Regatul cerului. Nașterea Mântuitorului lumii

Toată spiritualitatea pământului este o piatră de rubin care are mai multe culori strălucitoare, înţelepciunea lumii, un şirag de mătănii colorate sau un buchet de flori splendide cu mai multe culori vii. Asta nu vrem să înţelegem: lui Dumnezeu îi place diversitatea, El nu vrea ca buchetul de flori să fie uniform pentru că o singură culoare este ca o floare care nu aduce primăvara. Înţelepţii lumii l-au aşteptat multă vreme pe Fiul Cerului, iar Dumnezeu le-a insuflat această revelaţie fiecăruia în cultura Lui. Noi, oamenii, aşteptăm unirea religiilor dar nu ştim că acest lucru a şi avut loc, de mult timp: prin oamenii drepţi, înţelepţi, buni la suflet şi curaţi la inimă din toate culturile şi formele spirituale. Aceştia şi-au dat cu toţii mâna în cer, în ciuda ,,dogmelor“ izvorâte din interese politice a unei forţe seculare care a tins să înăbuşe speranţa oamenilor şi să-i ţină sclavi. Aceştia au ucis, maltratat şi exilat pe toţi oamenii profund şi înţelepţi precum Prometeu, cel care le-a arătat oamenilor focul, a fost legat de stânci la porunca zeilor, iar corbul i-a mâncat permanent din măruntaie. Oamenii politici au încercat să supună religia, această legătură cu divinul, intereselor meschine dictate de setea lor de putere şi goana după îmbogăţire nesfârşită. De aceea au încercat să-l reinventeze pe Dumnezeu sub o formă care le permitea să-i ţină în lesă pe oameni, cu ajutorul ,,oamenilor de bine“, slugile lor şi părtaşii la suferinţa celorlalţi semeni. În ciuda tuturor intereselor, totuşi, oamenii L-au aşteptat pe Fiul Cerului să-i elibereze, să învingă puterea morţii, să-i calce capul şi să-i surpe pe demoni. Iar acesta a venit pentru toţi oamenii: albi, galbeni, negri, metişti, cu ochii rotunzi sau oblici. Cu toţii purtăm chipul Creatorului, iar acest Fiu al Lui a venit să ni-l redea. Adevăratul chip al Lui Dumnezeu este LIBERTATEA. A fi liber de prostie, minciună, laşitate, conformism, cuminţenie tâmpită, de supunere oarbă în faţa samavolniciilor. Libertatea de a spune ,,Nu“ sau ,,Da“, de a discerne singuri. Să nu-i lăsăm pe alţii să ne trateze cu ceea ce cred ei că este bine pentru noi. Thomas Jefferson (1743-1826), cel de-al treilea preşedinte american, autor al Declaraţiei de Independenţă, spunea: ,,Convingerile şi credinţa oamenilor nu depind de propria lor voinţă, ci se supun involuntar dovezilor oferite de mintea lor, potrivit cărora atotputernicul Dumnezeu a creat mintea liberă şi, astfel, şi-ar fi exprimat dorinţa supremă ca aceasta să rămână în continuare liberă, motiv pentru care a făcut-o absolut nereceptivă faţă de constrângeri; toate încercările de a influenţa mintea prin pedepse temporare sau prin însărcinarea cu greutăţi sau prin privarea de drepturile civile duc la apariţia obiceiurilor ipocrite şi la comiterea de acte frauduloase…“.

