.
Reeducările de la Aiud
În cei mai mulţi ani a fost deţinut la închisoarea Aiud aflată sub comanda celui mai dur individ, colonelul Gheorghe Crăciun, cel care i-a arestat pe majoritatea luptătorilor anticomunişti făgărăşeni. A fost transferat şi la închisoarea Piteşti, unde a suportat perioada demascărilor. ,,Pe la sfârşitul lunii iulie 1964 eram la închisoarea Aiud, în celulă cu Petrică Ţuţea, Radu Mironovici şi scriitorul Nicolae Porsene. Pe neaşteptate am fost luat de un gardian şi dus în altă celulă, pe la ora 6.00. La uşă erau Alexandru Constant, Trâmbiţaş şi Lae Lupu, iar în celulă i-am văzut pe Nicolae Pătraşcu, pe Nistor Chioreanu, Radu Mironovici şi Călin. La masă, cu spatele la noi sta Horia Gherman, fiu de colonel cu care am fost la Aiud în 1941-1942. Mi-am dat seama că suntem la un club de reeducare unde se încerca să fim determinaţi să ne descotorosim de trecutul nostru. Începuse acest Gherman: ,,Aici au fost aduşi şase dintre cei care au refuzat permanent să facă declaraţii de revenire din poziţiile lor politice, stabilite în trecut, pentru a li se da o nouă ocazie de a face acest lucru. Căci cei mai mulţi au făcut aceste declaraţii, care le-au înlesnit să fie eliberaţi şi să intre în viaţa noii societăţi. Eu vin aici să vă deschid uşa spre libertate. Şi acum, aş dori să vă rog, pe rând, pe fiecare dintre cei şase să vorbească direct despre poziţia lor actuală şi dacă vor să facă vreo declaraţie. Încep cu dl. avocat Alexandru Constant”. Constant a răspuns că nu are nimic de declarat. Nici ceilalţi n-au declarat nimic. Horia Gherman s-a întors spre mine şi m-a întrebat, cu o voce blândă, dacă după atâtea necazuri şi privaţiuni de libertate, nu cred că e necesar să-mi restabilesc poziţia în faţa evenimentelor de la Aiud. I-am răspuns: ,,Întâi de toate vreau să precizez că mă deranjează faptul că trebuie să fac în faţa unui deţinut ca şi mine, care nu are nicio autoritate juridică şi nici autoritate morală, să-mi ceară acest lucru. Tu, Horia Gherman, eşti deţinut ca şi mine şi nicio lege nu-ţi dă dreptul să exerciţi un control asupra conştiinţei mele şi a orientării mele politice. Refuz să iau în considerare orice calitate a ta, ca reprezentant al administraţiei. Acesta este un abuz şi un act de anarhie. Dar pentru că administraţia a înţeles să apeleze la o astfel de categorie imorală şi ilegală de reprezentanţi ai săi, eu răspund că refuz să întreţin relaţii cu astfel de oameni. Nu accept să tratez decât cu administraţia şi cer să fie adus acest caz la cunoştinţa conducerii. Cer să fiu scos la raportul colonelului Crăciun să-i explic lui poziţia mea. Eu sunt cetăţean american şi solicit protecţia ambasadei americane, cât mai devreme posibil. Nu sunt dispus sub nicio formă să fac tranzacţii de conştiinţă cu nimeni şi mai cu seamă cu partidul comunist, care de 14-15 ani mă ţine ilegal, în condiţiile cele mai absurde şi inumane, fără niciun respect faţă de persoana mea şi faţă de integritatea mea morală. Am fost condamnat prin abuz de lege şi am ispăşit o bună parte din pedeapsă şi cu toate riscurile care pot veni, nu sunt dispus la niciun compromis şi accept inevitabilul unei morţi şi o înmormântare la 7 metru sub pământ” relata prof. Halmaghi.
