Insule aflate în Mediterana, Cipru şi Malta constituie două locaţii importante pentru civilizaţia europeană, atât prin cultură cât şi prin evenimentele istorice care s-au derulat în această zonă. Cipru a dorit să se menţină într-o zonă de protecţie, ştiută fiind rivalitatea dintre facţiunile greceşti şi turceşti de aici. La data de 1 mai 2004 numai partea greacă a Ciprului devine membru a Uniunii Europene iar divizarea insulei continuă, şi asta în ciuda eforturilor diplomatice depuse de ONU. Nici Maltei nu i-a fost uşor în demersurile făcute cu privire la aderare. Deşi încă din 1990 şi-a arătat dorinţa de a fi stat membru al UE, ţara a trebuit să parcurgă nişte reforme economice. În anul 2003 primeşte undă verde de la oficialii UE. În anul 2003, doar 54% dintre participanţii la referendumul privind aderarea la UE s-au manifestat pozitiv în acest sens. Turismul este foarte dezvoltat în cele două ţări iar, prin cultură, Malta aparţine Occidentului.
Cipru, o zonă de conflict
Situată în zona de Est a Mediteranei, insula este împărţită între vorbitorii de limba greacă şi comunitatea turcă, lucru ce reprezintă o sursă continuă de tensiune între Grecia şi Turcia. Numele insulei vine de la cuvântul ,,aphros“ care înseamnă spumă. Legenda spune că Afrodita, zeiţa greacă a dragostei, s-a născut aici din spuma mării. În secolul XIV î. Hr. insula a fost colonizată de micenieni, după care a fost cucerită, rând pe rând, de către egipteni, hitiţi, perşi, macedoneni, seleucizi, lazigi, romani, bizantini şi arabi. În timpul celei de-a treia cruciade (1191), regele Richard Inimă de Leu cucereşte Ciprul, pe care îl vinde apoi cruciatului franc Guy de Lusignan. Între anii 1192-1489 devine regat franc de sine stătător dar şi o importantă bază pentru cruciaţi. În perioada 1489-1571 insula va aparţine Veneţiei, după care va fi cucerită de Imperiul Otoman şi va face parte din acest colos până în anul 1878, când va intra sub mandat britanic, Turcia îl cedează temporar în urma Congresului de la Berlin. În anul 1914, Marea Britanie anexează oficial insula, pentru ca în anul 1925 să o proclame colonie a Coroanei. Tot în timpul stăpânirii otomane (1571-1878) sunt aduşi coloniştii turci, care ajung să reprezinte 20% din populaţie la începutul secolului XX. Între cele două comunităţi apar conflicte de la bun început. Comunitatea vorbitorilor de limba greacă îşi doreau unirea cu Grecia ,,enosis“. Organizaţia cipriotă de gherilă EOKA, sprijinită în secret de guvernul grec de la Atena, se va afla în prima linie a luptei dintre cele două facţiuni. Conflictul escaladează pe fondul slăbirii prezenţei britanice în Mediterana. ,,După cel de-al doilea război mondial, Londra considera că statutul insulei avea să rămână neschimbat vreme îndelungată. Churchill şi Eden au sperat că Ciprul va deveni o bază alternativă de unde Marea Britanie îşi va putea supraveghea dominaţia asupra Orientului Mijlociu. În 1954, era însă evident că majoritatea grecilor ciprioţi (80 la sută din populaţia insulei) doreau unirea cu Grecia, mişcare căreia i se opunea minoritatea turcă. Foreign office-ul a declarat că insula va rămâne permanent sub stăpânirea Marii Britanii. Grecii ciprioţi, conduşi de arhiepiscopul Makarios, au făcut presiuni pentru satisfacerea revendicărilor lor, iar o organizaţie de gherilă (EOKA) a declanşat o campanie teroristă împotriva Marii Britanii. Londra a decretat stare de urgenţă şi a trimis 25.000 de militari să menţină legea şi ordinea“ spune Constantin Vlad în lucrarea ,,Istoria diplomaţiei sec. XX“. În iunie 1958 au loc violenţe între populaţia greacă şi turcă, care sunt soldate cu victime omeneşti. Athena îşi retrage personalul grec arondat Comandamentului NATO pentru