O lume în aşteptare

De pe meleagurile vechii Europe până în profundul Orient, din Haemus până în Hymalaia, de la Istru până la Gange, o lume întreagă era în aşteptare. China îl aştepta pe Kiunt-se, regele păstor, doctorul tuturor popoarelor, Sfântul care va veni din cer ca să cârmuiască lumea. Confucius scria: ,,Am auzit vorbindu-se că în părţile occidentale se va ridica un Om Sfânt, care va produce un ocean de fapte de merit. El va veni din cer şi va avea toată puterea pe pământ“. Egiptul nădăjduia că Isis-mama neamului omenesc-îl va naşte pe zeul Horus care îl va zdrobi pe Tifon-şarpele, vrăjmaşul neamului omenesc. Înţelepţii Indiei spuneau că, după multe întrupări succesive, privite ca o pregătire a unei ultime şi cea mai desăvârşită întrupare, Vişnu va apărea în chip omenesc şi va sfărâma puterea celui rău, îi va răsturna tronul şi va repara ruinele omenirii. Gânditorii Persiei vorbeau despre puternicul Mitra, mijlocitorul care îl va birui pe Ahriman-spiritul cel rău. Acest Mitra va uni într-o singură familie omenirea întreagă. Japonia, Siamul şi Tibetul îl aşteptau pe Fiul Cerului ca să vină pe pământ, iar popoarele din America îl aşteptau pe Fiul lui Puru trimis din cer ca să extermine şarpele. ,,Zis-a Domnul Dumnezeu către şarpe: Pentru că ai făcut aceasta, blestemat să fii tu între toate dobitoacele şi între toate fiarele câmpului; pe pântece să te târăşti şi pulbere să mănânci, în toate zilele vieţii tale! Duşmănie voi pune între tine şi femeie, între seminţia ta şi seminţia ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei împunge călcâiul“. (Facerea 3, 14-15). Popoarele vechiului Mexic aşteptau o transformare religioasă care va înlocui jertfele omeneşti cu ofrande inocente. Roma şi Atena, unele dintre marile centre ale civilizaţiei universale priveau spre Acela care trebuia să vină. Socrate le spunea ucenicilor săi: ,,Să nu cerem nimic zeilor. Să aşteptăm că un Trimis din cer va veni ca să ne înveţe datoriile noastre către zei şi către oameni. Să nădăjduim în Bunătatea Divină că această zi nu este departe. Sibila (n.r.-sibilele erau profetese păgâne) din Helespont spunea: «Văzut-am pe Fecioara într-o mare cinste, care dă acest Dar al Său Celui înţelept, destoinică fiind cu rânduiala Dumnezeirii. Aşa va cumpăni Domnul pe slujnica Sa când va veni în pântecele Ei ca într-o cămară. Venirea Lui va fi foarte însemnată, aşa cum tocmeala lui Dumnezeu înaintea oamenilor este ascunsă. Că mare minune se va arăta când va spune Fecioara lucruri ca acestea». Bileam, vrăjitorul nebun care s-a întors de la fărădelegi, auzind vocea lui Dumnezeu vorbind prin asina sa, a binecuvîntat poporul lui Israel, iar apoi a proorocit: Îl văd, însă nu acum; îl privesc, dar nu este aproape! O stea va răsări din Iacob, şi un toiag se va ridica din Israil, care va zdrobi tâmplele Moabului şi pe toţi fiii lui Set îi va doborî la pământ“. Întregul Univers aştepta, iar natura cu stihiile ei a început să facă tot felul de semne. Cerul se apropia de pământ, iar pământul se pregătea să urce înspre cer.

Minunata carte a vieţii

Începutul şi sfârşitul se găsesc aici, în cartea de căpătâi a omenirii. Această carte ascunsă multă vreme s-a arătat dintr-o dată din miile de legende, poveşti şi aforisme ale înţelepciunii. Este cartea vieţii în care moartea îl însoţeşte pe om încă de la naştere şi îl face apoi să renască precum grăuntele îngropat în pământ. Pentru a te naşte trebuie să mori, iar când vei muri te vei naşte din nou. Acesta este ciclul sufletului omenesc, iar esenţa sa: să te naşti, să mori şi să mori născându-te. Dacă vom citi printre rânduri tot ceea ce scrie în cartea cea de căpătâi vom descoperi esenţa întregului univers, iar vălul se va da la o parte precum o fecioară care va aştepta unirea mistică cu mirele ei. Cartea ne vorbeşte de la început până la sfârşit despre Povestea nemuririi.

