Reeducarea de la Târşor trăită de Victor Roşca

Motto:

,,Noi vom muri, la fel ca toţi cei care azi luptă-n munţi. Moartea noastră însă va rămîne o mărturie că neamul acesta s-a opus tiraniei comuniste, că noi am iubit mai mult ca orice libertatea” (Fragment din Testamentul Ion Mogoş)

Cei mai buni elevi de la Liceul ,,Radu Negru” din Făgăraş au încăput pe mîinile Securităţii comuniste şi băgaţi în beciuri, în închisori şi lagăre de muncă. Mulţi dintre ei şi-au găsit sfîrşitul în faţa torturii după ani de înfometare, frig şi bătăi cumplite, unii au ajuns în faţa plutonului de execuţie şi împuşcaţi, iar alţii au adunat laolaltă mii de ani de temniţă grea. Cei care nu s-au lăsat arestaţi au devenit fugari în munţi, hăituiţi ani la rând pe crestele Făgăraşilor, pe văi şi cîmpuri de Armată şi Securitate.  Liceul ,,Radu Negru” era renumit în ţară prin elitele lui, dar ajunsese, de asemenea, renumit prin numărul mare de elevi arestaţi şi chinuiţi pentru vina de a avea demnitate şi de a-şi iubi ţara, neamul şi credinţa în Dumnezeu. De altfel erau  principii însuşite în familia făgărăşeană şi în şcoala celor mai buni dascăli. Clasa lui Ion Gavrilă Ogoranu a avut 28 de elevi, care şi-au pus viaţa pe altarul ţării şi a dat şapte morţi şi 20 de condamnaţi.  Pentru a putea ,,educa” elevi precum cei de la ,,Radu Negru”, comuniştii au înfiinţat şi închisori destinate doar elevilor, centre de reeducare cu regim inuman.

Frăţia de Cruce de la ,,Radu Negru”

La Liceul ,,Radu Negru” din Făgăraş cei mai buni elevi făceau parte din  Frăţia de Cruce. Era primit în Frăţie doar elevul  harnic la învăţătură, onest, stăpîn de sine, ordonat, disciplinat, prietenos şi devotat adevărului şi binelui neamului şi ţării.  ,,Se stabilea între ei o relaţie de prietenie în care se putea discuta despre problemele ţării şi ale neamului din trecut şi prezent. Tânărului i se lărgea orizontul educativ prin primatul valorilor spirituale faţă de cele materiale, despre patrimoniul spiritual al neamului, rolul religiei, despre personalităţile naţionalismului-creştin, despre necesitatea formării omului moral care să-şi asume misiunea istorică de salvare a neamului românesc şi capabil de sacrificiu” explica Ioan Glăjar, membru şi el al Frăţiei de la Radu Negru căruia i-a fost încredinţată funcţia de casier, iar mai apoi de şef.

 Cei mai buni elevi erau primiţi în Frăţiile de Cruce

Au făcut parte din Frăţia de Cruce de la ,,Radu Negru” elevii din clasa a opta: Victor Roşca, Nicolae Mazilu, Ion Mogoş, Iuliu Scorei, Silviu Socol, Nicolae Lungoci, din clasa a şaptea, Gelu Novac, Remus Sofonea, Ioan Ilioiu, Ioan Bărcuţean, Ioan Novac, Ioan Glăjar, iar din clasa a şasea Gheorghe Motoc, Gheorghe Bârsan. Cel care a întemeiat Frăţia de la liceu şi a fost şeful acesteia  era Victor Roşca din Râuşor, iar cînd acesta a absolvit clasa a opta, a fost înlocuit de Ioan Glăjar. Erau elevii cei mai buni din liceu, Remus Sofonea,  de exemplu, luase premiul I pe liceu în doi ani la rând. Activitatea lor a ajuns în atenţia Securităţii care în iunie 1948, la sfîrşitul anului şcolar, a început arestările.  Arestările elevilor de la ,,Radu Negru” au fost făcute de comisarii Siguranţei, Poliţiei, şi ofiţerii Jandarmeriei care la doar câteva luni distanţă au fost la rândul lor arestaţi. Dintre cei amintiţi puţini au scăpat de arestare şi au devenit fugarii în munţi.

