De mai bine de două mii de ani omenirea ascultă povestea comorii coborâte din cer, un prunc născut, într-o iesle, care a luminat lumea de la un capăt la altul, aşteptat de către toţi înţelepţii universului. Prinţul cobort din cer care va aduce pacea în sufletul oamenilor şi le va arăta calea de urmat. Orientul, leagănul tuturor civilizaţiilor, este locul de unde a plecat prima poveste a omenirii, arhetipul. Iar înţelepţii cărora li se vestise prin poveştile auzite din bătrâni că vor găsi o comoară, în anul în care stihiile vor grăi, iar cerul se va pogorî pe pământ, aşteptau semnul.
Gaspar, Melchior şi Baltazar
Cei trei prinţi ai deşertului așteptau. Gundophar, prinţul persan, cunoscut şi ca Windafarnah, tâlcuit ca acela ,,care are splendoare“ deschise sulul de papirus şi citi: ,,Şi tu, Betleeme Efrata, deşi eşti cel mai mic dintre neamurile lui Iuda, însă din tine va ieşi stăpânitor peste Israil, a cărui obârşie este dintru început, din veşnicie…“. Ridică apoi privirea către prietenii săi şi spuse: ,,Aici, în acest regat neînsemnat, trebuie să căutăm Arborele despre care ne-au spus strămoşii noştri. Este Arborele Vieţii, care are nemurirea dar, dacă tâlcuim bine, acest Arbore va trebui să fie un prinţ născut dintr-o stirpe nobilă“. Melchior, arabul, a spus: ,,Kong zi, înţeleptul din Shang, spune: China aşteaptă pe Kiunt-se, regele păstor, marele doctor al popoarelor, Sfântul care va veni din cer ca să cârmuiască lumea. Am auzit vorbindu-se că în părţile occidentale se va ridica un Om Sfânt, care va produce un ocean de fapte de merit. El va veni din cer şi va avea toată puterea pe pământ“. Baltazar, caldeul, a spus: ,,Zarathustra, înţeleptul, ne-a lăsat prin cărţile strămoşilor noştri că trebuie să intrăm în acel regat. Am fost în Peştera comorilor, unde au poposit Adam şi Eva, cei care au fost alungaţi din rai, şi am găsit smirna, aurul şi tămâia ascunsă de ei acolo. Ce mai aşteptăm ca să pornim la drum fraţilor?“ Gundophar, căruia îi spunem Gaspar în colindele noastre strămoşeşti, a spus: ,,Glasul cerului! Asta aşteptăm“. Dintr-o dată, un tunet asurzitor se auzi de parcă cerul căzuse pe pământ. O lumină strălucitoare, strecurată prin fereastră, îi orbi pe toţi. Tunetul se pierdu în depărtare şi, ca prin ceaţă, au început să vadă şi să distingă lucrurile din jurul lor. O stea neasemuită în splendoarea ei stătea în faţa lor luminându-le textul papirusului: ,,În ziua aceea, voi aduna laolaltă pe cei care şchioapătă şi voi strânge pe cei risipiţi şi pe cei pe care i-am pedepsit rău. Şi din cei şchiopi voi face o rămăşiţă şi din cei osteniţi un neam puternic, şi Domnul va împărăţi peste ei, în numele Sionului, de acum şi până în veac!“. Cerul le-a grăit iar călăuza era chiar în faţa lor. ,,Tata mi-a spus că Cel necuprins de ani va trimite din cer o călăuză care ne va conduce spre Arborele Vieţii. Pregătiţi robii, armele şi merindea căci trebuie să pornim“ a spus Gundophar. Întreaga curte deveni un iarmaroc în care se auzeau strigăte şi porunci date robilor şi soldaţilor. În acea noapte luminată de o stea misterioasă apărută din răsărit un convoi porni la drum. Cărţile cele vechi spun că au trecut prin multe primejdii şi au trebuit să înfrunte tâlhari la drumul mare, soldaţi plecaţi după pradă, fiare sălbatice, arşiţa zilei şi frigul nopţii. Cu jumătate din oameni dispăruţi sau ucişi pe drum, au ajuns pe dealurile lui Iuda, nu departe de Mediterana şi încolo, spre Vest, era capătul de Nord al Mării Moarte. Valea Siloam, Chedron, Wadi al Rababi şi o alta străjuiau vestitul Ierusalim, oraşul înţelepţilor. Se opriră să facă popas în valea Tyropeon, zisă şi a Făcătorilor de brânză.