Steaua Răsăritului

Din Răsărit s-a născut plămada omenirii, toată ştiinţa şi înţelepciunea. În Răsărit a apărut şi Cartea vieţii şi tot de aici trei crai erudiţi au văzut Steaua plecând. Era ziua în care ei s-au strâns la sfat de taină să vorbească despre secretele lumii şi tainele universului. Prin fereastra deschisă se vedea cerul în toată splendoarea şi maiestuozitatea sa. Stelele luceau ca nişte lămpaşe vii. Dintr-o dată, un luceafăr apăru la orizont. Era tot mai mare şi s-a aşezat în dreptul ferestrei lor. Baltazar spuse: ,,Fraţilor, priviţi“. Melchior se apropie de fereastră vorbind ca pentru sine: ,,Plinirea vremii“. ,,Să ne pregătim prinţilor, trebuie să lăsăm comoara după cum ne-au lăsat scris strămoşii noştri. Această stea proeminentă şi magică stea ne va duce într-acolo. Când am dibuit Peştera Comorii, lucru pe care nu l-a mai putut face nimeni înaintea noastră, a fost primul semn, al speranţei. Azi ni s-a relevat timpul plinirii acestei speranţe“. Baltazar, care stătea cu picioarele încrucişate sub el, sări în picioare răcnind către slugi: ,,Pregătiţi cele necesare plecării!“. Au pornit prin deşerturile Arabiei, prin arşiţa cumplită a zilei şi frigul nopţii. Au înfruntat tâlhari şi animale sălbatice pe acest drum al nesfârşitului dar nu s-au lăsat. Au lăsat în urmă tâlhari morţi şi animale de pradă ucise. Iar ea, Steaua, atătea înaintea lor atât ziua cât şi noaptea. După toate aceste înfruntări, au ajuns pe nişte meleaguri sărace, cu oameni înveşmântaţi sărăcăcios ce vorbeau o limbă dulce şi tânguietoare ca vântul cel lin pe care nu o mai auziseră. La marginea unei cetăţi, puseră tălmaciul să întrebe unde se află. ,,La Betleem Iudeii“, a spus unul dintre acei amărâţi.

Pruncul din iesle

Pruncul scâncea într-o iesle, iar boii îl încălzeau răsuflarea lor.  Maryam stătea într-o stare sobră şi modestă, cu capul în pământ, neîndrăznind să-şi ridice privirea spre aceşti călători misterioşi veniţi, oare de unde? Îndepărtata Persie? Ţinuturile mezilor? Îmbrăcămintea lor aducea cu cea a unor crai, dar se vedea că erau cu totul străini de obiceiurile acestor locuri. Iosif nu ştia ce se întâmplă. Toţi trei aveau pe cap coifuri aurite. Primul îngenunche în faţa pruncului vorbind într-o limbă necunoscută.  ,,Primeşte prinţe aurul, simbolul demnităţii împărăteşti întru care vei domni peste omenire. Steaua ne-a îndrumat spre tine, comoară coborâtă din cer!“ Al doilea se pleacă şi lasă smirna lângă prunc: ,,Îţi aduc ţie, copil divin, această jertfă a naturii, simbolul tuturor celor ce conduc. Cuminţenia, înfrânarea şi înţelepciunea să fie cu tine“. Al treilea lasă cutia de tămâie spunînd: ,,Fie ca acest miros să se ridice până la Dumnezeu care te-a trimis printre oameni să le arate Calea, Adevărul şi Viaţa“. Apoi cel mai în vârstă dintre ei se întoarse spre Iosif şi Maryam spunându-le în aramaica ce se vorbea în acele ţinuturi: ,,Părinţii noştri Adam şi Eva, după ce au fost alungaţi din Rai, au ascuns aurul, smirna şi tămâia într-o peşteră. Strămoşii noştri îi spuneau Peştera Comorii. Noi suntem Gaspar, Melchior şi Baltazar şi venim din Răsărit. Am descoperit această peşteră pe care nimeni înaintea noastră nu a mai văzut-o şi am găsit darurile. Am vrut să le aducem în dar Fiului Cerului pe care-L aşteptam să se nască după cum ne-au mărturisit astrele, pentru că noi ne îndrumăm popoarele după mersul stelelor. O stea ne-a călăuzit până aici. Fiul vostru este Fiul Cerului, fiţi binecuvântaţi!“. Toţi trei străinii făcură o plecăciune apoi se suiră pe cămilele lor pierzându-se în noapte. O noapte ce vestea Ziua tuturor neamurilor de la Răsărit şi până la Apus.

