Mihail Kogălniceanu: „Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare”. Carol I, o domnie de 48 de ani, cea mai lungă din istorie  

10 mai, ziua Regelui, era ziua naţională a României până la venirea comuniştilor la putere, la jumătatea secolului trecut. În timpul dictaturii, sărbătoarea de 10 Mai a fost ştersă deliberat din memoria colectivă. Manualele de istorie nu o menţionau, nu era amintită public niciodată, iar când se vorbea despre independenţă se invoca discursul lui Mihail Kogălniceanu din Parlament, rostit la 9 mai. Astăzi, 10 Mai este ziua Regalităţii şi este sărbătorită în primul rând de familia regală şi de simpatizanţii ei, dar şi de cei ce ştiu cât datorează România regilor ei. Prima semnificaţie a zilei de 10 Mai este legată de momentul sosirii lui Carol de Hohenzollern Sigmaringen în România în anul 1866. Instalarea sa la Bucureşti a fost urmarea unui acord între politicienii români.  Cu acceptul împăratului francez Napoleon al III-lea şi cel al regelui Prusiei, Wilhelm I, principele Carol porneşte spre România la sfârşitul lui aprilie 1866. Părăseşte castelul Sigmaringen de lângă Dusseldorf şi traversează Elveţia şi Austria. În ziua de 8 mai ajunge cu vaporul la Turnu Severin, iar pe 10 Mai 1866 intră în Bucureşti. Începea astfel o domnie de 48 de ani, cea mai lungă din istorie. Este perioada în care 10 Mai intră în conştiinţa românilor drept Ziua Naţională şi Ziua Dinastiei. Cea de-a doua semnificaţie a datei de 10 Mai este legată de proclamarea independenţei în anul 1877. În Parlament, pe 9 mai, opoziţia aştepta reacţia guvernului la o interpelare despre pregătirea armatei, iar în discursul de răspuns, ministrul de externe Mihail Kogălniceanu a folosit celebra frază: „Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare”. Parlamentul a votat apoi în unanimitate o rezoluţie prin care a proclamat deplina independenţă a ţării. Dar abia a doua zi, pe 10 Mai 1877, parlamentarii merg cu toţii la Palatul Regal, iar domnitorul Carol răspunde proclamaţiei de independenţă. Momentul este descris detaliat în memoriile lui Carol I. Proclamarea Independenţei la 10 mai 1877 este argumentul principal pentru care unii istorici susţin că şi astăzi Ziua Naţională a României ar trebui să fie pe 10 Mai. „Eu ştiu de ce nu s-a păstrat. Fiindcă domnii deputaţi din 1990 şi 1991 s-au temut de întoarcerea Regelui pe tron. Şi ei asociază ziua de 10 mai cu familia regală. Întâmplarea face că într-o zi de 10 Mai a sosit principele Carol de Hohenzollern care va deveni regele României. Adevarata zi de independenţă este 10 mai 1877. Şi este foarte frumos ca sărbătoarea naţională a unei ţări să fie ziua când a devenit această ţară independentă, adică a început să facă parte din concertul european”, spune istoricul Neagu Djuvara.  Ca zi naţională, 10 Mai era sărbătorită de toţi românii. Mulţimea lua parte la celebra bătaie de flori de la şosea. Celebrarea Zilei de 10 Mai a fost interzisă pentru prima dată în 1917 de ocupaţia germană, iar a doua oară de regimul comunist, după abdicarea forţată a Regelui Mihai din 1947.

