Țara Făgărașului, ținut de basm. Cele mai frumoase legende ale satelor făgărășene

S-au păstrat de-a lungul vremii o serie de legende despre ținuturile din România. Cele mai frumoase sunt însă cele despre satele din Țara Făgărașului, iar localnicii le relatează și în ziua de astăzi.  Unii istorici spun că Făgăraş vine de la cuvântul fogor, care înseamnă potârniche. În secolul XVIII circula o glumă cum că numele vine din expresia maghiară fa-garas care înseamnă ban din lemn. Pentru că în acele vremuri, muncitorii primeau nişte răvaşe din lemn pentru munca prestată la Cetatea Făgăraşului, pe care le schimbau apoi în bani. Numele ar fi astfel cu rădăcini în limba maghiară. Însă Nicolae Iorga dezminte asta și susţine că numele vine „de la fagul ocrotitor”, din care s-a făcut Făgăraş. Dar Țara Făgărașului este un ținut binecuvântat și dăruit cu frumusețe.

Povestea satelor Sâmbăta şi a satului de sub copac

În mitologia românească, apa Sâmbetei izvorăşte dintre rădăcinile unui brad, cel din care a fost făcută lumea, şi înconjoară Pământul de 7 sau 9 ori, după care se varsă în Iad, clocotind. În Ţara Făgăraşului circulă o legendă care explică cum au primit aceste denumiri localităţile Sâmbăta de Sus şi Sâmbăta de Jos.

Sâmbata de Sus, un loc sfânt

Pe locul unde e acum Lacul Vlăgăreștilor, fusese în vechime un mănunchi de case. Localnicii nu credeau în nimic, nu posteau şi râdeau de singura familie credincioasă din sătucul fără nume. Într-o seară de iarnă, doi străini le-au bătut la uşă acestor credincioşi care chemaseră întreg satul la petrecere. Au fost primiţi în casă şi omeniţi. Pe la miezul nopţii, o fată le-a atras atenţia tuturor că necunoscuţii nu par a fi oameni, deoarece au picioarele ca de gâscă şi mâinile roşii. Lumea s-a speriat. Un străin a bătut cu toiagul în podea şi casa a început să se scufunde. Apa a început să înghită satul. Numai familia de credincioşi a scăpat, ei fiind cei care au întemeiat Sâmbăta de Sus. Mai târziu, nişte păstori s-au stabilit şi ei pe aceste meleaguri, dând sătucului lor numele de Sâmbăta de Jos, ca să-l deosebească de celălalt. Localnicii spun că şi acum, dacă te duci noaptea la lac, se mai aud gemetele păcătoşilor şi se mai văd bârnele caselor scufundate în lac.

Legenda satului Copăcel

Copăcel este numele unui alt sat de la poalele Făgăraşului. Toponimul este de origine dacică, dar legenda spune că numele Copăcel vine de la Dumnezeu, pe când călătorea prin Ţara Făgăraşului. El s-a aşezat sub un copac să se odihnească, iar înaintea Lui au îngenuncheat câţiva păstori care L-au rugat să le facă şi lor un sat. Dumnezeu le-a dat chiar locul de sub copac.

 Breaza, satul lui Negru Vodă

Fondatorul Ţării Româneşti ar fi fost, conform legendei, Radu Negru. Acest personaj de poveste, neidentificat încă de istorici sau confundat cu domnitorii munteni, ar fi fost originar din Ţara Făgăraşului sau, după alte teorii, Ţara Bârsei. În orice caz, Radu Negru Vodă, după cum spun poveştile din popor, a traversat Carpaţii, încercând să scape de ofensiva ungurilor şi a catolicismului. Stabilindu-şi cetatea de scaun la Câmpulung, a pus astfel bazele statului medieval de la sud de Carpaţi, între anii 1211 şi 1226. După ce i-a alungat pe tătari, „Negru-Vodă a început să aşeze lucrurile în ţară, a făcut cetăţi, mănăstiri, sate şi oraşe pe la toate poalele munţilor şi pe văile râurilor“, spune legenda.