Doi prinţi din Nazaret
,,În zilele acelea, ieşit-a poruncă de la Cezarul August ca să se înscrie toată lumea. Această înscriere s-a făcut mai înainte decât aceea făcută pe când Quirinius era ocârmuitorul Siriei. Deci, toţi mergeau să se înscrie, fiecare în cetatea sa de obârşie“ spune Cartea Vieţii. Un bărbat între două vârste, pe a cărei faţă se putea citi vigoarea, frumuseţea înţelepciunii şi un aer de profunzime de parcă era mereu într-o meditaţie profundă mergea alături de o tânără neasemuit de frumoasă, prin a cărei ochi albaştri şi limpezi se putea vedea cerul. Parcă şi talazurile mării se ascundeau în ochii săi. Era Myriam, fecioara, podoaba Nazaretului iar lîngă ea păşea logodnicul ei, Iosif. Doi logodnici care se iubeau, doi prinţi scăpătaţi pentru că Myriam se trăgea dintr-un neam vestit. Ioachim, tatăl ei, era din seminţia patriarhului Iuda, fiul lui Iacob, cel numit Israel după lupta cu un înger, şi din seminţia împăratului David. Ana, mama lui Myriam, a fost fiica preotului Mathan din stirpea arhiereului Aaron, fratele lui Moise, viteazul care i-a eliberat pe evrei din robia Egiptului. Mathan, slujitorul lui Dumnezeu, a luat de soţie pe Maria din Betleem care i-a dăruit trei vlăstare: pe Maria, Sovia şi Ana. Maria a născut-o pe Salomeea, Sovi pe Elisabeta, care a devenit nevasta preotului Zaharia, iar Ana l-a luat pe Ioachim cel drept. Iosif, logodnicul lui Myriam, se trăgea şi el din neamul împărătesc al marelui David, cel care l-a învins pe Goliat în luptă dreaptă şi a devenit împărat prin ungerea lui Samuel proorocul. Aşadar Iosif era din stirpea crăiască a lui David şi a lui Solomon, fiul lui David. Iosif era nepotul lui Matat şi strănepotul lui Eleazar, feciorul lui Iacob după fire şi al lui Ili după lege. Muierea lui Matat, mama lui Iacob, a fost luată de Melhie din neamul lui Natan fiul lui David, şi a născut pe Ili. Acest Ili a luat-o de soţie dar a murit fără copii. Apoi Iacob, fratele lui după mumă, a luat pe femeia fratelui său căci aşa spunea legea şi a născut pe Iosif logodnicul lui Myriam. Preafrumoasa fată născută din rude mari, împărăteşti, ducea însă o viaţă modestă la Nazaretul din Galileea, ca şi Iosif. Cu alte cuvinte, doi prinţi scăpătaţi. ,,Atunci, spune cartea, s-a suit şi Iosif din Galileia, din oraşul Nazaret, în Iudeia, la oraşul lui David, care se numeşte Betleem, pentru că era din casa şi neamul lui David, ca să se înscrie împreună cu Maria, cea logodită lui, şi care era grea“. Era o lume numită ,,Pax Romana“, sub privirea atentă a legiunilor romane care pândeau cel mai mic semn de revoltă chiar şi în cel mai îndepărtat teritoriu. Palestina, locul poveştii noastre, se întindea pe o suprafaţă de 20.000 de kilometri pătraţi, la frontiera orientală a unor mari posesiuni romane, care aveau o populaţie de un milion de evrei deveniţi supuşii Romei din anul 63 î.Hr., de când Pompei a cucerit