Carol I, domn şi rege

Majestatea Sa Carol I, Rege al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen a fost domnitorul, apoi regele României, care a condus Principatele Române şi, apoi România, după abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza.  Carol s-a născut în Sigmaringen la 1839, fiind al doilea fiu al prinţului Karl Anton si al principesei Josephine. După finalizarea studiilor elementare s-a înscris la şcoala de cadeţi din Münster. În 1857 termină cursurile Şcolii de Artilerie din Berlin. Până în 1866 (când a acceptat coroana României) a fost ofiţer german. A participat la Al Doilea Război din Schleswig, mai ales la asaltul citadelei Fredericia şi al Dybbřl. Familia sa, dinastia de Hohenzollern-Sigmaringen, era înrudită cu familia lui Napoleon al III-lea şi avea relaţii excelente cu aceasta. România era în acea perioada sub o influenţă puternică a culturii franceze, iar recomandarea de către Napoleon a prinţului Carol a valorat mult în ochii politicienilor români, la fel ca şi rudenia de sânge cu familia prusacă domnitoare. Ion Brătianu a fost politicianul român trimis să negocieze cu Carol şi familia acestuia posibilitatea ca prinţul Carol să vină pe tronul României.A domnit 48 de ani pe tronul României fiind şi cea mai lungă domnie din istoria statelor româneşti.

Drumul lui Carol

După exilarea lui Alexandru Ioan Cuza ţara era în plin haos. Tânărul Carol a trebuit să călătorească incognito sub numele de Karl Hettingen, cu trenul pe ruta Düsseldorf – Bonn – Freiburg – Zürich – Viena – Budapesta, datorită conflictului care exista între ţara sa şi Imperiul Austriac. Primul popas după intrarea lui în ţară a fost la Drobeta Turnul Severin de unde a fost însoţit de Brătianu pe ruta Horezu, Râmnicu-Vâlcea, Curtea de Argeş, Câmpulung şi Târgoviste, drum cunoscut sub numele de ,,Drumul lui Carol“ până la Bucureşti. Pe 10 mai 1866, Carol a intrat în Bucureşti, iar la Băneasa i s-a înmânat cheia oraşului. Şi-a rostit jurământul în limba franceza: ,,Jur să păzesc legile României, să-i apăr drepturile şi integritatea teritorială”. Carol rămâne cu titlul de domn până în 26 martie 1881 când este proclamat rege al României. A fost primul monarh din dinastia Hohenzollern-Sigmaringen, al cărei nume se transforma, începând cu Regele Ferdinand I, în Casa Regală de România, dinastie care va conduce ţara până la proclamarea Republicii Populare Române în 1947.

Prima constituţie

Parlamentul României a adoptat la 29 iunie 1866 prima constituţie a ţării, una dintre cele mai avansate constituţii ale timpului, aceasta fiind inspirată din constituţia Belgiei, care dobândise independenţa din 1831. Articolul 82 specifică: ,,Puterile conducătorului sunt ereditare, pornind direct de la Majestatea Sa, prinţul Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, pe linie masculină prin dreptul de primogenitură (primului-născut), excluzând femeile. Descendenţii Majestăţii Sale vor fi crescuţi în spiritul religiei ortodoxe.”    Pe 15 martie 1881, Constituţia a fost modificată pentru a specifica, printre altele, faptul ca din acel moment şeful statului va fi numit rege. Ceremonia de încoronare a avut loc pe 10 mai 1881. Ideea de bază a tuturor constituţiilor regale din România era aceea că regele conduce fără a guverna.

A adus independenţa României faţă de Imperiul Otoman

Regele Carol a fost descris drept o persoană rece. Era permanent preocupat de prestigiul dinastiei pe care o fondase. Soţia sa, Regina Elisabeta, îl caracteriza ca „o persoană care îşi poartă coroana şi în somn”. Era foarte meticulos şi încerca să îşi impună stilul fiecărei persoane care îl înconjura. Deşi era foarte devotat sarcinilor sale de rege al României, niciodată nu şi-a uitat rădăcinile germane. În timpul domniei sale, ţara a obţinut independenţa deplină faţă Imperiul Otoman, după un război intens, modern şi foarte eficace (cunoscut în istorie ca Razboiul de Independenţă, dar şi ca Războiul ruso-turc, 1877 – 1878), în care contribuţia României a fost decisivă.

