Când trecem pe lângă Porţile de Fier sau pe Bicaz sau când vorbim de Belina observăm doar imaginile frumoase care ni se înfăţişează. Prea puţin ne gândim la utilitatea lor sau la acei oameni care au proiectat şi au executat aceste obiective reper pentru România. Porţile de Fier este cea mai mare hidrocentrală din Europa, cu excepţia celor de pe Volga din Rusia. Mii de români au pus umărul pentru a realiza sistemul hidroenergetic al ţării, ingineri proiectanţi, ingineri constructori, hidrotehnişti, topometrişti, geodezi, maiştrii, muncitori pe utilaje sau pe betoane, etc. Toţi şcoliţi în sistemul de învăţământ românesc. Şi în zona Făgăraşului au poposit astfel de echipe când au construit şi amenajat cursul Oltului edificând hidrocentrale care completează cantitatea de energie consumată în ţară. În anii 1984-1989 era mare forfotă pe râul Olt. Proiectantul şi şeful de lucrări al celor cinci hidrocentrale de la Avrig, Scorei, Arpaş, Olteţ şi Voila a fost un bucureştean, inginerul Constantin Drăghicescu. Era angajat la ISPH, institutul care proiecta toate investiţiile din ţară, după ce terminase facultatea cu 10.00. S-a specializat la Porţile de Fier unde a condus echipa ce a lucrat la acea parte a hidrocentralei pe care o vedem noi când trecem prin zonă. Câţi dintre noi ştiu că la Porţile de Fier este acoperită de apă o construcţie mai înaltă decât hotelul Intercontnental din Bucureşti, de 70 metri? A fost inaugurată la 16 mai 1972, la ceremonie participând Ceauşescu şi Iosif Broz Tito, şefii de stat ai celor ţări partenere în proiect-România şi Iugoslavia. Sau că la Belina s-au îngropat 5 milioane de mc de beton? Sau că la ISPH erau 35.000 de ingineri proiectanţi? Apoi a construit complexul de la Turnu Măgurele- Nicopole, investiţie comună a României şi Bulgariei, azi Belina lui Dragnea. Din 1984 a preluat investiţiile de pe cursul Oltului şi le-a dus la bun sfârşit. Ing. Constantin Drăghicescu, specialist în energie, critică acţiunea guvernanţilor de azi şi a instituţiilor statului precum ANRE sau Consiliul Condurenţiei care au scăpat de sub control preţurile la energie. ,,Un jaf la adresa populaţiei în favoarea băieţilor deştepţi“ explică inginerul care consideră că tariful la KWh este dublu faţă de cel real, o creştere nejustificată pe care românii o suportă. Când ISPH l-a pensionat forţat, inginerul Drăghicescu a fost angajat de firme din Germania şi Marea Britanie pentru care a proiectat obiective de investiţii în Peru, Nepal, Republica Dominicană, Honduras, Indonezia, Abu Dhabi, în toată lumea. Cu ajutorul acestor contracte a reuşit să-şi facă depozite care să-l ajute la bătrâneţe pentru că pensia obţinută după 36 de ani de muncă la ISPH era foarte mică. Am stat de vorbă cu inginerul Constantin Drăghicescu, acum pensionar, despre munca sa în domeniul hidroenergetic.
Reporter: România se afla, prin 1948, la începutul electrificării folosindu-se apa râurilor, la Moroeni fiind doar o mică hidrocentrală. Cât de important a fost pentru regimul trecut proiectul construirii de hidrocentrale?
Ing. Constantin Drăghicescu: Până în 1948 nu existau hidrocentrale în România, era una mică la Moroeni. Timp de 3-4 decenii s-a realizat o salbă de hidrocentrale pe principalele cursuri de apă. Programul de electrificare care a fost dezvoltat în regimul trecut, pe lângă industrualizarea ţării, a vizat principalul motor care era energia. Atunci s-au creat două instituţii mari de proiectare pentru energie, ISPE (pentru termocentrale) şi SPH (pentru hidrocentrale). Planurile cincinale de atunci stabileau ce se construieşte, iar Ministerul Energiei distribuia sarcinile la institutul de proiectare, la constructorii care erau ai ministerului, iar beneficiarul era tot statul, totul era integrat. Pe vremea aceea nu erau licitaţii, totul curgea fluent. Între timp facultăţile pregătiseră ingineri de profil. În acest fel s-a construit o economie. Am făcut parte din generaţia oarecum norocoasă că am ieşit din facultate şi am făcut toată viaţa construcţii. Am lucrat în construcţii civile şi industriale în cadrul Institutului de Construcţii Bucureşti.