Europa de sud-est, cu sediul la Izmir, în Turcia. Liderii NATO se văd puşi în faţa unui conflict care este pe cale să slăbească alianţa. Consiliul NATO se întruneşte de urgenţă şi cere guvernelor Marii Britanii, Greciei şi Turciei să găsească o soluţie. Londra hotărăşte să trimită noi trupe în zonă, iar premierul britanic prezenta în Camera Comunelor Planul Macmillan, care prevedea instituirea pentru o perioadă de şapte ani a unei autonomii limitate pentru Cipru şi invita în acelaşi timp guvernele Greciei şi Turciei să-şi desemneze câte un reprezentant pe lângă autorităţile britanice de aici. Atât comunitatea greacă cât şi cea turcă resping acest plan, care permitea şi menţinerea bazelor militare de către Marea Britanie în zonă. ,,La 18 septembrie, Grecia înainta note cu un conţinut identic statelor semnatare ale Tratatului de la Laussane cu Turcia. Nota declara că intenţia Londrei privind numirea unui reprezentant turc pe lângă administraţia britanică în Cipru constituia o încălcare a Tratatului de la Laussane, prin care Turcia renunţase la orice drepturi şi titluri de orice natură asupra teritoriilor care nu se aflau în interiorul graniţelor sale la data încheierii Tratatului“ (Constantin Vlad). În perioada 6-11 februarie 1959 vor avea loc, la Zurich, discuţii la care sunt prezenţi premierul grec şi omologul său turc. Se decide convocarea unei conferinţe pregătite să fie desfăşurată la Londra între 17-19 februarie la nivel de miniştri de externe mai întâi, apoi de prim-miniştri. Ciprioţii greci vor fi reprezentaţi în ambele faze de către arhiepiscopul Makarios, iar turcii de F. Kuciuk. Această conferinţă va decide acordarea statutului de republică independentă pentru Cipru în anul 1960. Pe data de 1 iulie 1960, Marea Britanie, Grecia şi Turcia semnează, la Londra, Tratatul privind independenţa ţării. În tratat se mai stipula ca Marea Britanie să păstreze în insulă o suprafaţă de o sută de mile pătrate, în care se aflau două baze aeriene precum şi alte instalaţii militare engleze. La data de 16 august 1960 Cipru îşi proclamă independenţa, lucru ce va pune capăt ocupaţiei britanice de 82 de ani. Arhiepiscopul Makarios devine preşedintele Ciprului, iar F. Kuciuk devine vice-preşedinte. În urma conflictelor dintre cele două facţiuni, ONU trimite în anul 1964 trupe de menţinere a păcii care sunt prezente şi astăzi. Forţa Naţiunilor Unite în Cipru, numită UNFICYP, cuprindea trei puncte: prevenirea reânceperii luptelor, promovarea legii şi a ordinii şi contribuţia revenirii la condiţii normale. După invazia turcă din anul 1974, funcţia de menţinere a păcii a fost transformată într-una de ajutor prin asociaţiile umanitare. Înaltul Comisariat ONU pentru refugiaţi a preluat acest rol. Ce s-a întâmplat în anul 1974? Are loc o o lovitură de stat a Gărzii naţionale greceşti vizând alipirea insulei la Grecia. Turcia ripostează, lucru ce se va solda cu demiterea lui Makarios şi ocuparea de către Turcia a unei mari părţi a Ciprului. Turcii se retrag în treimea de nord-est proclamând, în anul 1975, ,,Republica turcă a Ciprului de Nord“ cu propriul ei preşedinte, deşi Makarios şi-a reluat funcţia în anul 1974. ,,Deşi a aderat la UE ca insulă divizată de facto, întregul Cipru este teritoriu UE. Ciprioţii turci care au documente de călătorie UE sunt cetăţeni UE. Legislaţia UE este suspendată în zonele în care guvernul cipriot nu exercită control efectiv“. (Sursa: https//europa.eu). Cauzele aderării Ciprului la Uniunea Europeană sunt condiţiile economice, dar mai ales siguranţa. Premisele extinderii Uniunii Europene se află în crearea unei familii europene cât mai mari iar conflictul civil de aici nu a împiedicat Uniunea să dea curs dorinţei ciprioţilor.