Ierusalimul. Evreii erau doar nişte simpli contribuabili într-unul din cele mai întinse sisteme fiscale ale istoriei omenirii, organizat eficace prin colectarea taxelor de la toate popoarele cucerite. În această lume, o femeie însărcinată a înfruntat greutăţile unei călătorii de cinci zile ca să ajungă din micuţul sat Nazaret, aflat în Galileea Inferioară, la Betleem, locul de baştină al stirpei lui Iosif, la marginea deşertului Iudeii. S-au înscris Iosif şi Myriam în catastifele romane, apoi au purces spre o casă de popas dar toate erau pline cu oaspeţi şi nu mai aveau unde să găzduiască. Cărţile cele vechi spun: ,,Puse dar şaua pe spinarea măgăriţei şi o aşeză deasupra pe Maria. Unul din feciorii lui ţinea frâul, iar Iosif mergea pe-alături. Când ajunseră la vreo trei mii de paşi de Betleem Iosif întoarse capul şi văzu că Maria suferea. ,,Văd două popoare înaintea ochilor: unul plânge şi se zbuciumă, altul se bucură şi se veseleşte. La jumătatea drumului Maria grăi către Iosif: ,,Dă-mă jos de pe măgăriţă căci pruncul din mine vrea să-l scot la lumină. El făcu întocmai şi o întrebă: ,,Unde să te duc, ca să te feresc de ochii lumii? Prin preajmă nu se află nicio casă“.
Betleemul
Înseamnă tălmăcit ,,casa pâinii“ şi este faimoasa cetate a împăratului David. Este aşezat la 9 km Sud de Ierusalim iar numele vechi a fost Efrata. În apropiere se află mormântul Rahelei, soţia lui Iacob patriarhul. Aici, la Betleem, au trăit strămoşii împăratului David. Oraşul a fost numit Betleem Efrata sau Betleemul lui Iuda, spre a fi deosebit de un alt Betleem aşezat în hotarele lui Zabulon, la 11 Km NV de Nazaret.
Peştera luminoasă…
Au găsit însă o grotă prin împrejurimi, care adăpostea animalele. Iacob cel Mic, fratele Domnului, a spus povestea Peşterii Luminoase. ,,Iosif intră, o lăsă pe Maria în grija fiilor săi, iar el plecă să caute o moaşă evreică prin ţinutul Betleemului. Eu, Iosif, mergeam fără să înaintez niciun pas. Am privit aerul şi l-am văzut încremenit de uimire. Am privit bolta cerului şi am văzut-o nemişcată. Păsările îşi încetară zborul. Am privit pe pământ şi am văzut câţiva oameni aşezaţi în jurul unui blid, gata să mănânce. Dar mestecând nu mestecau, luând dumicatul nu-l luau şi ducându-l la gură nu-l duceau. Toţi stăteau cu ochii spre cer. Era şi o turmă de oi la păscut, care însă nu se mişca din loc. Păstorul ridicase toiagul, dar mâna îi încremenise deasupra capului. Am privit spre râu şi am văzut cum stăteau iezii cu boturile aplecate, dar fără să bea. Apoi dintr-o dată toate-şi reluară mersul lor firesc. Şi, iată, o femeie care cobora de la munte se opri şi mă întrebă: Încotro, omule? Eu răspund: ,,Merg să caut o moaşă evreică“. Ea mă întrebă iar: ,,Eşti din Israel?“. ,,Da“, răspund eu. Ea din nou către mine: ,,dar cine-i femeia care naşte în peşteră?“. ,,Logodnica mea“, zic eu. Ea mai departe: ,,Aşadar nu ţi-e nevastă?!