R.: De ce aţi ales să studiaţi în domeniul Construcţii?
Ing. C.D.: Am terminat liceul cu diplomă de merit, adică am terminat cu note maxime la toate materiile. Am făcut liceul în multe locuri din cauza serviciului tatălui meu, am început la Bucureşti, apoi la Deva şi am terminat la Petroşani. Am intrat fără examen la facultate şi am fost repartizat la hidrotehnice deşi eu am vrut la construcţii civile. Toată viaţa am făcut numai hridro. Inginerii civilişti sunt nişte detailişti, adică ei învaţă să proiecteze o structură, un bloc, stâlp, e migălos, lucrează cu mare responsabilitate. Hidriştii sunt nişte engrosişti. Ei primesc sarcina într-o anumită zonă, unde trebuie să caute un amplasament şi diverse soluţii de amenajare. Toate aceste lucruri hidriştii le ştiu, le învaţă şi găsesc soluţiile cele bune. Am avut o regulă, nu există metru cub de beton fără calcul de armătură. Am fost un civilist în lumea hidro.
,,Podul prăbuşit, o mentalitate prostească a zilelor noastre“
R.: Ce părere aveţi despre podul prăbuşit recent? S-a întâmplat aşa ceva în regimul trecut?
Ing. C. D.: Nici vorbă. La podul de acolo este o mentalitate prostească a zilelor noastre. Beneficiarului nu i-a convenit un expert care a arătat ce trebuia să facă şi a ales un altul care i-a spus las că facem noi, aşa mai uşurel. În loc să consolideze podul, l-au asfaltat, l-au dat cu vopsea, adică n-au reparat nimic şi de aceea s-a rupt. În lumea hidro a institutului meu n-a existat niciun accident, prăbuşire, omorâre de oameni, inundaţii, etc.
R.: Studenţii din anii 1953-1958, viitorii ingineri, se pot compara cu absolvenţii de astăzi ai facultăţilor?
Ing. C.D.: Cu siguranţă nu, şi avem o mulţime de exemple. Am absolvit cu 10.00 facultatea, cu un proiect unic, hangar de avioane de o formă inedită, o ciupercă. Văzusem o fotografie într-o revistă franţuzească şi mi-am zis asta fac, abia apoi m-am gândit cum voi face, ce calcule vor fi. Am apelat la un inginer să mă ajute, dar acesta m-a trimis la cel ce urma să-mi fie conducător de diplomă. Acesta se dusese la ruşi să iasă doctor inginer şi a ieşit doctor docent inginer. Am terminat lucrarea, multă muncă, dar a fost apreciată. Şeful de catedră a vrut să mă ia asistent, dar n-a putut pentru că nu aveam buletin de Bucureşti, ci de Petroşani. Aşa era atunci.
A refuzat să fie turnător la Securitate
R.: N-a încercat Securitatea să vă racoleze pentru că era o obişnuinţă în acei ani?
Ing. C.D.: M-au căutat unii să mă facă turnător, să fac rapoarte la viitorii mei colegi, dar n-am semnat. Refuzul meu a însemnat însă o repartiţie la Craiova şi nu la Bucureşti, deşi aveam cea mai bună medie, 10.00. Nu m-am dus la post, dar nici n-a vrut să mă angajeze nimeni ca inginer. Atunci m-am angajat ca maistru. Am lucrat 7 luni ca maistru, apoi şeful meu de catedră mi-a dat recomandări la ISPH şi am fost încadrat ca inginer. În timp am urcat toate treptele: inginer la planşetă, inginer gradul 3, apoi gradul 2, şef de atelier, gradul 1 adică inginer consilier. La vremea aceea Institutul avea 1000 de ingineri şi un total de 3600 de angajaţi. România avea atunci 44.000 de proiectanţi. Institutul de construcţii, care era cel mai mare din ţară, Hidroconstrucţia de azi, avea 34.000 de angajaţi. Erau şi bani, erau şi ingineri pregătiţi, erau reguli, era ordine şi disciplină, totul era într-o structură în care fiecare ştia de frica celui de deasupra sa. Teroarea e bună câteodată, în acest domeniu cel puţin. S-a văzut la podul ce s-a prăbuşit ce a însemnat neglijenţa, superficialitatea.
