În termeni generali, malaxorul este un dispozitiv care macină, zdrobește, toacă mărunt tot ceea ce i se oferă spre prelucrare. Ce iese din el e o materie distrusă, o aglomerare de bucățele din care cu greu se mai recunoaște și înțelege ce reprezintă și ce a fost la început. Simbolic, se poate afirma că tot un proces de „malaxare”, are loc de mai bine de 20 de ani și în aria patrimoniului cultural și istoric românesc, cu concentrare pe intervalul de timp al perioadei interbelice și comuniste a secolului trecut. Un fel de terorism asupra culturii și istoriei care s-a abătut mai ales după emiterea, în 2015, a legii #217, lege votată pe repede înnainte prin parlament, și aprobată mai ales datorită anormalei coaliții politice între partidele PSD și PNL de la acea vreme. Câte ceva despre legea 217 – așa cum au caracterizat-o inclusiv specialiști în materie de drept și legislație, legea malaxor 217/2015 este una din cele mai ambigue și imprecis de aplicat legi care a fost emisă după revoluția din 1989.
Problemele Legii 217
Menționez doar două probleme la legea malaxor 217: Prima ar fi că se limitează la a incrimina doar o singură zonă a spectrului politic – mai precis se referă la interzicerea ,,organizaţiilor, simbolurilor şi faptelor cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob, etc”. Legea ignoră complet tocmai socialismul și comunismul aduse pe tancurile sovietice, care au guvernat România prin teroare vreme de 45 de ani, lăsând în urma lor sute de mii de crime, încarcerări, victime ale deportărilor și cooperativizării forțate, vieți și familii distruse, alte zeci, poate sute de mii de refugiați politic care au fost forțați să ia calea pribegiei în exil. Astfel că tocmai cei care au pus în practică acel sistem terorist de-a lungul a 45 de ani nu sunt deloc afectați de legea 217, și sunt lăsați în continuare în pace, unii dintre ei fiind încă în viață și bucurându-se de privilegiile sistemului, printre care și de pensiile speciale acordate cu larghețe, chiar și azi, chiar acelor călăi. A doua problemă a legii malaxor 217 este că aplicarea ei continuă să se facă persoanelor condamnate prin acele sentințe emise imediat după război de tribunalele comuniste ale poporului, în anii aceia lipsiți de orice urmă de democrație și imparțialitate legală. Astfel, legea este aplicată abuziv tot celor condamnați politic, și se incriminează la grămadă, fără nuanțe, criminali dovediți laolaltă cu cei care acum 70-80 de ani erau, de exemplu, parte din organizații de tineret de pe vremea aceea, de genul pionierilor sau UTC-ului de mai târziu. De asemenea, legea se aplică, tot în mod exagerat, în cazuri de persoane care exprimaseră la un moment dat o opinie, care opinie este apoi extrasă din acel context istoric, înfierată cu mânie ,,proletară” și judecată aspru, pe baza standardelor și canoanelor lumii în care trăim astăzi.