Canada i-a oferit totul, în timp ce  România doar suferinţă

Viaţa lui Victor Roşca din Râuşor este împărţită de mulţi ani  între România şi Canada. Din România, ţară pe care o iubea şi în care s-a născut şi format, are cele mai neasemuite amintiri care-l vor urmări pînă la sfârşitul vieţii, iar despre ţara care l-a adoptat, începînd cu 1988, vorbeşte în cuvinte frumoase pentru că aici a realizat tot ceea ce şi-a dorit să obţină în ţara natală.  ,,Am părăsit România în 1988. Am avut o ocazie şi am profitat pentru că îmi era lehamite de regimul care, din 1948, timp de 40 de ani, în fiecare zi m-a făcut să simt sabia lui Damocles deasupra capului meu. Am cunoscut regimul de înfometare şi munca forţată din lagărele de muncă din Balta Brăilei vreme de 6 ani, iar alţi doi ani  am suportat  teroarea unui domiciliu  obligatoriu. Credeam că în 1952 totul se va termina, atunci m-am eliberat din temniţele comuniste (Târşor), dar n-a fost aşa. Mi s-a înscenat un accident, cu intenţia de a mă ucide, pentru că n-am acceptat să fiu informatorul Securităţii.  Un camion Skoda de 5 tone m-a acroşat   pe corso, în   Făgăraş, şi a trecut cu roţile din spate peste mine. Cinci  fracturi de bazin şi o hemoragie internă m-au paralizat la pat doi ani. Am plecat din România din cauza suferinţelor fizice şi psihice la care m-au supus conducătorii ei din acele timpuri”   a spus Victor Roşca.

A doua condamnare

,,Gheorghe Crăciun, acest Javert al Direcţiei Securităţii Regiunii   Braşov, în 1953, când eram încă în două cârji, nevindecat de urmările accidentului, a refuzat să mă  scoată de sub urmărire şi, în mod drăcesc, îndârjit contra mea, a dat un ordin contrar, deschizându-mi un nou dosar de urmărire informativă pentru a mă vedea din nou după gratii.  În 1959 a reuşit să mă inculpe   în legătură cu Revoluţia Maghiară şi m-a condamnat  4 ani de închisoare.  Destinul însă n-a vrut să fie aşa. Gheorghiu-Dej, îmbolnăvindu-se  a făcut acel gest cu tentă umanitară, deschizând porţile puşcăriilor politice prin graţierile personale din 1963-1964.  După a doua eliberare, în restul de 25 de ani, m-am târât printre informatori şi oameni în uniformă, urmărit, uneori 16 ore pe zi, cenzurându-mi-se corespondenţa şi instalându-mi-se camere de supraveghere în apartamentul familial” a mai relatat Victor Roşca.

A fost urmărit 30 de ani de 40 de informator

În cei 30 de ani petrecuţi în libertate, Securitatea a pus în mişcare, împotriva mea, 40 de informatori, care au dat 300 de note informative şi rapoarte contrasemnate de înalte cadre. Fiecare notă informativă fiind comentată şi urmată de noi instrucţiuni de urmărire. Şi, fiindcă lucrasem în mai multe localităţi, pentru ca urmăritorii să fie siguri că sînt prins în păienjenişul plasei lor, fiecare nouă informaţie era transmisă din Braşov  organelor de Securitate din Sighetul Marmaţiei, Miercurea Ciuc, Cluj, Timişoara, Câmpulung Muscel, Ploieşti etc. Aceşti urmăritori înverşunaţi ai Securităţii judeţului Braşov, în frunte cu colonelul Gheorghe Crăciun, m-au supravegheat în mod drăcesc peste tot unde am lucrat” a mai adăugat Victor Roşca.