România 1878-1913

În timpul luptelor desfăşurate pe teritoriul Bulgariei de azi, armata română l-a avut pe Carol I ca lider efectiv, regele fiind prezent personal pe câmpul de luptă. România a întâmpinat anumite dificultăţi în obţinerea recunoaşterii independenţei. La negocierile din iulie 1878 purtate la San-Stefano Dobrogea intra în componenţa statului român, dar era cedat sudul Basarabiei, mai exact judeţele: Cahul, Bolgrad şi Ismail. Marile Puteri, nemulţumite de privilegiile obţinute de Rusia, au convocat Tratatul de la Berlin din septembrie 1878, unde delegaţia română condusă de I.C. Bratianu a consfinţit nu numai independenţa absolută a României faţă de ,,Sublima Poartă,” dar şi un imens prestigiu internaţional datorat tuturora, de la rege până la ultimul soldat. Independenţa a fost recunoscută după acceptarea ,,schimbului” de la San-Stefano şi modificarea articolului 7 din Constituţie, care prevedea limitarea dreptului de vot doar persoanelor de rit ortodox. Tot în timpul domniei lui Carol I, în 1913, în urma celui de-al doilea război balcanic, terminat prin Tratatul de la Bucureşti, din 1913, România obţine partea de sud a Dobrogei, Cadrilaterul, de la Bulgaria. Viaţa politică internă, încă dominată de către familiile de mari proprietari de pământ, organizată în jurul partidelor rivale, Liberal şi Conservator, a fost lovită de două răscoale ale ţăranilor, în sudul Ţării Româneşti, în aprilie 1888 şi în partea nordică a Moldovei, în februarie 1907, care a cuprins repede şi sudul pâna în martie. Rascoalele au fost reprimate în mod sângeros.

Carol I a murit subit

Domnia îndelungată a lui Carol Ia ajutat dezvoltarea rapidă a statului român. Dar, spre sfârşitul domniei sale şi începutul Primului Război Mondial, regele dorea să intre în război de partea Puterilor Centrale, în timp ce opinia publică era de partea Antantei. Carol a semnat un tratat secret în 1883, care lega România de Tripla Alianţă şi, deşi tratatul trebuia activat doar în cazul în care Rusia imperialistă ar fi atacat unul dintre membrii tratatului, Carol era convins de necesitatea intrării în război de partea Imperiului German. Guvernul s-a opus însă cu vehemenţă dorinţei regelui. Se spune că aceasta i-ar fi provocat moarteala 10 octombrie 1914.

Regina Elisabeta a României

Când a fost ales principe al României, Carol nu era căsătorit, dar conform constituţiei aprobate de el, nu avea voie să-şi ia de soţie o femeie de origine română. În 1869 a plecat în Germania să-şi caute o soţie. La 3 noiembrie 1869 a luat-o de soţie pe Elisabeta, prinţesă de Wield. Mariajul lor a fost unul dintre cele mai puţin potrivite, el fiind un bărbat rece şi calculat, iar ea o visătoare notorie. Au avut doar un copil, principesa Maria, născută pe 27 august 1871 dar care a decedat în martie 1874, de scarlatină. Relaţiile din cuplu regal au fost destul de reci după pierderea unicului copil. Regina a fost cunoscută şi sub pseudonimul literar, Carmen Sylva. A fost cea care a dat Bucureştiului supranumele de ,,micul Paris“ al Balcanilor. Lipsa de urmaşi a cuplului regal al României a făcut ca Prinţul Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen, fratele lui Carol I, să devină următorul succesor la tronul României. În octombrie 1880, Leopold renunţă la tronul ţării în favoarea lui Wilhelm, fiul său cel mai mare. Acesta, la rândul său, în 1888 renunţă la tronul României în favoarea fratelui său mai tânăr, Ferdinand, care va deveni principe de România, moştenitor al tronului şi mai apoi rege al României în ziua de 10 octombrie 1914, la moartea unchiului său, Carol I, domnind până la moartea sa, survenită la 27 iulie 1927. Soţia lui Carol, Elisabeta a încercat să-l influenţeze pe prinţ ca să se căsătorească cu Elena Văcărescu. Pentru aaceastă inetrvenţie, Elisabeta a fost exilată pentru 2 ani, până când Ferdinand a luat-o de soţie pe Maria.