R.: Vreţi să spuneţi că Securitatea v-a iertat?
Ing. C.D.: Nu, nu scăpasem de securişti. Am urcat toate treptele în ierarhie, intrasem la doctorat cu 10.00. Toate bune până când cumnatul meu a rămas în străinătate. De atunci n-am mai putut să dau doctoratul, mi s-a luat funcţia de şef de atelier. A fost şi un avantaj totuşi, am evoluat pe linie tehnică. Fiind inginer gradul I, am devenit şef de proiect în termenii de astăzi. Prima lucrare ca director de proiect a fost pe Dunăre, Complexul hidrotehnic Turnu Măgurele Nicopole. Este cel care a fost cu scandalul Belina, al lui Dragnea.
Surprize tehnice pentru ,,Belina“ lui Dragnea
R.: Aţi pregătit terenul pentru Dragnea, la Belina?
Ing. C.D.: Era o lucrare comună între România şi Bulgaria şi eu eram director de proiect. Bulgarii îi spuneau Belina, dar ostrovul acela era anumit Pavel de către noi, românii. Lacurile în care pescuia Dragnea şi insula pe care a vrut să pună stăpânire era insula pe care era nodul hidrotehnic al complexului. Investiţia a început în 1978, s-au construit lucrări de vreo 100 milioane de dolari. Dunărea avea acolo 2 braţe, era o insulă, şi s-a închis Dunărea mică. Excavaţia de ecluză era aproape terminată. Lucrările s-au oprit însă prin 1981-1984 pentru că bulgarii n-au mai vrut să continue. Se făcea un lac de acumulare cu baraje la Turnu Măgurele, apoi se făcea un lac care se întindea pe 280 km, până la Porţile de Fier. Deci era o hidrocentrală cu o cădere de 10 m care urma să producă o cantitate importantă de energie, cu un preţ foarte bun şi, în plus, să rezolve şi probleme de navigaţie pentru că avea şi ecluze. Această lucrare era enorm de mare. Când făceam câte un raport pentru a şti cum să mergem în continuare cu bulgarii, acela trebuia să fie semnat de vreo 20 de instituţii centrale, miniştri, bănci, etc. Dar acea lucrare a fost cu cântec. Proiectarea ei a început în 1948, şi timp de 20 de ani a stagnat pentru că bulgarii aveau indicaţii de la ruşi să blocheze, să nu se facă amenajări pe Dunăre ca să aibă liberă navigaţia. Pe vremea aceea navigaţia pe Dunăre era coordonată de o Comisie a Dunării care era la Budapesta, compusă din statele riverane, mai puţin Germania şi Austria, care n-au vrut să intre într-o comisie a socialiştilor. Dar dominanţi erau ruşii. Belina a rămas neterminată, dar cu acces pe insulă, care are vreo 150 ha. În 1998 s-a sistat tot. Erau acolo cam 1000 de salariaţi, cu barăci, cu punct medical, poliţie, un orăşel. Dragnea a mutat proprietatea guvernului la Consiliului Judeţean. El are doar insula, un teren mirific. Pe vremea lui Ponta s-a emis o HG prin care se da liber la construit hoteluri. N-au ştiut pentru că n-au întrebat că acele investiţii erau pentru asigurarea debitului de 10% al Dunării, erau lucrări de apărare pentru organizarea de şantier. O apă mai mare acolo trece peste diguri şi omoară cu zile tot. Acest lucru cred că nu-l ştie nici măcar ministrul energiei, se dau avize, apoi ne minunăm de podul care s-a rupt.
A proiectat Porţile de Fier
R.: Aţi lucrat şi la Porţile de Fier?
