Nicolae Pătrașcu, asasinat de Securitate la 29 octombrie 1968, în apartamentul lui din Sibiu, după 16 ani în cele mai grele închisori comuniste

Nicolae Pătrașcu a fost unul dintre cei mai buni elevi de la Liceul ,,Radu Negru” din Făgăraş şi a urmat  cursurile a două facultăţi,  Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti  unde  obţine, în 1932, diploma de licenţă în Litere şi Filosofie, şi  Seminarul Pedagogic Universitar Cluj.  Ca student la Facultatea de Litere Bucureşti a participat,  la sfârşitul lunii aprilie  1929,  la o şedinţă  a primului cuib legionar din capitală al Legiunii Arhanghelului Mihail, unde l-a reîntâlnit pe Horia Sima cu care fusese coleg la ,,Radu Negru”, dar cu o clasă înaintea lui. L-a cunoscut apoi  pe căpitanul Corneliu Zelea Codreanu, iar la 8 noiembrie 1929 a participat,  la Iaşi,  la şedinţa  cuiburilor legionare unde i-a cunoscut pe pionierii legiunii din întreaga ţară. Crăciunul din 1929 îl face la Făgăraş cu Horia Sima, Virgil Mateiaş şi Ion Manta, cunoscuţi legionari din Ţara Făgăraşului. Se implică în activitatea legionară şi în 1936,  tipăreşte la Sibiu cartea ,,Cranii de lemn” a lui Ion  Moţa, iar în acelaşi an, în octombrie, cartea ,,Pentru legionari” a lui Corneliu Zelea Codreanu şi este avansat comandant legionar cu titlul excepţional. În 1937,  a condus regiunea legionară din Ardealul de Sus cu sediul la Sibiu. La sfârşitul lui octombrie 1938,  este judecat împreună cu alţi 19 legionari  de către Tribunalul Militar al Corpului 6 Armată Cluj pentru uneltire contra ordinii publice, multiplicare de broşuri interzise, dar sunt achitaţi. În 1938 este îndepărtat din învăţământ ceea ce-l determină, în 1939, să plece  în Polonia şi apoi  în Germania. În 2 mai 1940  pleacă spre ţară prin Serbia, unde, după nenumărate peripeţii, arestare, internare şi operarea sa, la 21 mai, la spitalul din Oraviţa, se întâlneşte cu Horia Sima, la Bucureşti, şi, apoi, revine la Sibiu unde locuia familia sa. Are o contribuţie deosebită în organizarea manifestărilor Mişcării Legionare din toamna anului 1940 privind abdicarea regelui Carol al II-lea în urma cedării, fără nicio rezistenţă armată, a unei părţi însemnate din teritoriul Ardealului de Nord, al Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a Cadrilaterului, conform Dictatului de la Viena din 1940. La 20 septembrie 1940, este numit secretar general al Mişcării Legionare, după plecarea regelui, numirea generalului Ion Antonescu şi formarea guvernului legionar. Participă la toate evenimentele din guvernarea legionară, septembrie 1940-ianuarie 1941. După ,,rebeliunea legionară” din ianuarie 1940, este judecat şi condamnat în lipsă, prin sentinţa 14/15 iunie 1941 a Parchetului Curţii Militare de Casare şi Justiţie, la muncă silnică pe viaţă împreună cu Horia Sima, Vasile Iaşinschi, Constantin Papanace, Viorel Trifa, Dumitru Groza, Ilie Gâneaţă, Gheorghe Sârbu, Traian Baobaru şi Corneliu Georgescu. Se refugiază în Germania, la 5 martie 1941, împreună cu un grup de 40 de legionari, li se stabileşte domiciliul în localitatea Brekenbruk, la vreo 70 km de Berlin şi de Frankfurt, cu regim de lagăr şi apoi, din aprilie 1941 şi până în decembrie 1942 la Rostock, unde numărul lor a crescut ajungînd la 400 de legionari. În decembrie 1942,  este internat în lagărul de la Buchewald, lângă Weimar, cu o parte din legionarii din Rostock.  În aprilie 1943 a fost transferat în lagărul de la Dachau, unde mai erau Vasile Iaşinschi, Ilie Gâneaţă, Gheorghe Dragomir, Constantin Stoicănescu, Constantin Papanace, Corneliu Georgescu, Ilie Smultea, Virgil Mihăilescu, Viorel Trifa şi Dumitru Grozea şi unde a rămas până la 1 septembrie 1944. În martie 1945 se întoarce în ţară paraşutat, iar în 6 august 1945, printr-o circulară  îndeamnă pe legionari să respecte autoritatea de stat existentă şi să se dedice muncii de refacere a ţării (manifestul de la 6 august 1945). În mai 1948 este arestat şi eliberat  în decembrie din acelaşi an, iar în cadrul, aşa zisului proces al ,,Marii trădări” din 28 octombrie 1948, a fost condamnat  împreună cu George Manu, Ion Bujoiu, Alexandru Popp, Eugen Teodorescu şi amiralul Horia Măcelaru, la muncă silnică pe viaţă, Nicolae Mărgineanu la 25 de ani de muncă silnică, Dimitrie Gheorghiu şi Nistor Chioreanu la 20 de ani de muncă silnică, Alexandru Balş la 15 ani de muncă silnică. În închisorile  comuniste din ţară, inclusiv la Aiud, Jilava, Văcăreşti, a stat  aproximativ  16 ani, fiind eliberat, la 1 august  1964, ca urmare a decretului de graţiere a tuturor deţinuţilor  politic din închisorile din ţară. A ajuns acasă bolnav şi foarte slăbit. A fost internat în mai multe rânduri în Sanatoriul de recuperare  pulmonară de la Avrig şi la Sanatoriul TBC din  Oraviţa. Abia în iunie 1966 şi-a găsit şi un loc de muncă la Intreprinderea de Electricitate Sibiu unde a lucrat doar 2 ani. În  ziua de 29 octombrie 1968 a fost ucis  de Securitate în grele chinuri, chiar în apartamentul lui din Sibiu. În memoria lui a fost ridicată o troiţă la intersecţia uliţelor din satul său natal, Sâmbăta de Sus.