Organizații care folosesc legea pentru cenzură
Câteva organizații, din care cel mai evint se remarcă Institutul Elie Wiesel (sau IEW prescurtat), au folosit legea malaxor 217 pentru a cenzura, amputa agresiv și după bunul lor plac, tot ce li se părea neconform cu agenda și cu scopurile promovate în activitățile lor curente. Folosindu-se de legea 217, aceste organizații monopolizează, de facto, dreptul la memorie, interzicând în același timp dreptul la memorii concurente. O lege făcută, sau lăsată intenționat să fie ambiguă, o lege greu de aplicat echitabil pe cazuri concrete, a cărui scop nedeclarat dar evident a fost de a servi ca instrument de intimidare și cenzură. Țintele legii au fost și continuă să fie diverse personalități ale vieții culturale, politice și militare din perioada interbelică și anii care au urmat după ea. Chiar dacă proveneau dintr-o paletă diversă de orientări politice și origini sociale, acele personalități aveau ca numitor comun patriotismul sincer, spiritul de sacrificiu pentru neam, țară, credință. Legea malaxor 217 e instrumentul de care a avut nevoie și de care se folosește IEW pentru a-și promova și implementa o agendă de cenzurare a acelei perioade din istorie, de a îngreuna orice tentativă de dezbatere articulată, argumentată și rațională a ceea ce s-a întâmplat atunci. În esență, o agendă cu efect de malaxor a unei importante și valoroase moșteniri culturale și istorice, și a multor personalități emblematice care se doresc a fi eliminate din memorie. Pe lângă efectul singular asupra unor situații specifice, activitatea de acest tip a IEW a mai dus și la instaurarea unui climat de pronunțată intimidare în rândul editurilor de presă și carte, cât și în rândul istoricilor care acum se feresc de a mai studia, dezbate și scrie despre o serie întreagă de evenimente, personalități și mișcări sociale. Totodată, riscul de a cădea sub incidența legii malaxor 217 a făcut ca mulți funcționari de primării sau alte institute publice să se conformeze rapid, fără nici un pic de demnitate, imediat ce primesc tot felul de solicitări venite cu antet guvernamental din partea IEW, prin care li se cere să schimbe nume de străzi, de școli, de poduri, etc.
Scriitorul Horia Vintilă, cenzurat
Un astfel de caz este cel al scriitorului roman Vintilă Horia. Născut în 1915 în orașul Segarcea, jud. Dolj, V. Horia era un eseist, filozof, jurnalist, pedagog și poet cu vederi de dreapta, fără însă a fi făcut parte din mișcarea legionară. S-a format ca un discipol al lui Nichifor Crainic, directorul revistei interbelice Gândirea. A intrat în diplomație, fiind numit într-o poziție de atașat cultural la Legaţia românească din Roma şi apoi Viena, cu puţin înainte de terminarea celui de-al doilea război mondial. După 23 August 1944 se refugiază în vestul Europei, unde își continuă activitatea publicistică. Scrie numeroase nuvele și romane, pentru care i-au fost decernate premii literare în Spania, Italia și Franța.Tot în Franța îi estepublicat romanul ,,Dumnezeu s-a născut în exil”. Vintilă Horia rămâne însă foarte puțin cunoscut, studiat și apreciat în țara în care s-a născut. IEW a intentat un proces pe baza legii malaxor 217, în care a cerut retragerea titlului de cetățean de onoare pe care localitatea lui natală i l-a conferit în 2015, la împlinirea unui secol de la nașterea sa. La recurs acțiunea a fost respinsă, iar titlul de cetățean de onoare a fost păstrat.
Profesorul George Manu, ucis