Fântâna lui Negru Vodă de la Breaza  

În judeţul Argeş există mănăstirea Cetăţuia lui Negru-Vodă, dar în judeţul Braşov, domnitorul are un sat întreg: Breaza din Ţara Făgăraşului. Despre cetatea din Breaza se spune că ar fi fost locuită de Negru Vodă, în jurul anului 1280. Aici există o fântână care n-a avut însă niciodată apă, ci doar nişte scări prin care se intră în tuneluri despre care nu se ştie unde duc. Se spune din bătrâni că atunci când Negru Vodă a plecat definitiv din cetatea sa de la Breaza a fost mare jale, iar sătenii i-au compus un cântec de rămas bun. Balada a supravieţuit până în zilele noastre. Voievodul s-a despărţit de localnici în locul numit şi acum „La Rugă“.

Craii uriaşi din Crihalma

Pe locul unde acum e satul Crihalma, trăiau cândva un crai şi o crăiasă uriaşi, care aveau două fete neascultătoare. Într-o zi au aruncat în Olt un om cu boii lui. Atunci părinţii fetelor, care le spuseseră că nu au voie să se joace cu oamenii, le-au alungat de supărare. Supărate, cele două fete au dat cu piciorul în Dealul Craiului şi aşa s-a născut Valea Craiului. Au luat în spate cetatea părinţilor de pe Dealul Craiului şi au fugit prin furtuna ce se dezlănţuise până în dealul Cahalmului (Rupea). După o vreme, obosind, au lăsat cetatea pe deal şi au murit îngropate sub cetate. Crăiasa a plâns mult şi din lacrimile ei s-a născut Fântâniţa Doamnei, care curge şi formează Valea Crăiţei. Crăiţa se crede că a fost înmormântată în dealul de lângă Gruiul Craiului, numit Dealul Crăiţei. Bătrânii au convingerea că această legendă este adevărată, datorită denumirilor ce au rămas peste timp: Dealul Crăiţei, Valea Crăiţei, Gruiul lui Crai şi altele.

 Mândra, satul lui Mândruț

Satul Mândra există, conform legendei, din 1241. Se spune că o ceată de luptători străini au poposit în comunitatea de aici, care nu avea nume pe atunci. Unul dintre străini a zis că vrea să lupte cu un bărbat, iar după numele cîştigătorului va fi numit satul. Un localnic pe nume Mândruţ şi-a încercat puterile şi l-a învins pe străin. De atunci localitatea se numeşte Mândra, adică satul lui Mândruţ.

Legenda gruieților de la Șona

Un mister venit din vechime atrage turiştii din cele mai îndepărtate colţuri ale lumii. La marginea satului Şona, sunt 8 movile de pământ care privesc surprinse spre întinsa Ţară a Făgăraşului traversată de linia ondulată a râului Olt. Sunt dispuse uniform pe colina Şonei, pe două rânduri paralele, câte patru pe fiecare latură. Sătenii le spun guruieţi şi vorbesc despre ele cu zâbetul pe buze. Astfel de ridicături de pământ se mai întâlnesc la Hălmeag, la Rucăr și Feldioara, dar şi în zona Racoşului sau spre Mediaş. Dacă în sat circulă frumoase legende menite să atragă turiştii, în mediile ştiinţifice sau cele spirituale explicaţiile sunt de cu totul altă natură. Oricum, indiferent de natura izvoarelor, guruieţii de la Şona străjuiesc satul şi uimesc prin misterul încă neelucidat. ,,Noi le spunem guruieţi şi nu movile. Sunt acolo pe deal de când e pământul ăsta.  Se spune că ar fi venit un uriaş de la munte şi când a ajuns pe aici şi-ar fi curăţat opincile de pământ, iar căzătura de pe opinci ar fi format guruieţii. Nu ştim cât de mari erau uriaşii, dar dacă au format guruieţii erau înalţi de mulţi metri. Când eram mici părinţii ne speriau cu uriaşii pentru a nu ne mai juca la guruieţi.  Toată lumea este curioasă să afle ce ascund guruieţii, dar până acum nimeni n-a reuşit să înlăture misterul. În urmă cu ceva ani nişte experţi au încercat să sape, dar au plecat fără niciun răspuns. Terenurile pe care sunt guruieţii erau ale oamenilor care făceau fân acolo„  povestea localnicul Ioan Cazan.