Malta o altă colonie britanică
Situată tot în Mediterana, la sud de Sicilia, Malta a cunoscut, de-a lungul vremii, o serie de civilizaţii care şi-au lăsat aici amprenta. Din avanpost cartaginez, în anul 218 î.Hr. intră sub stăpânirea Romei. Face parte pentru o perioadă din Imperiul Bizantin, apoi este cucerită în anul 870 de către arabii musulmani. Capturată de normanzi, recucerită de musulmani, este cucerită apoi de Spania. În anul 1530, Sfântul Imperiu Roman şi regele Spaniei Carol V au cedat insula Ordinului religios-militar al cavalerilor Ioaniţi, care au apărat-o de atacurile turcilor. Napoleon îi expulzează pe aceştia în anul 1798, iar în anul 1799 insula este capturată de britanici. Devine bază pentru Flota Mediteraneană a Marinei Regale şi rezistă bombardamentelor aviaţiei germane în timpul celui de-al doilea Război Mondial. George VI al Angliei îi decorează pe insularii de aici cu ,,Crucea George“ pentru vitejia de care aceştia au dat dovadă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Malta a devenit bază pentru flota mediteraneană a Marinei Regale. În anul 1964 obţine independenţa din Commonwealth-ul britanic iar în anul 1974 devine republică. În anul 1979 Marea Britanie îşi dizolvă baza militară de pe insulă. Valleta este cea mai mică capitală din cadrul Uniunii Europene, numărând doar 0,8 kilometri pătraţi. Malta este importantă pentru Occident, ţinând cont de interesele pe care Marea Britanie le-a avut aici. Deşi nu mai este ţară a Commonwealth-ului, rămâne stat membru al Commonwealth-ului Naţiunilor. Limbile oficiale sunt malteza şi engleza. Mobilul aderării Maltei la Uniunea Europeană este cel economic, insula constituind o puternică atracţie turistică, cu importante vestigii istorice, cu trei situri aflate în Patrimoniul Mondial UNESCO: Hipogeul Saflieni, oraşul Valleta şi cele şapte temple megalitice, care sunt unele dintre cele mai vechi structuri din lume. Grecii antici au numit insula Melita, ceea ce înseamnă ,,dulce ca mierea“. O altă ipoteză sugerează că la originea numelui ţării se află cuvântul fenician Maleth, care înseamnă ,,sălaş“ sau ,,port“, cu referire la numeroasele golfuri ale Maltei. Forma actuală a numelui ţării apare în ,,Itinerarul Antonin“. Sistemul parlamentar şi administraţia publică sunt tributare sistemului Westminster. Parlamentul este unicameral, fiind format doar din Camera Deputaţilor, alcătuită din 69 de parlamentari. Principalele partide politice sunt Partidul Naţionalist, de orientare creştin-democrată, şi Partidul Laburist, de orientare social-democrată. Catolicismul este religia oficială, iar Arhiepiscopia Romano-Catolică de Malta se pretinde a fi un scaun apostolic, ţinând cont de faptul că Sf. Apostol Pavel a naufragiat aici. În Malta există două catacombe: a Sfântului Apostol Pavel şi a martirei Agata. În anul 58, Sfântul Apostol Pavel este prins de iudei în Templul din Ierusalim şi este închis vreme de doi ani la Cezareea. În anul 60 este trimis sub escortă la Roma, pentru a fi judecat de Cezarul dar corabia, în care se aflau 276 de persoane, naufragiază în Malta, unde membrii echipajului sunt nevoiţi să rămână trei luni. Capitolul 28 din Faptele Apostolilor relatează acest lucru iar Pavel este însoţit de Luca doctorul, care menţionează faptele pe care le-a săvârşit Pavel în Malta. Tot Faptele Apostolilor ne relatează că Pavel l-a vindecat de friguri şi dizenterie pe tatăl lui Publius, căpetenia insulei. Trei fresce îl reprezintă pe Sfântul Apostol Pavel, pe Maica Domnului singură, iar o a treia pe Maica Domnului alăptându-l pe Pruncul Iisus. Acestea sunt în stil bizantin şi datează din secolul al XII-lea. Publius, căpetenia insulei, este convertit de Sfântul Pavel şi devine episcop al insulei. Malta, prin tradiţie şi cultură, nu putea să lipsească din evantaiul Uniunii Europene iar civilizaţia occidentală este foarte puternică aici. Cipru şi Malta reprezintă ultimele state care fac parte din cel de-al cincelea val al aderării. Urmează Bulgaria şi România, care încheie istoria aderărilor la Uniunea Europeană, deocamdată. (Ştefan BOTORAN)