Alt caz depre care aproape că nu se mai amintește nimic este cel al savantului profesor George Manu, descendent al unei vechi familii de boieri din Muntenia. George Manu a fost un fizician de talie internațională, luându-și doctoratul în fizică nucleară la Sorbona, sub îndrumarea cercetătoarei Marie Curie. Deși i s-a propus atunci să rămână în Franța și să continue activitatea de cercetare acolo, a preferat să se întoarcă în România, unde a și publicat primul „Tratat de fizică nucleară”, editat în 1940 sub egida Academiei Române. George Manu s-a implicat activ în organizarea mișcării de rezistență anticomunistă. Odată cu instaurarea guvernului comunist a lui Petru Groza, G. Manu începe să țină un jurnal dactilografiat detailat al abuzurilor care se comiteau pe scena politică și socială din România pentru eliminarea oricărei forme de opoziție și a arestărilor masive care au urmat. George Manu reușește să expedieze în mod clandestin acest jurnal, care ajunge în Anglia unde va fi publicat sub titlul ,,În spatele cortinei de fier – România sub ocupație rusească”, sub pseudonimul Testis Dacicus. A fost însă arestat în 1948 împreună cu alte vârfuri ale intelectualității românești, judecat în „Procesul Marei Trădări Naţionale” și condamnat la 25 ani de muncă silnică și temniță grea. Încarcerat la Aiud, a transmis, prin viu grai ori prin morse zeci şi sute de conferinţe, prelegeri ori lecţii din toate domeniile ştiinţelor umaniste, istorie, drept, geografie, filozofie, literatură, limbi străine (franceza şi engleza mai ales) etc., care erau memorate ori scrise pe pereţi, pe bucăţi de săpun, pe cioburi de sticlă, etc. şi apoi, transmise din celulă în celulă şi de la om la om. Atunci și-a câștigat porecla de „Rectorul de la Aiud” pentru toată această laborioasă activitate educativă organizată în cele mai grele condiții.În timpul detenției a fost curtat și ofertat de emisari ai academiei sovietice de științe pentru a fi transferat în URSS și a lucra pentru ei în domeniul fizicii nucleare, în schimbul eliberării din închisoare, ofertă pe care a refuzat-o prompt. Pentru că a refuzat să facă orice compromis, este bătut și torturat sălbatic, în final moare de TBC în anul 1961, după 13 ani de temniță grea. Pentru meritele lui ștințifice, Academia Română urma să voteze numirea lui George Manu ca membru post-mortem al Academiei, dar în data de 11 noiembrie 2011 acest lucru nu se mai întamplă.
Mircea Vulcănescu vs. Elie Wiesel
, Trebui menționat și cazul Mircea Vulcănescu, un filolog, filozof, publicist și economist de excepție al perioadei interbelice. A avut funcția de subsecretar de stat în ministerul de finanțe al guvernului Antonescu. A reușit performanța de a ține în frâu și a obliga Germania nazistă la plata în aur pentru absolut toate bunurile din România de care aveau nevoie și pe care le-au preluat pentru ducerea războiului, cum ar fi petrol, grâne, lemn, etc. Astfel că, datorită lui M. Vulcănescu, România avea la sfârșitul războiului rezerve mai mari de aur decât a avut la începutul lui. Este arestat în 1946 și condamnat la închisoare pe viață pentru crime de război. Moare în temnița Aiudului în 1952, la 48 de ani. În anii recenți s-a încercat reabilitarea lui prin recurs în justiție, dar acțiunile nu au avut succes. Asta cu toate că tocmai superiorul lui Vulcănescu din guvernul de la acea vreme, adică ministrul de finanțe Gheron Neta, fusese achitat deja din 1999 de aceleași acuze nedrepte de crime de război. După eforturi susținute, IEW și-a impus punctul de vedere în care se urmărea schimbarea numelui liceului tehnologic ”Mircea Vulcănescu” din București în ,,Liceul Economic nr.1”.