Dinastia Hohhenzollern   şi  regii României

Comitatul Hohenzollern-Sigmaringen din fostul regat al Prusiei a dat istoriei numeroşi regi şi regine, care au domnit în diverse colţuri ale Bătrânului Continent. Descendenţii acestei familii au format şi casa regală a României, care a avut patru regi, Ferdinand I, Carol I, Carol al II-ea şi Mihai I.   La 1811 se năştea Karl Anton, prinţ de Hohenzollern-Sigmaringen, care la 1834 s-a căsătorit cu Josephine (1813-1900), fiica Marelui Duce Charles de Baden şi au avut şase copii. Dintre fiii lor, pretendenţi la tron au fost Leopold şi Carol I. Leopold (1835-1905), prinţ de Hohenzollern, s-a căsătorit cu Antonia (1845-1913), fiica Reginei Maria a II-a şi a Regelui Portugaliei Ferdinand al II-lea, şi au avut trei copii. Carol I (1839-1914) devine prinţ al României în 1866 şi rege al României în 1881 şi care se căsătoreşte cu Elisabeta (1843-1916), prinţesa de Wield.  Leopold şi Antonia l-au avut pe Ferdinand I (1865-1927) care devine rege al României în 1914, după moartea lui Carol I. Ferdinand Ise căsătoreşte cu Maria (1873-1938), nepoata reginei Victoria a Marii Britanii, cu care au avut şase copii, trei băieţi şi trei fete. Pe Carol al II-lea (1893-1953) care devine rege al României în 1930-1940. Pe Elisabeta (1894-1956) care se căsătoreşte cu regele George al II-lea al Greciei. Pe Marie (Mignon) (1900-1961) care se căsătoreşte cu regele Alexandre al Jugoslaviei cu care are trei copii, regele Petre I, Tomislav şi Andrei. Pe Nicolae (1903-1977) care se căsătoreşte cu Ioana Dolete şi apoi cu Theresa Figueira de Mello. Pe Ileana (1909-1990) care a avut două căsătorii, cu Anton de Austria, prinţ al Toscanei cu care a avut şase copii şi cu dr. Ştefan Issărescu. Prinţesa Ileana s-a decis apoi să se călugărească sub numele de maica Alexandra stabilindu-se la o mănăstire ortodoxă în SUA. Al şaselea copil a fost Mircea (1913-1916) care a muirt după trei ani de viaţă. Revenind la Carol al II-ea acesta a avut trei căsătorii. Prima, în 1918 la Odessa, cu Ioana (Zizi) Lambrino, căsătorie nerecunoscută de Casa regală, cu care l-a avut pe Carol Mircea născut în 1920. Carol Mircea a avut la rîndul lui trei căsătorii, prima cu Helene Henriette Nagavitzine cu care a avut un copil, pe Prinţul Paul, iar a adoua cu Jeanne Williams din care a rezultat copilul Alexandre, iar a treia căsătorie cu Antonia Colville. Carol al II-lea s-a căsătorit apoi cu Elena, prinţesa a Greciei (1896-1982) în 1921, din care a rezultat un băiat, Mihai I care a devenit rege al României. Mihai I s-a căsătorit cu Ana, prinţesă de Bourbon-Parma cu care a avut cinci copii, Margareta, Elena, Irina, Sofia şi Maria. Carol al II-lea a mai avut o căsătorie, cu Elena (Magda) Lupescu, în 1947.