Așa cum Moise este fondatorul iudaismului și Mahomed a fondat islamismul, din punct de vedere istoric creștinismul este fondat de Iisus Hristos. La început a pornit ca o sectă ce s-a desprins din cadrul iudaismului, inițiată de un profet evreu itinerant- Iisus Hristos, mișcare care își are originile în cadrul iudaismului mesianic, devine în timp o adevărată forță religioasă și politică, o instituție care are la ora actuală anti-corpi foarte puternici și un cuvânt greu de spus chiar și pe plan politic de la Constantin încoace. Deși anumite mișcări influențate politic încearcă astăzi să distrugă creștinismul, șansele sunt destul de slabe, iar agitația curentelor feministe nu prinde decât la o masă fără baze religioase sau cel puțin la un segment de populație confuz și dezorientat, cu o cultură slabă, aderenți ai teoriei conspirației, lătrători pe rețelele de socializare etc. Creștinismul are o puternică bază doctrinară și ideologică, la fel ca și în cazul celorlalte două religii surori monoteiste: iudaismul și islamismul. În fond, în ciuda războiului din Orientul Mijlociu, acolo este vorba despre un conflict fratricid între evrei și musulmani, care își revendică originea din același părinte: Avraam. Chiar și creștinismul îl revendică pe Avraam- ca strămoș al ,,poporului ales” (evreii), pe Moise care a fost citat deseori de Iisus cu privire la ,,Lege” și ceilalți profeți ai Vechiului Testament care, în opinia doctrinei creștine, vorbesc despre o iminentă venire a lui Iisus Hristos ca Mesia. În mod mistic, Biserica creștină a luat ființă pe Golgota, când Crucea pe care a fost răstignit Hristos s-a transformat în altar de jertfă, iar El este Arhiereu pentru că S-a dat pe Sine ca jertfă pentru reînnoirea lumii, Profet prin misiunea de Învățător și prezicător al unor evenimente mai apropiate de veacul Lui (N.R- distrugerea Ierusalimului) și mai îndepărtate (N.R- sfârșitul lumii și a doua venire a ,,Fiului Omului”, adică a lui Iisus Hristos). Observăm cum cadrul istoric se împletește cu cel profetic și doctrinar. De aici cercetătorii biblici sunt pe un teren foarte bogat și fiecare ia ceea ce dorește sau ceea ce i se potrivește pentru materialul său de studiu. În mod oficial, Biserica creștină a luat ființă în ziua Pogorârii sau Coborârii Sfântului Duh, zi extrem de importantă pentru creștini care s-a mulat pe o zi foarte importantă și pentru evrei- Cincizecimea, o sărbătoare cu caracter agricol în care evreii comemorau și ziua în care Moise a redactat tablele Legii pe Muntele Sinai. Pogorârea Sfântului Duh a avut loc chiar în ziua Cincizecimii iudaice, când foarte mulți evrei din diasporă erau adunați la Ierusalim, astfel încât apostolii au avut ocazia de a face mulți prozeliți. Numai în acea zi apostolul Petru a convertit la credința în Hristos 3000 de noi adepți care s-au botezat și au devenit membri ai nou-înființatei Biserici creștine. D. Freeman, profesor la Rhode Island Junior College, menționează: ,,În Lev. 23:16 (N.R- este vorba de cartea Leviticului) Septuaginta folosește pentekonta hemeras pentru termenul ebraic hamissîm yam ,,cincizeci de zile”, referindu-se la numărul de zile de la oferirea snopului de orz la începutul Paștelor. În ziua a 50-a avea loc Sărbătoarea Rusaliilor. Deoarece acel interval de timp este de 7 săptămâni, sărbătoarea s-a numit hag sabu ot, ,,sărbătoarea săptămânilor” (Exod. 34:22; Deut. 16:10). Ea marchează încheierea recoltei orzului, care începuse odată cu începerea seceratului grâului (Deut. 16:9) și când orzul a fost legănat în ,,dimineața de după Sabat” (Lev. 23:11). Este de asemenea numită hag haqqasîr, ,,sărbătoarea recoltei”, și yom habbikkurîm, ,,ziua primelor roade” (Exod. 23:16; Num. 28:26).