“. Atunci îi vorbesc aşa: ,,Fata se numeşte Maria, a crescut în Templul Domnului şi, cu toate că trebuia să-mi fie soţie, nu-mi este. A rămas grea de la Duhul Sfânt“. Atunci moaşa îl întrebă: ,,E-adevărat ce-mi spui?“ Iosif îi răspunse: ,,Vino şi vezi!“. Şi au plecat împreună. Când au ajuns au văzut că peştera era umbrită de un nor luminos. Atunci moaşa strigă: ,,Azi s-a înălţat sufletul meu, căci ochii mei văzură lucruri neobişnuite! S-a născut mântuire pentru Israel! Apoi norul a început să se ridice. Înăuntrul peşterii străluci o lumină atât de puternică, încât n-am putut-o suporta. Apoi se ridică şi lumina, iar din ea apăru noul născut. Moaşa strigă iar: ,,Mare a fost pentru mine ziua de azi, căci am văzut minune nouă!“. Acolo erau nişte boi iar princul a fost pus chiar între iesle, pe paie. Moaşa l-a pus pe Iosif să aducă apă ca să spele copilul apoi l-a frecat pe corp cu sare ca să-l apere de infecţii. Pruncul a fost înfăşat cum e obiceiul la toate popoarele lumii pentru ca braţele şi picioarele micuţului să crească drepte şi puternice. Scutecele i se scoteau pruncului în fiecare zi pentru a fi spălat, uns cu ulei de măsline, pudrat cu praf de smirnă, după care era iar înfăşat. Aşa au fost primele zile ale lui Yoshuah, sau Iisus, împăratul nostru. Această metodă mai este însă aplicată şi în ziua de azi în unele regiuni din Orientul Apropiat. Scrie în Cartea Vieţii: ,,Şi a născut pe fiul ei cel întâi născut şi l-a înfăşat, şi l-a culcat în iesle, căci nu mai era loc, pentru ei, în casa de popas“.
Solii cerului
Vestitorii, aceste solii ale divinităţii despre care vorbesc toţi înţelepţii lumii, s-au coborât la Betleem într-o seară feerică în care cerul s-a aşternut pe pământ. ,,Iar în partea locului erau păstori, care, mâind pe câmp, ţineau strajă, noaptea, lângă turmele lor. Şi iată că îngerul Domnului a stătut lângă ei şi mărirea Domnului i-a învăluit în lumină, iar ei s-au înfricoşat cu frică mare. Dar îngerul le-a zis: Nu vă temeţi. Căci iată vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că, în oraşul lui David, astăzi vouă s-a născut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul. Şi acesta este semnul ce vă dau: veţi găsi un prunc înfăşat, culcat în iesle. Şi deodată s-a făcut împreună cu îngerul mulţime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu şi zicând: Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni binevoire! Iar după ce îngerii s-au depărtat, păstorii vorbiră unii către alţii: Să mergem dar, până la Betleem, să vedem lucrul acesta ce s-a făcut şi pe care Domnul ne-a dat să-l cunoaştem. Şi grăbindu-se au venit şi au aflat pe Maria şi pe Iosif şi pe prunc, culcat în iesle. Iar după ce l-au văzut, au destăinuit cuvântul grăit lor despre acest copil. Şi toţi câţi auzeau se mirau de întâmplarea pe care le-o spuneau păstorii. Ci Maria păstra toate aceste lucruri şi le cumpănea în inima ei“ spun Cronicile sfinte.