Ing. C.D.: Da. Când am făcut Porţile de Fier a fost un moment politic foarte important, era momentul când s-a rupt Iugoslavia de Rusia. Tito s-a despărţit de Stalin, iar noi, din lagărul socialist, am îndrăznit să facem o lucrare cu Tito, cu duşmanul. Am făcut-o foarte bine, a funcţionat totul perfect, au vrut şi ei am vrut şi noi. Documentele acelei lucrări (acorduri, convenţii, tratate) care asigurau şi reaşezarea frontierei au fost foarte bine puse la punct. La un moment dat au venit cei din America de Sud să ne ceară aceste documente să le aibă ca ispiraţie pentru lucrările lor. Am intrat în ISPH în 1962 şi pot spune că mi-am făcut meseria la Porţile de Fier. În 1964 a început proiectarea Porţilor de Fier şi am luat-o de la zero. Am fost şef de atelier pentru un pachet de lucrări de acolo. Trebuie să ştiţi că era o lucrare amplă, avea barajul deversor, centrala, ecluza, etc, dar toate acestea erau rupte de mal, iar legarea de mal s-a făcut cu alte obiective care mi-au intrat mie în atelier. Când treceţi pe acolo cu trenul, ce vedeţi în prim plan s-a făcut sub comanda mea. Am primit în echipa mea 20 de ingineri proaspăt ieşiţi din facultate, dar la proiectarea Porţilor de Fier au lucrat 150 de proiectanţi, la care s-au adăugat geologi, topometrii, laboratoare, institute de proiectări pentru echipamente, etc. Ceauşescu voia şi cerea independenţă energetică. Aveam nevoie de 6 turbine, iar una o cumpărasem de la ruşi şi licenţa ei. Noi le-am făcut pe celelalte cinci, la Reşiţa. Sunt turbine record mondial, diametrul de 9,15 m. Porţile de Fier este cea mai mare centrală din Europa fără ruşi, ei au pe Volga unele mai mari. Şi a fost şi a rămas. Ea lucrează foarte bine la capacitate, are 1000 MWh. Deci atunci se putea, azi, nu se mai poate face nimic. A fost o mare şcoală Porţile de fier pentru toţi specialiştii. Să vă imaginaţi, un etaj la un bloc are 3 m, Intercontinentalul din Bucureşti, cea mai mare clădire din capitală are 20 etaje, deci 60 m. Porţile de Fier are 80 m înălţime, fiind în apă 69,35 metri. Înălţimea în apă este de 70 m. A intrat un milion mc de beton la baraj, centrale, ecluze. Ca o paralelă, la Turnu Măgurele Nicopole, nodul hidrotehnic are 5 milioane de mc de beton.
R.: Pe vremea aceea exista ANRE?
Ing. C.D.: Pe vremea respectivă exista ca şi astăzi ANRE, dar era organizat altfel. Să vă explic: sistemul energetic este condus de mai mulţi factori. Unul este administrativ care este ministerul. Factorul 2 este tehnic care este dispecerul naţional, cel care primeşte cererile de energie din teritoriu şi trebuie să răspundă la ele. Atunci, la Dispecerul naţional porneşte o hidrocentrală, o opreşte pe alta, etc. Cu alte cuvinte ţine hăţurile funcţionării energiei. ANRE ţine hăţurile economice. Pe vremuri, ANRE lua toate unităţile producătoare de energie care sunt diferite. Sistemele energetice diferă de la o ţară la alta, sunt şi ţări norocoase. De exemplu, Norvegia are tot sistemul energetic bazat pe hidro. Germania trăieşte pe termo, are cărbune, dar are şi nucleare. De aceea când UE a zis interzicem termocentralele, nemţii au zis la noi, nu. Desfiinţaţi voi românii Mintia şi mai desfiinţaţi şi altele şi treceţi pe eco. Dar noi producem încă 30 de ani pe termo. Francezii sunt pe nuclear. Românii sunt pe de toate. Ar fi avut condiţii să mai facă hidro, dar sunt tot mai scumpe.
,,Concurenţa în sistemul energetic este cea mai mare gogomănie“
R.: Care este preţul real al KWh?