Glasul cerului deschis

În acea noapte mistică, profundă, misterioasă şi mirifică, glasul cerului se deschide, iar fiinţele nevăzute se vor arăta celor curaţi la inimă. Nevăzutul se făcu văzut, iar visurile de secole ale omenirii deveniră aievea. Cartea ce ne arată parcursul întregii omeniri spune: ,,Iar în partea locului erau păstori, care, mâind pe câmp, ţineau strajă, noaptea, lângă turmele lor. Şi iată că îngerul Domnului a stătut lângă ei şi mărirea Domnului i-a învăluit în lumină, iar ei s-au înfricoşat cu frică mare. Dar îngerul le-a zis: Nu vă temeţi. Căci iată vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul; Că, în oraşul lui David, astăzi s-a născut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul. Şi acesta este semnul ce vă dau: veţi găsi un prunc înfăşat, culcat în iesle. Şi deodată s-a făcut împreună cu îngerul mulţime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu şi zicând: Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni binevoire! Iar după ce îngerii s-au depărtat de la ei, la cer, păstorii vorbiră unii către alţii: Să mergem dar, până la Betleem, să vedem lucrul acesta ce s-a făcut şi pe care Domnul ne-a dat să-l cunoaştem. Şi grăbindu-se au venit şi au aflat pe Maria şi pe Iosif şi pe prunc, culcat în iesle“.

Irod

Cei trei stăteau în faţa unui tron de pe care un om  zbiera la ei într-o  limbă pe care nu o înţelegeau. ,,Vorbește de prinţul căruia i-am lăsat comoara, naşterea acestuia îl deranjează“ spune Melchior. ,,Nu-i spunem nimic despre locul unde l-am găsit pe prunc, să nu-i facă vreun rău acestui prinţ“ vorbi Gaspar.  Baltazar ceru prin tălmaci iertare şi lăsă în faţa acelui rege  arginţi şi mătase.  Era Irod, stăpânul iudeilor şi prietenul romanilor. Tatăl său, Antipater, a fost unul dintre oamenii de bază ai lui Iulius Cezar în aceste locuri. Irod devine prefect militar al Galileii unde şi-a arătat certe calităţi de conducător stârpind tâlhăria la drumul mare. Guvernatorul militar al Siriei îl face prefect militar al provinciei Coele-Siria. Senatul roman îi conferă titlul de ,,rege al iudeilor“ la sfatul lui Antoniu şi Octavian dar a trebuit să lupte din răsputeri pentru a-şi legaliza acest titlu. Mai întâi îi dă de furcă Cleopatra care nutrea dorinţa de a vedea Iudeea şi Coele-Siria unite din nou cu regatul Ptolemeic. După bătălia de la Actium interesele Cleopatrei în zonă sunt anihilate, iar Irod este confirmat de către Octavian Augustus, noul stăpân al ,,lumii“, rege. Se căsătoreşte în familia hasmoneilor cu Mariamne, nepoata fostului mare preot Hyrcanus II, dar el i-a eliminat rând pe rând pe membrii acestei familii. Şiret, crud şi sângeros, el nu avea scrupule. A fost un mare constructor totuşi: a refăcut din temelii Samaria pe care a numit-o Sebaste, a reconstruit turnul lui Strabo de pe coasta Mediteranei şi l-a înzestrat cu un magnific port artificial numind cetatea Cezareea-în cinstea împăratului. Nimic însă din toate acestea şi nici chiar cheltuielile generoase pentru Templu nu l-au putut face iubit de către supuşi. Deşi a reconstruit Templul din Ierusalim el a ridicat şi altare păgâne. El a stârpit toată familia soţiei sale Mariamne, ultimii fiind cei doi fii concepuţi cu aceasta: Alexandru şi Aristobul. Nici Antipater, fratele lor vitreg care a pus la cale complotul, nu s-a bucurat foarte mult de graţiile acestui tiran. Trei ani mai târziu a fost executat din ordinul tatălui său, care muri şi el după câteva zile. Magii au plecat spre ţările lor lăsând în urmă furie şi sânge.