Irod şi cei trei prinţi
Matei, cel pe care Iisus l-a luat de la vamă să-l facă ucenic, povesteşte: ,,Iar dacă s-a născut Iisus în Betleemul Iudeii, în zilele lui Irod împăratul, iată magii de la răsărit au venit în Ierusalim întrebând: ,,Unde este împăratul Iudeilor cel ce s-a născut? căci am venit să ne închinăm lui“. Ierusalimul era tulburat, iar iscoadele lui Irod au dat iama în palat. Irod cel Mare, fiul lui Antipater, fusese numit procurator al Iudeii chiar de către Iulius Caesar. Antipater şi-a numit fiul, pe Irod, prefect militar al Galileii. Perfid, viclean dar bun strateg, acesta a stârpit repede tâlhăria la drumul mare în regiune, fapt care l-a impresionat chiar pe guvernatorul roman al Siriei făcându-l să-l ridice la rangul de prefect militar al provinciei Coele-Siria. După asasinarea lui Caesar şi războiul civil ce a urmat, Irod s-a bucurat de simpatia lui Antoniu care, împreună cu Octavian, a înduplecat senatul roman să-i acorde titlul de ,,rege al iudeilor“. Irod a guvernat Iudeea vreme de 33 de ani. Şi-a luat-o de soţie pe Mariamne, nepoata fostului mare preot Hyrcanus II dar a ucis-o, şi împreună cu ea pe toţi hasmoneii. Mare constuctor a refăcut Samaria şi i-a schimbat numele în Sebaste, în cinstea împăratului, a reconstruit turnul lui Strato de pe coasta Mediteranei, l-a înzestrat cu un port artificial splendid şi a numit cetatea Cezareea, tot în cinstea împăratului. Dar supuşii nu l-au iubit, nici măcar pentru cheltuielile generoase pe care le-a făcut pentru Templul pe care l-a reconstruit. Deşi era evreu prin religie, originea lui era edomită. A ridicat însă temple pentru alte zeităţi păgâne în alte localităţi. I-a ucis pe cei doi fii ai săi pe care-i avea de la Mariamne, Alexandru şi Aristobul, la intrigile fratelui lor vitreg Antipater, fiul cel mai mare al său. Trei ani mai târziu Antipater a căzut şi el victimă suspiciunii bolnave a tatălui său. Suspiciunea sa a ajuns în scurt timp la demenţă fiind cunoscut mai mult prin actele sale criminale decât pentru construcţiile grandioase. Irod stătea pe tronul său iar ochii priveau fără ţintă când iscoadele au intrat în sala cea mare: ,,Luminăţia ta, au intrat în cetate trei prinţi ciudaţi, care par după port de prin deşerturile Asiei, şi întreabă de un rege care s-a născut de curând în regatul nostru!“. Irod stătea cu pocalul de vin în mână, îşi întoarse faţa uscăţivă şi tremurândă, îl privi fix pe slujitorul din faţa lui: ,,Îndrăzneşti să-mi strici liniştea?!“ În sala tronului apărură oaspeţii străini. ,,Luminate Rege, am venit călăuziţi de o stea până aici, din îndepărtata Asie, ca să aflăm naşterea unui mare erou al omenirii, care, din poveştile strămoşilor noştri, ne va duce la Arborele Vieţii“. Puseseră în faţa tiranului câteva lăzi pline cu aur. ,,Nu ştiu nimic despre naşterea acestui prinţ şi nu am auzit despre acest lucru dar, dacă aveţi cunoştinţă, vă aştept să-mi daţi de ştire“ le-a spus Irod prin tălmaci zâmbind şiret. ,,Strângeţi preoţii!“ răcni după ce plecară acei prinţi străini. ,,În Betleemul Iudeii va trebui să se nască, căci aşa este scris de profetul: Şi tu, Betleeme, pământul Iudei, nu eşti deloc mai mic dintre căpeteniile lui Iuda, căci din tine va ieşi povăţuitorul care va paşte pe poporul meu Israil“.