Ing. C.D.: Vă explic. S-a stabilit un plafon, se fac hidrocentrale până când se obţine un tarif de 25 de bani/KWh produs, dar se vindea cu 50 de bani/KWh pe vremea aceea. La mişmaşurile de acum se vinde cu 65 de bani/KWh, dar nu le ajunge şi vor să vândă cu 1,38-1,40 lei/KWh. De ce? În primul rând ANRE stabilea costul. Orice producător trecea pe la Comitetul de stat pentru preţuri înainte de a stabili preţul produsului fabricat. Acest comitet te judeca. Acum avem Consiliul pentru Concurenţă care nu face treabă, dovadă că a lăsat scăparea din mâini a preţurilor. Sistemul energetic fiind atât de divers la noi, Porţile de Fier producea energia cu 0,8 bani/KWh, iar acum produce cu 3-4 bani, nu mai mult. Dacă 50 a devenit 64 şi 1,8 bani a devenit 2, ceva, în vreme ce Roviari, Turceni produceau cu 1 leu KWh. Acest ANRE era precum măcelarul care amestecă osul cu carnea şi le vinde la un loc cu un preţ, iar dacă vrei separat era mai scump. Atunci ANRE făcea coşul energetic, aduna toate costurile şi obţinea preţul mediu, un preţ real, la asta se adăuga preţul de transport, preţul de distribuţie, 5% beneficiu şi obţineau preţul final, care era 50 bani/KWh. Acum nu se mai face treaba aceasta. S-a spus că trebuie să existe concurenţă, o piaţă concurenţială. Ideea de concurenţă în sistemul energetic este cea mai mare gogomănie pe care am putut-o auzi vreodată. Cum să pui să fie concurent Porţile de Fier cu 1,8 bani cu o termocentrală de un leu? Ca şi cum ai face olimpiada animaleor şi la 100 de metri ai pune să alerge iepurele cu melcul. Evident nu se poate. Eu mă gândesc că este o chestie care a vrut să dezarticuleze economia românească, adică să o pună pe butuci. Ei vin, ocupă, iau diverse uzine, le dărâmă, folosesc terenurile, folosesc fierul vechi, îşi fac politica lor. Iar noi acceptăm cuminţi, dovadă este Mintia. În timp ce nemţii obţinuseră dispensa pentru 25 de ani de funcţionare noi am desfiinţat Mitia care este cea mai bună dintre termocentrale. Făcând aşa, acel preţ de 50 de bani era un preţ tabu, dovadă că a rămas neschimbat de nimeni timp de 25 de ani. Ştiţi că pâinea, o franzelă era 2,20 lei, iar după 25 de ani era tot 2,20 lei. Laptele era 4 lei, a rămas tot 4 lei, untul era 11 lei, tot 11 lei a fost şi după 25 de ani. Îmi aduc aminte că un pachet de halva era 7 lei, tot 7 lei a rămas. Nimic nu s-a schimbat, dar salariul meu a crescut de la 800 lei la 4600 lei. Asta se numeşte creşterea puterii de cumpărare, nu? Cumperi cu de 6 ori mai multe lucruri cu acelaşi preţ. Eu simt cu durere că această umflare a preţului energiei prin dezarticularea şi crearea de elemente de separare, automat când se duc pe Bursă, că de aceea le-a făcut separat, ăla cu 80 de bani şi ăla cu 1 leu. Cine-i nebun să cumpere cu un leu? Dacă preţul era unic, KWh nu avea miros de termo sau de hidro, era mirosul coşului. Preţul acesta mare este preţul celei mai scumpe termocentrale, plus transportul, distribuţia, în aşa fel ca el să poată vinde cu preţul mic va sălta la preţul mare şi va crea un beneficiu enorm. Beneficiul acela nu va ajuge la cetăţeni niciodată. Beneficiul acela naşte impozite. Noi nu putem colecta de la bănci, de la supermarketuri, dar colectăm de la populaţie prin dublarea preţului la energie. ANRE ar fi trebuit să adune toate preţurile la toată energia, să stabilească preţul mediu, să pună un beneficiu şi să vândă. Dar au dublat ca să facă loc pe bursă tuturor, dar creându-se nişte beneficii de care nu se vorbeşte, se profită de ele, este o politică antisocială. Asta e diferenţa între atunci şi acum. ,,Băieţii deştepţi“ din energie s-au dus la Porţile de Fier şi au zis cumpărăm noi direct de la voi şi nu direct din sistemul energetic. Pentru că voi aveţi 2 bani/KWh noi vă dăm 20 bani/KWh, dar nu dăm 70. Şi au făcut contracte şi cel mai mare beneficiar a fost Slatina care are combinatul de aluminiu, este al ruşilor.
Preţul la energie, o escrocherie
R.: Vreţi să spuneţi că populaţia este înşelată şi plăteşte un preţ nejustificat pentru energia electrică?