Dispăreau unul câte unul

,,În februarie 1951, la ieşirea din închisoare, doi dintre colegii mei, ce făcuseră parte din grupul pe care îl înfiinţasem în 1947 şi care se eliberaseră după un an, erau deja morţi în lupta cu poliţia de graniţă din Pădureni, Banat, Ion Mogoş şi Nicolae Mazilu. Alţi doi colegi, care nu putuseră fi arestaţi în 1948, fuseseră capturaţi de Securitate în ambuscade diferite şi-şi aşteptau procesul; un altul se predase Securităţii şi îşi executa condamnarea, de 5 sau 7 ani, pronunţată în contumacie, în sentinţa dată la procesul din februarie 1949; patru colegi, ce n-au putut fi arestaţi în1948, erau încă în munţi cu grupul de partizani ce se lupta pentru supravieţuire cu Securitatea. În această situaţie, perspectiva mea de viitor nu era roză. Desigur, realizarea pe plan profesional depinde de pregătirea universitară. După mai mulţi ani de închisoare puţini elevi au urmat studii universitare. Eu am avut o mare şansă în viaţă, fiind înzestrat de natură cu talent pentru matematică şi o foarte bună memorie. La aproximativ doi ani de la eliberare, după ce scăpasem din accidentul în care trebuia să fiu ucis, în toamna anului 1953, începând lucrul pe un şantier al Întreprinderii 504 Construcţii Făgăraş, în urma reclamei de bun matematician pe care o aveam în Făgăraş, directorul Întreprinderii 504 de construcţii, Leöb Micşa, îmi propune să-i meditez soţia, ce urma facultatea muncitorească şi era corigentă la matematică şi fizică. După reuşita soţiei l-am meditat şi pe director, înscris la facultatea muncitorească, cursuri fără frecvenţă (Facultatea Muncitorească era înfiinţată pentru şcolarizarea cadrelor de partid şi avea o durată de doi ani). Leöb Micşa, deşi de meserie zugrav, era vioara întâi în întreprindere. El dirija bunul mers al celor cinci sau şase şantiere.  Într-o seară, când făceam o oră de matematică, directorul scoate din sertarul său un formular, o recomandare din partea întreprinderii, şi-mi cere să-l completez. Înapoindu-i-l l-a semnat şi m-a trimis să-l iscălească şi ceilalţi responsabili politici. Toţi au făcut-o fără comentarii, cu excepţia Secretarului de Partid, care a adăugat: „Eu ştiu cine eşti tu, dar dacă semnează directorul o fac şi eu”. Drumul spre facultate îmi era deschis. Examenul n-a fost o problemă. În 1958, la începutul anului cinci, colonelul Gheorghe Crăciun, comandantul Securităţii Regiunii Braşov, cere Securităţii Capitalei   să mă elimine din Facultatea de Construcţii pentru că nu menţionasem la înscriere că fusesem condamnat politic” a relatat Victor Roşca în urmă cu cîţiva ani, la lansarea cărţii ,,Experimentul Târşor” la Făgăraş.

Pe şantierele de construcţii, dar urmărit de Securitate

În 1964, Victor Roşca se afla la  Sighetul Marmaţiei unde se construia o fabrică de mobilă. Pînă în 1974 a schimbat zece localităţi (zece şantiere). În anul  1967 a reuşit să-şi dea bacalaureatul cînd s-a organizat o sesiune  specială pentru toţi absolvenţii liceelor care n-au dat bacalaureatul în ultimii zece ani.  ,,În 1953 mă înscrisesem la facultate pe baza certificatului de absolvire. Cu diploma de bacalaureat în buzunar am plecat la Bucureşti, la Ministerul Învăţământului, care mi-a aprobat cererea de reînmatriculare în anul V, cursuri serale, la Facultatea de Construcţii din Cluj. Pentru că la seral se făceau cinci ani şi jumătate, în iunie 1969 mi-am luat examenul de diplomă cu media 10. La terminarea facultăţii am fost angajat pe post de inginer şef la un Şantier din Miercurea Ciuc, Harghita, unde am executat mai multe obiective, mai ales industriale şi sociale. În 1972, Niculae Veza, directorul general al Trustului de Construcţii din Piteşti, mi-a propus şi m-a angajat şef de şantier la construirea fabricii de ciment din Câmpulung (Muscel),  cu şase linii de fabricaţie, unde numărul muncitorilor era în jur de 1500. În 1974 construcţia era terminată şi din 6 linii de fabricaţie deja predasem cinci pentru care lucrasem câte 12-14 ore pe zi, îndeplinind programele săptămânale stabilite de doi miniştri, interesaţi de ciment. Se lucra în două schimburi, de zi şi de noapte.

Securitatea lucra febril să-şi finalizeze dosarul, pentru ca la terminarea construcţiei    să-mi facă un nou proces, de data asta unul de sabotaj, pe motive, toate, inventate şi neadevărate. Toate notele informative erau date nu de tehnicieni, ci de rezidenţii Securităţii şi informatorii lor. Şansa mea că am scăpat neatins se datorează secretarului economic al Partidului din Câmpulung, un inginer din Lereşti, lângă Câmpulung, singurul om politic care, fiind zi de zi pe şantier, ştia ce sacrificii enorme făcusem ca să termin această lucrare. După ce a reuşit să-mi rupă dosarul întocmit de Securitate, m-a sfătuit să nu mai accept niciodată funcţii de conducere, fiindcă securitatea nu vrea să mă vadă realizat profesional şi, toată viaţa, îmi va crea problem” a adăugat Victor Roşca.