Faţă în faţă cu Crăciun
,,Şi-a făcut imediat apariţia colonelul Crăciun care de bună seamă asculta discuţiile din club. Era cu maiorul Ivan, ofiţerul politic, şi Cristofor Dancu, şeful reeducărilor pe închisoare. Dancu îi explica lui Crăciun cum eu refuzam reeducarea pentru că vreau să plec în America ,,să ajung preşedinte” spunea el. Acest Dancu era din Avrig, aproape de Scorei, satul părinţilor mei, şi era la rându-i reeducat. I-am cerut lui Crăciun să scriu expunerea mea şi, nu ştiu din ce motiv, m-a chemat a doua zi în birou la raport. Mi-am pus mâinile pe birou şi am început să scriu. Nu pregătisem deloc ceea ce vroiam să scriu, dar expunerea mea era destul de închegată deja, de-a lungul anilor. Am fost întrerupt pe parcursul expunerii mele prin anumite întrebări ale col. Crăciun, la care i-am răspuns. ,,În momentul de faţă ne găsim într-un proces şi o activitate de reeducare, care este dramatică mai ales prin victimele morale pe care le faceţi. Majoritatea absolută de trei sau patru mii de deţinuţi sunt legionari şi pentru un motiv sau altul m-aţi încadrat şi pe mine în această categorie. Legionarii sunt acuzaţi de toate crimele posibile şi se aruncă asupra lor toate denigrările posibile şi imposibile. Toate elementele componente ale denigrărilor au fost scoase din sacii de propagandă ai partidului comunist, care azi pozează în rolul de mentor ideologic şi moral al ţării. Şi aţi câştigat din cauza presiunilor morale şi fizice compania unor foşti legionari, care nu au putut îndura suferinţele ori torturile fizice şi morale la care au fost supuşi. Cei care au rezistat acestor presiuni, cum ar fi prof. George Manu, scriitorul Constantin Gane, călugărul Sandu Tudor, Toma Simion, dr. Nicolae Roşu, au murit fără îngrijirile medicale necesare, regulamentare ale detenţiei. Pe profesorul Pătraşcu l-aţi scos din condiţia umană de existenţă fizică şi morală, ca să impresionaţi pe ceilalţi, din cauza autorităţii lui morale pe care o avea în Mişcarea Legionară, şi l-aţi pus să facă declaraţii ca să influenţeze pe cei refractari reeducării. Să nu-mi daţi cazul lui Nicolae Pătraşcu. Toată lumea ştie prin câte a trecut la Jilava, în izolarea în care a fost aruncat cu unii care, toţi, erau sortiţi pieirii, cum a fost Vică Negulescu şi Costache Oprican. Am înţeles că la Aiud, Pătraşcu a fost adus pe targă, paralizat, şi era îngrijit de oameni aleşi de administraţie care mai mult îl torturau. După ce îşi făcea nevoile, el nu se putea şterge la spate şi îngrijitorii lui utilizau o mătură roasă în acest scop. Toată partea din dos era sângerândă. În aceste condiţii subumane a fost dus la reeducare, unde a fost trecut printr-un sistem drăcesc de către reeducaţi, acuzat şi înjurat fără întrerupere de cei prezenţi, pe rând, ca să-l scoată din minţi. Puterile nu l-au mai ajutat şi s-a hotărât să facă declaraţii, pe care le-am auzit şi eu la megafoanele instalate în zarcă. Vojen şi pr. Dumitrescu Borşa au atacat însăşi moralitatea inexpugnabilă a lui Corneliu Codreanu, iar alţii au atins treptele cele mai inferioare ale decăderii din condiţia umană. Eu nu l-am considerat pe Corneliu Codreanu un zeu ci un om. Un om superior care a dat o învăţătură tineretului şi acelor intelectuali, ţărani şi muncitori, care aveau vocaţia binelui şi a naţionalismului. A creat un om nou, dotat cu o bogăţie de calităţi şi virtuţi, care lipseau în România” a scris prof. Halmaghi.