Ing. C.D.: Ceea ce plăteşte populaţia este un preţ dublu faţă de cel real, nu este justficat prin costuri reale. Instituţiile statului care ar trebui să urmărească, să se implice, sunt create pentru scaun, pentru câştiguri enorme, îşi dau nişte salarii uriaşe. ANRE trebuie să adune coşul energetic şi să impună preţuri reale. Dar pentru asta trebuie în primul rând minte. Un alt exemplu de escrocherie la noi este sistemul licitaţiilor, în trecut nu existau. Sarcinile se dădeau prin încredinţare directă, totul mergea planificat ca un ceasornic. Dovadă că s-au realizat multe. Licitaţiile de acum toate sunt trucate. Am asistat la o licitaţe măruntă, din întâmplare. A venit un constructor cu proiectul, iar beneficiarul l-a întrebat, eu cât am la treaba asta, 1%, cam puţin îmi dai 2% . Îmi trebuie 3 participanţi, nici o problemă, aduc 3. Pe de altă parte, dacă nu e aşa, apar contestaţii, durează…Treaba merge prost în felul acesta.
A proiectat cele 5 hidrocentrale de pe Olt
R.: Cum aţi ajuns să proiectaţi hidrocentralele de pe Olt?
Ing. C.D.: În 1984 eu şomam cu Turnu Măgurele. Pe râul Olt erau 2 sectoare care nu aveau şefi de proiect, sectorul Slatina, la Dunăre, şi sectorul de la defileu până la izvoarele Oltului. Mi s-a propus Slatina Dunăre care era începută şi avea un deviz cam şugubăţ. Şeful de şantier, un şmecher, era în relaţii cu cei din Comitetul central, era tipul care făcuse stadionul din marmură la Scorniceşti, pe banii proiectului Slatina Dunăre. Au făcut şi echipă de fotbal care avea sediul acolo. Acum este părăginit probabil va lua lumea marmura aşa cum au luat din lucrările romanilor de pe teritoriul Daciei şi au făcut altceva cu ele. N-am acceptat şi am luat pe Olt. Era un proiecţel făcut cu lacuri mari, care se întindeau până în calea ferată şi şosea, adică fără diguri. Erau lacuri neeficiente pentru că nu aveau înălţimea de apă. Pentru agricultură este pagubă totală. La avizare, Ceauşescu a spus să se restrângă lacurile. S-au scutit de inundare 1500 ha, ocupate cu lacurile. Era o regulă sfântă atunci, orice hectar ocupat cu lacurile trebuie recuperat agricol în altă parte, astfel ca surafaţa agricolă să rămână aceeaşi, neafectată. A trebuit să recuperăm vreo 1800 de hectare pe care le-am ocupat cu cele 5 lacuri.
Primul baraj şi hidrocentrală a fost Dridif-Voila
R.: Cum aţi început munca în zona Făgăraşului?
Ing. C.D.: În 1984, în toamnă, pe baza proiectului făcut în acel an, am început lucrarea la Voila. După aceea a început Viştea, Arpaş, Scoreiu şi ultima Avrig. Lucrări în cascadă. Primele 3 s-au pus în funcţiune până în 1989 şi produceau. După 1989, prin 1994 următoarele două. Cu Mândra am început 1984, dar sunt 34 ani şi investiţia este neterminată. Obiectivul de la Mândra este o poveste. Are în spate un lac de 340 milioane de mc de apă, iar dacă ar fi existat, iarna când debitul e mic, lacul prelua apa şi intra în centrală şi lucra. Se ştie că hidrocentralele lucrează doar pe vârful de sarcină, ziua, noaptea se opresc. Cele cinci hidrocentrale dau cam 170 milioane KWh, iar România consumă pe an cam 60 miliarde KWh. Acum ne-a dat Dumnezeu mintea de pe urmă şi facem eoliene, sună bine la americani unde nu este reţea, dar la noi nu vor funcţiona dacă nu bate vântul.
R.: De ce nu s-a mai terminat Mândra?
Ing. C.D.: Mândra nu s-a terminat din lipsă de bani. Nu se putea termina înainte de 90, era mai mare decât cele cinci construite. Pot spune că aceste cinci hidrocentrale sunt unicul proiect hidroenergetic care s-a înscris în devizul iniţial, n-au depăşit bugetul de 5 miliarde de lei. La Slatina Dunăre, de exemplu, a avut un deviz iniţial care în timp s-a triplat. Trebuia făcut stadionul de marmură nu? Atunci au închis ochii toţi la acel jaf. La o hidrocentrală de genul acestora proiectarea durează cel mult 2 ani. Cele de pe Olt au ceva particilar, au canale de fugă. Oltul are lăţime de 40 metri la fund, iar noi am făcut canale cu 60 m lăţime, am făcut un Olt de ape mari şi adânci de 10 m, care duc un debit foarte mare. Beneficiul este că terenurile n-au mai fost inundate niciodată.