I-au luat pînă şi apartamentul

,,Dar ceea ce a răbufnit în mine şi m-a făcut să-mi iau lumea în cap, a fost decizia abuzivă şi ilegală a Sfatului Popular al Municipiului Braşov din vara anului 1984, care, cu aprobarea tovarăşului Drăghici, Primul Secretar Municipal, a hotărât să-mi confişte unicul apartament, proprietate personală, mobilat, pe care îl deţineam în Braşov, ca domiciliu stabil, pentru a-l închiria lui Ghiocel junior, locatar într-un bloc vecin şi care, în 1984, se bătea cu pumnul în piept şi-mi striga: „Bă, apartamentul a fost al tău, acum mi l-a dat Partidul mie!”. Totul se petrecea în timp ce eu şi soţia lucram la Grupul de Şantiere Teleajen din Ploieşti, unde aveam domiciliu de flotant şi apartament din fondul de organizare de şantier, ceea ce ne dădea dreptul să ţinem nelocuit apartamentul din Braşov. După declaraţia avocatului Ministerului, în faţa Ministrului de Construcţii, eu eram singurul lor caz, din ţară căruia i s-a confiscat locuinţa de domiciliu stabil. Atunci, împreună cu soţia şi cele două fiice studente, am luat decizia de a părăsi ţara în care nu aveam dreptul nici măcar la o locuinţă personală. În urma acestei decizii, ambele fete s-au căsătorit cu tineri cetăţeni ai altor ţări, părăsind România, una în 1984 şi a doua în 1986. Eu cu soţia, în urma unei invitaţii, în 1988 am făcut o vizită familiei fiicei noastre din Canada, unde am cerut şi am primit azil şi unde am rămas pentru totdeauna” a relatat Victor Roşca.

A părăsit ţara

Victor ROŞCA a ajuns în Montreal, în 1988. ,,Comunitatea canadienilor de origine română era constituită din generaţia a doua a primului val de imigranţi, veniţi înainte şi imediat după Primul Război Mondial, oameni şcolarizaţi aici, în Canada, precum şi din prima generaţie a refugiaţilor politici ce au părăsit România după al doilea-lea Război Mondial, fugiţi de teroarea dezlănţuită de dictatura comuniştilor victorioşi. Descendenţii primilor imigranţi, unii cu căsătorii mixte, vorbeau numai engleza. Multe familii erau constituite din căsătoria refugiaţilor politici veniţi după 1950, cu fete ale primilor imigranţi.  Refugiaţii politici, majoritatea cu studii superioare, ocupau posturi în cele mai înalte servicii: profesori universitari, doctori, conducători de departamente în spitale, ingineri în întreprinderi industriale şi de construcţii etc. Comunitatea română pe care am găsit-o era una prosperă şi activă, cu relaţii la imigraţie, la primăria oraşului Montreal, la înalte foruri religioase, la cele două guverne, provincial şi federal. O comunitate integrată în viaţa socială, economică şi culturală canadiană. Erau atunci două biserici în Montreal, Biserica Ortodoxă Română de Montreal, cu hramul „Buna Vestire”, întemeiată de primii imigranţi în 1914 şi Biserica Ortodoxă Română „Sfântul Ioan Botezătorul”, înfiinţată de reprezentanţii patriarhiei de la Bucureşti în 1973” a explicat Victor Roşca.   În Canada, Victor Roşca devine o voce reprezentativă. Întemeiază în anul 1997 revista literară „Candela de Montreal”, fiind şi redactorul-şef al acesteia. Are o fructuoasă activitate publicistică, dar public şi două cărţi în care descrie cu lux de amănunte teroarea din închisorile comuniste pe care a trăit-o:  Moara lui Kalusek – Începutul represiunii comuniste (1997), şi Experimentul Târgşor – Începutul represiunii comuniste (2011), ambele publicate la Editura Curtea Veche Publishing din Bucureşti.

Întemniţat la Târşor, Ploieşti şi în lagărul din Balta Brăilei

Victor Roşca s-a născut la  17 decembrie 1926, în localitatea Râuşor,   a absolvit Facultatea de Construcţii a Universităţii Tehnice din Cluj-Napoca în 1969. A fost arestat de două ori, la  28 iunie 1948, în timpul examenului de bacalaureat, fiind condamnat la 2 ani de închisoare corecţională, pedeapsă săvărşită în Penitenciarul Târgşor, iar la  28 iunie 1950 i se va prelungi detenţia şi va fi eliberat în 1951 din Penitenciarul Ploieşti, însă i se stabileşte domiciliu obligatoriu în satul natal până în anul 1952. În 1958, fiind deja student în anul 5, este exmatriculat pentru că fusese deţinut politic. Va fi din nou arestat în 1959 pentru manifestări legate de Revoluţia din Ungaria, fiind condamnat la 4 ani închisoare corecţională,  sentinţa nr. 51/1960. De data aceasta execută pedeapsa în lagărele de muncă din Balta Brăilei şi este eliberat în 1963 de la Formaţiunea Ostrov în urma  decretului de graţiere dat de Gheorghe Gheorghiu-Dej.

(Extras din Vol III, ed. III al seriei ,,Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc” de Ion Gavrilă Ogoranu, Lucia BAKI)