Satul baronului Urs de Marginea

Satul Bucium e aşezat pe fosta moşie a baronului Urs de Marginea. Conform legendei, numele satului vine de la buciumele lângă care s-a stabilit baronul. Buciume erau stivele înalte de lemne de mesteacăn. Bătrânii mai povestesc şi că, în timpul Primului Război Mondial, când satul era ocupat de armatele germane, o femeie care venea de la câmp le-a spus unor oameni: „Uite, măi, vine armata română!”. Santinela germană s-a uitat într-acolo şi văzând buciumele a crezut că sunt ostaşi români, a fugit în sat, a anunţat comandamentul german şi într-o oră au părăsit satul.

Berivoi, satul stejarului

În vatra satului Berivoi există un stejar vechi de 300 de ani pe care nici 10 feciori nu-l cuprind. Legenda acestui stejar, aşa cum o povestesc bătrânii satului, spune că, demult, pe-aici trăia un colonel, care avea patru copii. Într-o dimineaţă a văzut că în grădina lui s-a prins un puiet de stejar. L-a îngrijit, iar urmaşii lui au făcut la fel şi astfel copacul a crescut mare şi frumos supravieţuind până în zilele noastre.

Drăguş, satul zmeilor

Satul Drăguş este supranumit Satul Zmeilor, pentru că localnicii erau mari povestitori. Imaginaţia lor crea noi şi noi legende cu draci, zmei şi balauri, aşa că saşii i-au spus Drăguşului Drackendorf, adică satul zmeilor.

Viștea, satul unei ciobănițe

În Ţara Făgăraşului sunt multe alte sate, fiecare cu legenda lui. Viştea de Sus şi-ar trage numele de la ciobăniţa Vişta, care s-a aşezat cu familia în această zonă în care a descoperit pajişti bune pentru mioarele ei.

Satul lui Coman cel Bătrân

Denumirea satului Comăna ar fi fost dată de Coman cel Bătrân, descălecătorul. Acest întemeietor al aşezării a bătut cu toiagul în pământ şi de acolo a izvorât apă. Apoi s-a aşezat aici, împreună cu ai lui.

Povestea Domnului de Rouă de la Homorod

Homorodul are şi el o legendă întemeietoare. În secolul XII, în vremea regelui Geza al II-lea, au venit pe-aici nişte germani din Flandra. Legenda spune că s-ar fi stabilit pe o colină din apropierea satului Homorod de astăzi, care se numea pe atunci Petersdorf, după sfântul care era patronul bisericii. Peste un secol, după invazia tătarilor, din motive de siguranţă sau pentru că sursa de apă era prea departe, sătenii s-au mutat în josul dealului (ham) pe care l-au defrişat (roden), de unde şi numele localităţii: Hamerodia. Unele legende româneşti localizează în Homorod una dintre cetăţile Domnului de Rouă, un misterios voievod român despre care se spunea că ieşea din palatul lui de la munte numai noaptea. Într-o zi, însă, l-a prins dimineaţa pe afară, căutându-şi aleasa inimii, şi razele soarelui l-au atins. Domnul de Rouă s-a topit ca ceara.

Legenda Cetății Rupea

O altă legendă spune că Cetatea Rupea s-a ridicat în timp, din pietrele aduse de miri. Conform tradiţiei locale, tinerii trebuiau să pună o piatră la construirea cetăţii ca să aibă casă de piatră.