Poetul Ion Soreanu Șiugariu, cenzurat
Alt caz este al tânărului poet și jurnalist literar Ion Soreanu-Şiugariu, născut în 1914 la Băiţa, Tăuţii-Măgherăuş, jud. Maramureș. Absolvent al Liceului Gojdu din Oradea și a Facultății de Litere și Filosofie din București, a publicat în revistele Familia, Vremea, Universul literar, Curentul literar, Meşterul Manole, Decalogul și Revista Fundaţiilor Regale. Înrolat în armata română în grad de sublocotenent, a luptat în al doilea război mondial pe frontul de vest împotriva trupelor fasciste. Viața i-a fost curmată brusc în data de1 Februarie 1945, când a căzut eroic în luptă la doar 31 de ani, secerat de gloanțe pe podul de peste râul Hron, de la intrarea în localitatea Brezno, în Slovacia. Eroul a fost atunci decorat post mortem cu Ordinul „Coroana României cu Spade, în gradul de Cavaler”, şi cu „Panglică de Virtutea Militară”. Tot atunci, în revista sibiană Luceafărul, nr. 3-4/1945 a apărut: „…Cu moartea eroică a lui Ion Șiugariu poezia română pierde pe unul din poeții născuți, nu făcuți.” În anul 2015, când s-au împlinit 70 de ani de la eliberarea localității lor, locuitorii din Brezno au hotărât să denumească acel pod cu numele slt. Ion Soreanu-Şiugariu. Cu doar o zi înnainte de festivitate, Ambasada României din Slovacia se autosesizează și se opune subit demersului. Un funcționar pe nume Radu Coantă, le cereslovacilor să nu mai facă nimic și să anuleze inițiativa de denumirea podului cu numele poetului erou. Totul se petrecea cu puțin timp după promulgarea legii malaxor 217, iar problema era că eroulIon Soreanu-Şiugariu ar fi fost depistat, (la peste 70 de ani de la evenimente) că ar fi avut orientări fasciste, pe baza analizei unui singur articol scris de poet în anul 1940. La întrebările nedumerite ale slovacilor despre cauza acestei cereri bruște zelosul funcționar Coantă comunică primăriei Brezno că e liberă să denumească podul cu numele oricărui alt soldat român care a căzut în zona aceea. Nici guvernul de la București n-a fost mai la înălțime, iar răspunsul venit de la Bogdan Aurescu, ministrul de externe din acel moment, acesta declinând cu o nepăsare fetidă să ia o decizie, declarând doar că a cerut opinia, de la cine altul decât de la IEW. Și acest caz pune încă o dată în lumină influența toxică pe care IEW o are asupra unor oficialități din guvern.
Elie Wiesel, împotriva Rezistenței Anticomuniste
Sunt multe alte situații similare pentru acțiunile IEW, o puternică opoziție față de fenomenul rezistenței armate anticomuniste și față de memoria deținuților politici și a martirilor din închisorile comuniste. A mers până acolo încât a cerut interzicerea filmului artistic ”Portretul luptătorului la tinerețe”, film care ilustrează activitatea luptătorilor din Munții Făgărașului, conduși de legendarul luptător anticomunist făgărășan Ion Gavrilă Ogoranu. Tot IEW a intervenit pentru înlăturarea listelor cu numele luptătorilor anticomuniști de pe frontonul monumentului ”Aripi” din București. Mai recent, și alte personalități cum ar fi Nichifor Crainic, Octavian Goga, Vasile Alexandri, Nicolae Iorga, chiar și Mihai Eminescu sunt luate în colimatorul IEW de cenzurare a memoriei și operei lor. Cu toată îndârjirea de comisar cominternist de care dă dovadă, IEW nu ar avea succes în atâtea cazuri dacă nu s-ar fi găsit aferentele cozi de topor, gata să execute și să acceptetot ce li se cere, sau măcar să le cânte, servil, în strună.Acest adevărat cor de acompaniament (personaje alde A Muraru, Demetriade, Hodor, Șandru, IICCMER, institutii din zona Cotroceni, mass-media, etc) se mobilizează și se aliniază, ca la un semn, cu pași mărunți și repezi, oricând e nevoie. Ce s-ar putea face pentru ca această stare de abuz să înceteze? E simplu, corectarea urgentă în Parlament a legii 217, astfel ca malaxorul să înceteze și această lege să fie aplicată corect și doar de către instanțele legale. Fără a se mai permite folosirea ei ca botniță, ca instrument de intimidare și de îngrădire a libertății cuvântului, libertate pentru care s-a murit în Decembrie ’89. Încheiem cu versurile poetului mărturisitor Radu Gyr din poezia „Îndemn la Luptă”,versuri eliminate și ele brutal la solicitarea IEW de pe placa frontală a monumentului ”Aripi” din Piața Presei Libere, București. ,,Înfrânt nu ești atunci când sângeri,/ nici ochii când în lacrimi ți-s./Adevăratele înfrângeri,sunt renunțările la vis” (Mihai Păscuțiu)