Egiptul Tainei

Cartea vieţii spune: ,,După plecarea magilor, iată îngerul Domnului se arătă în vis lui Iosif, zicând: Scoală-te, ia pruncul şi pe muma lui şi fugi în Egipt şi stai acolo până ce-ţi voi spune;   fiindcă Irod are să caute pruncul ca să-l omoare“. Egiptul înseamnă taina, dvera aşternută peste curiozitatea noastră uneori frivolă.   Cum şi-a petrecut Împăratul nostru copilăria în Egipt? A făcut minuni acolo aşa cum scriu apocrifele? Nu ştim nimic până la prefacerea apei în vin de la nunta din Cana Galileii dar…să nu-l ispitim pe Dumnezeu care dezvăluie doar ceea ce este necesar. Ştim doar ceea ce este necesar: Înţelepciunea lui Iosif, ochii albaştri şi frumuseţea neasemuită a Mariei, splendoarea fiului lor şi a Fiului lui Dumnezeu-uns Împărat al întregii planete.

Primii mărturisitori

Oficial diaconul Ştefan a fost primul martir care l-a mărturisit pe Fiul lui Dumnezeu-primul martir al creştinismului devenit religie oficială, iar apoi de stat, după eliberarea făcută de genialul Constantin cel Mare. Însă primii mărturisitori au fost pruncii măcelăriţi de sceleratul Irod în căutarea lui Iisus-Fiul Cerului. Să ascultăm ce spune Cartea: ,,Şi adunând pe toţi arhiereii şi cărturarii poporului cercetă de la ei: Unde este să se nască Hristos? Atunci ei răspunseră: În Betleemul Iudeii, căci aşa este scris de profetul: Şi tu, Betleeme, pământul Iudei, nu eşti deloc cel mai mic dintre căpeteniile lui Iuda, căci din tine va ieşi povăţuitorul care va paşte pe poporul meu Israil… Iar când Irod văzu că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte şi trimiţând călăi ucise pe toţi pruncii, care erau în Betleem şi în tot cuprinsul lui, de doi ani şi mai jos, după timpul pe care-l lămurise de la magi. Atunci s-a împlinit cuvântul spus de Ieremia proorocul: Glas în Rama s-a auzit, plângere şi tânguire multă; Rahil plângea pe fiii săi şi nu voia să se mângîie fiindcă nu mai sunt“. Lupta împotriva lui Dumnezeu este pierdută din start dar mulţi nu au vrut să ţină cont de acest aspect de-a lungul veacurilor. De exemplu, Irod cel Mare a murit aşa cum a şi trăit: abdomenul îi era acoperit de viscere şi ulceraţii, iar părţile sale intime colcăiau de viermi. S-a stins în chinuri la Ierihon, avea aproximativ şaptezeci de ani, majoritatea petrecuţi în masacre şi fărădelegi. Chiar dacă pe inscripţiile vremii sale voia să se arate un pios slujitor al lui Dumnezeu, el a fost, în fond, unul dintre marii anti-hrişti ai istoriei alături de Deciu, Diocleţian, Leon Armeanul, Lenin, Stalin, Hitler, Pol-Pot etc. Un alt exemplu concludent este acela al lui Iulian Apostatul, acest nefericit nepot al lui Constantin cel Mare care a vrut să reînvie păgânismul: a pierit într-o luptă cu perşii după ce iniţial i-a învins pe aceştia la Ctesiphon. Pe când se retrăgea prin N. Mesopotamiei spre Capadocia el se angajează într-o luptă cu un corp de oaste persan. Uită să îşi pună coiful şi armura şi este străpuns în ficat de o suliţă de la mică distanţă. Se spune că, după ce a căzut în genunchi, ar fi spus: ,,M-ai învins Galileene“. Evident că făcea aluzie la Iisus Hristos. Creştinii dansau pe străzile oraşelor la auzul morţii acestui prigonitor, în ciuda geniului său militar. Istoricul Sozomen a spus că Iulian a fost atins de ,,mâna lui Dumnezeu“.