Pr. Stăniloaie şi dogmele creştine invocate la Aiud
,,Cum rămâne cu problema asasinatelor legionare pe care nu o poţi muşamaliza, m-a întrebat Crăciun. ,,Această problemă a fost o temă mult evidenţiată în reeducarea de aici. Şi ar părea o problemă spinoasă, dar în realitate este dureroasă. Întâi, că morţii care sunt amintiţi, ca victime legionare, în fond au fost încărcaţi ei înşişi cu crime oribile, şi legionarii au fost în stare de legitimă apărare totdeauna, fără nicio excepţie. În realitate, care este numărul lor faţă de cel al legionarilor ucişi? Ştiu că l-aţi adus pe pr. Dumitru Stăniloaie să pecetluiască cu dogmele creştine uciderile făcute de legionari. Şi l-aţi utilizat în acestă poziţie pe pr. Stăniloaie care a declarat omuciderile legionare ca fiind păcate, în conformitate cu credinţa creştină. Fireşte că acest lucru este adevărat şi îl recunosc şi legionarii. Au refuzat să recunoască acest lucru în faţa unor reeducatori sau a unor adversari care nu aveau nicio calitate sau autoritate morală să le ceară să-şi facă procese de conştiinţă morală. Când a vorbit prof. Stăniloaie despre dogmele creştine, cred că toţi legionarii au fost de acord. Au avut însă şi rezerve, căci prof. Stăniloaie a fost un simplu instrument întrebuinţat pentru obiectivele partidului comunist, ca să constrângă pe legionari, or astfel de probleme grave de conştiinţă nu se pot rezolva în felul acesta. În intimitatea lor, legionarii se rugau mereu, fără întrerupere, pentru sufletele camarazilor lor care au săvârşit omucideri. Deci era o solidaritate a tuturor, de recunoaştere a păcatului şi de rugăciuni pentru ispăşirea lui, o solidaritate în credinţa creştină, nu o abandonare a acestei credinţe, cum li se cerea la reeducare de către oameni care nu aveau nicio credinţă, ci erau simpli mercenari, unii prin proprie înclinare, iar alţii prin constrângere. Există o prăpastie de netrecut între Mişcarea Legionară şi Partidul Comunist, pe lângă actul de omucidere în sine, o prăpastie statistică. Câte crime au fost săvârşite de legionari şi câte de Partidul Comunist în ultimii 20 de ani? Şi unde îşi recunosc crimele pe care le au pe conştiinţă? Zeci de mii de morţi au umplut gropile pământului românesc fără să fie vinovaţi, decât că au refuzat să accepte ideologia marxistă. Se mai poate vorbi, oare, de crimele legionare?” M-a întrerupt spunând: ,,Înţeleg că nu te-ai schimbat în aceşti ani de suferinţă şi te menţii pe linia unui fanatic legionar. Şi noi recunoaştem că am făcut greşeli şi vrem să le îndreptăm. Aşa ne-am gândit să vă oferim o şansă tuturor legionarilor, de a fi eliberaţi ca să vă începeţi o viaţă nouă. Şi să vedeţi că şi noi am realizat ceva şi apoi veţi înţelege că se poate trăi şi în societatea socialistă atunci când renunţă la adversitatea înverşunată faţă de ea. Sunt deschise uşi pentru dumneata, care vii din lumea satelor, de exemplu, la Muzeul Brukenthal din Sibiu, unde te poţi îndrepta spre studii privind viaţa satelor din România sau, în alt domeniu al culturii, cu poziţii superioare, şi noi suntem gata să te ajutăm”. I-am răspuns că nu mă interesează nicio poziţie în România” relata prof. Ion Halmaghi.