Sărbătoarea nu este limitată la vremurile din Pentateuh (N.R- cele cinci cărți ale lui Moise: Facerea, Ieșirea sau Exodul, Leviticul, Numerii și Deuteronomul), ci păstrarea ei este indicată și în zilele lui Solomon (2 Cron. 8:13), ca și a doua dintre cele trei sărbători anuale.Sărbătoarea a fost proclamată ca și o ,,convocație sfântă” în care nu trebuia făcută nicio muncă, și în care fiecare israelit de parte bărbătească trebuia să apară în sanctuar…Erau aduse din locuințele lor două pâini coapte cu aluat din floarea făinii nouă înaintea Domnului de către preot, împreună cu jertfele de animale pentru ispășirea păcatelor și pentru împăciuire….Însă mulțumirea și frica erau sentimente ale unui popor răscumpărat, pentru că serviciul nu putea fi efectuat fără daruri de ispășire și de pace, și era, în plus, o amintire a eliberării lor din robia Egiptului (Deut. 16:12) ca și popor al legământului lui Dumnezeu (Lev. 23:22). Baza de acceptare a jertfelor presupune înlăturarea păcatului și împăcarea cu Dumnezeu. În perioada intertestamentară și mai târziu, Rusaliile au fost privite ca și aniversarea primirii poruncilor de pe muntele Sinai….În Noul Testament există trei referințe la Rusalii: (1) Fapt. 2:1…În această zi, după Învierea și Înălțarea lui Hristos (cca 30 d.Hr.), ucenicii erau adunați într-o casă din Ierusalim, și au fost binecuvântați cu semne din cer. Duhul Sfânt a coborât peste ei, o nouă viață, putere și binecuvântare s-a manifestat pe care Petru le-a explicat-o ca fiind împlinirea proorociei lui Ioel (2 Fapt. 20:16)”.
Iacov, pilon al Bisericii din Ierusalim
O foarte mare importanță a avut-o ca lider al comunității creștine din Ierusalim apostolul Iacov, frate al lui Iisus Hristos. ,,Fratele lui Iisus, care alături de frații săi, Iose, Simon și Iuda (Mat. 13:55), pare să nu fi acceptat autoritatea lui Iisus înainte de învierea Lui (vezi Marcu 3:21 și Ioan 7:5). După ce Iisus cel înviat i S-a arătat lui Iacov (1 Cor. 15:17), el a devenit un lider al bisericii iudeo-creștine din Ierusalim (Gal. 1:19; 2:9; Fapt.15:19-23). Tradiția afirmă că el a fost numit de Domnul Însuși primul episcop al Ierusalimului. El a condus lucrările primului Conciliu (N.R- sinod) de la Ierusalim, care a analizat condițiile admiterii Neamurilor în biserică, a formulat decretul care a fost trimis la bisericile din Antiphia, Siria și Cilicia (Fapt. 15:19-23); el a rămas singurul lider al bisericii din Ierusalim, căutând să-i mențină unitatea cu Pavel și misiunea lui atunci când Pavel a vizitat Ierusalimul pentru ultima oară (Fapt. 21:18 ș.urm.).
Câțiva ani mai târziu Iacov a fost martirizat prin împroșcare cu pietre, în urma instigării marelui preot Ananus, în perioada de tranziție, după moartea procuratorului Festus, în anul 61 d.Hr. (Josephus, Ant. 20.9). Tradiția în mare măsură legendară a lui Hegesippus susține că Iacov era cunoscut ca Iacov ,,cel Drept” datorită pietății sale (după legea iudaică) menționează P.H. Davis care îl citează și pe istoricul Eusebius. P.H. Davids a fost șeful catedrei de studii și limbi biblice din cadrul Trinity Episcopal School for Ministry, Ambridge, Pennsylvania. Istoricul James D. Tabor spune: ,,Petru într-adevăr s-a afirmat în grupul Celor Doisprezece…dar Iacov, fratele lui Iisus, a fost succesorul lui Iisus și liderul indiscutabil al mișcării creștine”. (Ștefan BOTORAN)