,,Din Egipt am chemat pe Fiul Meu“

,,După moartea lui Irod, iată că îngerul Domnului se arată în vis lui Iosif, în Egipt, Şi zice: Scoală-te, ia pruncul şi pe muma lui şi mergi în pământul lui Israil, căci au murit cei ce căutau să ia viaţa pruncului. Iosif sculându-se a luat pruncul şi pe muma lui şi a venit în pământul lui Israil. Dar auzind că Arhelau domneşte în Iudeia, în locul lui Irod, tatăl său, s-a temut să meargă acolo şi, luând poruncă în vis, s-a dus în părţile Galileei. Şi a venit şi a locuit în oraşul numit Nazaret, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin profeţi: că Nazareu se va chema“ mai spune Cartea Sfântă. Egiptul înseamnă vălul iar revenirea în Israel este deschiderea vălului. Taina se face cunoscută prin credinţă, singura senzaţie palpabilă a simţirii lui Dumnezeu. ,,Cred Doamne, ajută necredinţei mele!“

Crăciunul

,,Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor, de la stea s-au învăţat să se închine Ţie, Soarelui dreptăţii, şi să Te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de sus, Doamne, slavă Ţie“ (Troparul Naşterii Domnului)

Împodobim Bradul-semnul speranţei şi al vieţii veşnice şi îl împodobim cu tot ce avem mai frumos. Acestea sunt prinoasele noastre aduse către Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Se cântă colinde ce vestesc bucuria Naşterii Cuvântului care zideşte. Acest minunat cuvânt are mai multe surse. Rusescul ,,Korocium“ desemna solstiţiul de iarnă precum şi o veche divinitate a iernii şi a morţii. Dar peste aceste denumiri şi obiceiruri păgâne ancestrale s-a suprapus bucuria, speranţa şi lumina devenind ,,creatione“, adică ,,naştere“. Copiii, cu sufletele neprihănite ca  ale îngerilor, se prind de mânuţe şi înconjoară Bradul în aşteptarea lui Moş Crăciun. Moşul mult-aşteptat de noi vine din româna veche şi vine din verbul ,,a moşi“-,,a scoate moşul“, ,,a aduce pe lume moştenitorul“, cu sensul figurat de ,,întemeietor“, ,,cap“. În Vechiul testament Moşul şi Moaşa sunt Adam şi Eva-primii noştri părinţi. Părintele Dumitru Stăniloae scria în ,,Lumea Creştină“ din 25 Decembrie 1992: ,,Hristos este Fiul unui Tată fără început în sensul unui ascendent primordial… Moşul Naşterii lui Hristos prin care se adevereşte încă o dată de unde a venit creştinismul şi când, în vremurile apostolice. Deci din două cuvinte deosebite a rezultat o noţiune unitară. Nu este undeva un Moş Crăciun şi altundeva Iisus Hristos“. Aşadar copiii noştri nu îl aşteaptă pe Moşul cel dur care îi trage de urechi pentru că au făcut prostii  ci pe Iisus Hristos, Păstorul cel Bun, îmbrăcat în cojoc de oaie, care vine să topească gheaţa răutăţii şi să alunge frigul deznădejdii din casele noastre. Luni, 25 Decembrie, toţi creştinii din lumea întreagă sărbătoresc Naşterea Domnului. ,,Hristos se naşte, măriţi-l; Hristos din ceruri, întâmpinaţi-l; Hristos pe pământ, înălţaţi-vă; Cântaţi Domnului tot pământul, şi cu veselie lăudaţi-l, popoare, că s-a preamărit“. Să-l aşteptăm cum se cuvine şi să-i aducem din sufletul nostru aur, smirnă şi tămâie. Să ne bucurăm de Naşterea Craiului ce a unit cerul cu pământul, şi, un lucru esenţial: să fim mai buni. ,,Eu sunt Alfa şi Omega, cel dintâi şi cel de pe urmă, începutul şi sfârşitul. Fericiţi cei ce spală veşmintele lor, ca să aibă stăpânire peste pomul vieţii şi prin porţi să intre în cetate! Afară câinii şi vrăjitorii şi închinătorii de idoli şi toţi cei ce lucrează şi iubesc minciuna! Eu, Iisus, am trimis pe îngerul meu ca să mărturisească vouă acestea, în faţa bisericilor. Eu sunt rădăcina şi sămânţa lui David, steaua strălucitoare cea de dimineaţă“ (Apocalipsa, 22, 13-16) Să spunem cu toţii împreună cu Sf. Ioan Teologul: Vino, Doamne, Iisuse! Amin!“(Ştefan Botoran)