15 ani de detenţie în închisorile comuniste
,,Mi-au fost răpiţi 15 ani din viaţa mea pe degeaba şi eu puteam prin propiile mele puteri să-mi obţin un loc cuvenit, pe plan cultural, nu oferit pe tavă de puterea politică. Doresc să plec în America şi sunt convins că voi putea să realizez ceea ce nu mi-a fost dat să fac în România. În atitudinea mea nu este vorba despre legionarism, este ceva mai mult, viaţa unui om care a fost supus suferinţelor din capriciul Securităţii şi al partidului, fără niciun temei. Eu am intrat în Mişcarea Legionară în primul an de studenţie, prin octombrie 1937. În februarie a fost desfiinţată şi eu am rămas în afara cadrelor ei. Deci legionarismul meu s-a redus la 4-5 luni. Am revenit în toamna anului 1940 şi peste câteva luni Mişcarea Legionară a fost desfiinţată din nou. În mai 1948 când am fost arestat cu marea de legionari, n-am fost anchetat în legătură cu niciun grup de legionari ci cu organizaţia ,,Vlad Ţepeş II” iniţiată şi condusă de Gh. Popescu-Vâlcea, inspector la Ministerul Cultelor. Nu mi s-a putut găsi nicio implicaţie politică decât relaţii sociale. Tot grupul a fost condamnat în afară de mine. Dar odată arestat, am fost trimis la Jilava, unde am stat 3 ani (mai 1948-mai 1951). Fără nicio anchetă suplimentară, în mai 1951 am fost chemat la grefă unde mi s-a citit o condamnare de 15 ani de muncă silnică. Sentinţa aceasta era consecinţa procesului meu din 1941, cu cântecele legionare de la Facultatea de Drept, unde nici măcar nu participasem. Niciodată în perioada dintre mai 1951, după ce am fost la Aiud, pentru executarea în continuare a pedepsei din 1941, nu am fost anchetat pentru activităţi legionare. Mă întrebaţi de profesorul Nicoale Pătraşcu, mi-a fost profesor de limba franceză şi ne-am apropiat unul de altul ca făgărăşeni. Nu am avut legături politice în perioada 1940-1941 cînd el era secretar general al Mişcării. Când s-a întors din Germania în toamna lui 1944, m-a rugat să-l duc prin oraş la un fost coleg al lui de liceu, făgărăşean şi prieten. După ce l-am dus acolo, n-am mai avut legătură cu el până la eliberarea de la Interne, în decembrie 1945, când m-a rugat să-l însoţesc la familie” a scris prof. Halmaghi în expunerea sa în faţa col. Crăciun.
Eliberat împreună cu Petre Ţuţea de la Aiud
În 1964, ca urmare a unor presiuni ale SUA asupra guvernului român, deţinuţii politici sunt eliberaţi din închisori. Prof. Ion Halmaghi s-a aflat printre ultimii eliberaţi de la Aiud, în august 1964. Odată cu dânsul a plecat acasă şi Petre Ţuţea. Avea 46 de ani, iar soţia lui 42. Ajuns acasă a căutat modalitatea de a pleca în SUA. A reuşit în mai 1965, iar soţia abia în octombrie 1965. Certificatul de naştere al său, pe care-l aştepta încă din 1951 l-a obţinut în 15 minute în SUA, iar în România niciodată. A urmat studii de bibliologie, şi încă student fiind a ocupat funcţia de bibliograf al secţiei umanistice a Universităţii din Pittsburgh. Între timp a funcţionat ca profesor, predând cursuri de filosofie, romanică comparată, limba română şi despre civilizaţia şi cultura românească. În cartea sa intitulată sugestiv ,,Memoriile viitorului” (Editura Mesagerul de Făgăraş, 2007) curprinde pagini dintr-un jurnal reconstituit din cei 15 ani de inchisori comuniste, dar şi o istorie neştiută a Mişcării Legionare. După pensionare s-a retras la Sibiu unde a locuit pe strada Ana Ipătescu până la trecerea în lumea celor drepţi, la 17 februarie 2009. Îşi doarme somnul de veci în pământ românesc, în cimitirul din Sibiu. (Lucia BAKI)