Pruncii
Cătanele lui Irod se dezlănţuiră asupra Betleemului. Mamele erau trase de păr şi târâte pe străzile oraşului iar pruncii erau tăiaţi fără milă sau izbiţi de pietre. ,,Iar când Irod văzu că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte şi trimiţând călăi ucise pe toţi pruncii, ce erau în Betleem şi în tot cuprinsul lui, de doi ani şi mai în jos, după timpul pe care-l lămurise de la magi. Atunci s-a împlinit cuvântul spus de Ieremia proorocul: Glas în Rama s-a auzit, plângere şi tânguire multă; Rahil plângea pe fiii săi şi nu voia să se mângâie, fiindcă nu mai sunt“ spune Cartea Sfântă a lumii. Pruncii au apărat prin jertfa lor secretul locului unde era depus Graalul. Sunt primii mucenici necunoscuţi ai istoriei noastre.
Arborele Vieţii
Craii urmau steaua cea luminoasă până în apropierea unui oraş. Gaspar întrebă un locuitor ,,Ce oraş se vede în zare?“ Acesta spuse ceva într-o limbă necunoscută, dar un slujitor îi tâlcui: ,,Este Betleemul, prinţe. Locul de care acel Irod la care am fost se teme atât de mult!“. Melchior se întoarse către el spunând: ,,Trebuie să căutăm în locul în care a dispărut steaua“. Merseră după dârele de lumină lăsate de stea ce abia mai pâlpâiau şi ajunseră la o grotă care era luminată de o sclipire misterioasă. Nu mare le fu mirarea când dădură peste un prunc înfăşat într-o iesle, un bărbat iudeu şi o femeie de o frumuseţe nemaivăzută. ,,Acest prunc, spuse Baltazar, este prinţul despre care am auzit din poveştile strămoşilor noştri! Acesta ne va duce la Arborele Vieţii. Tânăra, cu o distincţie nobilă în gesturi şi purtări, îşi ridică ochii şi le grăi în limba lor arătând spre prunc: ,,Acesta este Arborele Vieţii! El le va arăta oamenilor calea spre nemurirea atât de mult visată de părinţii voştri şi oamenii de la toate marginile pământului“. Tustrei îngenuncheară iar Melchior, ridicîndu-şi privirea din pământ, întrebă: ,,Cum te numeşti?“ ,,Numele meu este Myriam, acesta este Iosif, logodnicul meu, iar în iesle se află ceea ce caută înţelepţii de atâtea veacuri: Fiul lui Dumnezeu!“ Primul se ridică din genunchi Gundophar, scoase de la piept o cutiuţă din sidef, îngenunche lângă ieslea unde era pus pruncul, lăsă cutiuţa în iesle şi spuse: ,,Primeşte, o Rege al lumii, simbolul regal, aurul, pe care ţi-l dau în semn de recunoştinţă şi demnitatea pe care o porţi!“. Baltazar îngenunche şi puse o cutiuţă de jad: ,,Îţi ofer, o Rege şi preot al întregii omeniri tămâia, simbolul slujirii!“. Melchior aşeză în iesle o cutiuţă din lemn de palmier: ,,Îţi ofer, o, Regele meu, smirna simbolul morţii şi al jertfei!“ Cei trei se ridicară, îl îmbrăţişară pe Iosif şi se întoarse spre Myriam. ,,Părinţii noştri te-au căutat în toate misterele şi religiile lumii, Stăpână, iar nouă ne-a fost dat să te găsim!“ Apoi făcură o plecăciune şi se făcură nevăzuţi în noapte, cu tot alaiul, hainele lor ciudate împodobite cu aur şi slujitorii lor nemaivăzuţi până atunci în acele ţinuturi sterpe şi sărăcăcioase.
Visul lui Iosif
O voce de tunet îl trezi pe Iosif: ,,Scoală-te, ia pruncul şi pe muma lui şi fugi în Egipt şi stai acolo până ce-ţi voi spune: fiindcă Irod are să caute pruncul ca să-l omoare“.
,,Din Egipt am chemat pe fiul meu!“
O familie de iudei călătoreau prin nisipurile fierbinţi ale deşertului îndreptându-se spre ţărmurile Mediteranei, spre vest, şi mergând spre drumul de coastă spre Egipt. Erau Iosif, Myriam purtând pruncul în braţe călare pe o măgăriţă, şi ceilalţi fraţi vitregi ai pruncului, fiii şi fiicele lui Iosif dintr-o altă căsătorie, a căror mamă murise cu mulţi ani în urmă. Iosif era văduv, între două vârste dar în putere. În faţă li se deschidea Egiptul, locul în care mii de evrei plecaseră de-a lungul timpului în vremuri de foamete şi de restrişte. Un milion de evrei trăiau în Alexandria şi prin împrejurimi. Viaţa lor pe acest tărâm este adâncită într-o tăcere mistică şi metafizică, un nor de lumină planează asupra acestor ani. Dumnezeu a grăit prin glasul proorocului: ,,Din Egipt am chemat pe fiul meu!“. Aceeaşi voce puternică dar profundă îl trezi din nou din somn: ,,Scoală-te, ia pruncul şi pe muma lui şi mergi în pământul lui Israil, căci au murit cei ce căutau să ia viaţa pruncului“. Era anul 14 al erei noastre.
Roman
Trăia odată, la Constantinopol, un diacon venit din Siria. El se numea Roman. Încă din tinereţele lui petrecea în feciorie şi curăţenie trupească şi sufletească. A fost el mai întâi paracliser la Biserica din Beirut, apoi, în vremea împăratului Anastasie (491-518) a pornit către Constantinopol şi petrecea la biserica Maicii Domnului, cea din Chir, nevoindu-se cu postul şi rugăciunea. Seara mergea la Vlaherna unde petrecea în rugăciune iar apoi se întorcea din nou în Chir. A fost în cele din urmă rânduit paracliser la Biserica Sfânta Sofia. Nu ştia el carte dar era înţelept în lucrurile cele bune în care îi întrecea pe toţi cărturarii şi înţelepţii. Şi era tare iubit de către patriarhul Eftimie pentru viaţa lui cea îmbunătăţită dar ceilalţi clerici îl urau pe Roman şi îi făceau multe supărări. Odinioară, pe când era Vecernia Praznicului Naşterii lui Hristos, împăratul era venit la Biserică iar Roman aşeza lumânările, clericii îl trăgeau la amvon zicându-i: ,,La parte asemenea cu noi eşti, să cânţi acum ca şi noi“. Lucrul acesta îl făceau însă spre ruşinarea lui, căci ştiau că nu poate face această treabă. După ce slujba s-a săvârşit, el s-a aruncat înaintea chipului Preasfintei Născătoare de Dumnezeu tânguindu-se cu amar şi rugându-se. S-a sculat apoi şi a mers la casa sa şi, neluând hrană din pricina mâhnirii, adormi. În vis i s-a arătat o împărăteasă ce purta haine strălucitoare care ţinea în mână un sul. ,,Deschide-ţi gura!“ îi porunci ea. Şi, deschizîndu-şi el gura, Stăpâna aceea i-a poruncit: ,,Mănânc-o pe aceasta“. Îndată s-a deşteptat şi n-a mai văzut el pe nimeni în jur. Venind vremea cântării cea de noapte, pe la ceasul condacului, el a început să cânte: ,,Fecioara astăzi pe Cuvântul cel prea veşnic, merge în peşteră, să-L nască în chip de negrăit; dănţuieşte lumea auzind, slăveşte cu îngerii şi cu păstorii pe Cel ce va să se arate prunc tânăr, Dumnezeu cel mai înainte de veci“. Patriarhul l-a întrebat de unde are el atâta înţelepciune iar Roman n-a tăinuit darul şi a mărturisit că a făcut aceasta cu puterea Născătoarei de Dumnezeu. Patriarhul l-a făcut diacon iar, de atunci, o mulţime de condace au curs din gura lui. Noi îl cunoaştem ca Roman Melodul, făcătorul de condace. (Ştefan BOTORAN)