A rămas legat de zona Făgăraşului
R.: Cum aţi ajuns să aveţi o proprietate la Feldioara deşi sunteţi bucureştean?
Ing. C.D.: Am ajuns la Feldioara printr-un ghinion. Am avut un băiat care s-a înecat la ştrand în 1993, era student şi avea 20 de ani. Fusesem într-un concediu cu băiatul şi soţia, la Vidra. Căutam un loc de casă. Am găsit la Colun, la Glâmboaca, voiam pe malul drept al Oltului. Am ajuns la Feldioara. Aci pe deal era izlaz comunal. Eram cu băiatul care se uita la munte şi voia să urce pe creastă. Zicea, tot am să ajung pe muntele acesta, dar la 2 zile a murit. Am rămas legat de acest loc în amintirea băiatului. Antrepriza care efectua lucrările în zonă, trebuia să demoleze barăcile, peste 1000 de bucăţi. Au fost vândute barăcile din lemn, pe bucăţi, la salariaţi în primul rând, dar s-au păstrat vreo 200 de barăci pentru fostii şantierişti, moldoveni care au devenit ardeleni. Am cumpărat şi eu materiale din acele barăci şi mi-am construit această casă. Am făcut o casă fără pereţi şi am economisit foarte mult, cam 1800 de dolari m-a costat casa. Într-o lună am terminat casa. Vin aici din aprilie până în octombrie.
Cei mai buni ingineri
R.: La aceste investiţii, Porţile de Fier, cele de pe Olt, Bicazul, au lucrat cei mai buni specialişti, nu? Ce ingineri s-au evidenţiat pe şantierele de pe Olt?
Ing. C.D.: Hidroconstrucţia avea oameni cu experienţă mare, s-au făcut maeştrii. Şeful de aici, de la şantierele de pe Olt, care făcuseră Bicazul, Lotrul era un om cu frică de Dumnezeu. Menghel Constantin era un om deosebit. L-au dat jos la revoluţie şoferii, dar l-au adus din nou că era bun. A avut nişte şefi de şantier foarte buni. La Avrig l-am avut pe ing. Macarie, care fusese la Lotru. M-am întâlnit odată cu el la şeful de la Vâlcea. Venise cu un deviz şi cinci situaţii de plată. Le-an analizat şi am venit cu ele a doua zi, erau ultra corecte, i-am zis ca pe următoarele să le trimită direct la Bucureşti pentru plată, nu era nevoie să mai fie verificate. Omul acesta sta până la 2 noaptea să verifice devizele deşi avea aparat pentru aşa ceva. A murit într-o sală de teatru la Bucureşti în timpul unui spectacol, infarct, suprasolicitare. Cei de la Avrig au vrut să dea numele hidrocentralei ,,ing Macarie“, dar s-au răzgândit şi au denumit-o cu numele unui inginer al locului. Cu astfel de oameni am lucrat la hidrocentrale.
Cei mai slabi şefi din trecut conduc azi instituţii bănoase
R.: Dintre vechii şefi de pe şantiere sau de la centru, mai sunt care ocupă azi funcţii importante?
Ing. C.D.: Da, dar cei mai slabi. Directorul de la Slatina, cel care a cheltuit de 3 ori banii construind stadionul din marmură la Scorniceşti, după 1990 a ajuns directorul general la Hidroconstrucţia Bucureşti. Iar cel care era responsabil pentru Slatina Dunăre, adică Belina, a ajuns directorul Hidroelectrica. Totul a mers după formula ,,mulţi am fost puţini am rămas“. Cei care erau pe vremuri şefii care au făcut risipa cea mai mare, au ajus acum să conducă instituţii care conduc banii.
Pensionat forţat de ISPH, preluat de companii străine
R.: După pensionare aţi mai lucrat în proiectare?
Ing. C.D.: Da, am lucrat 1,5 ani în RFG, la firma Lahmaer International. Atunci am proiectat singur un baraj pe un râu din Indonezia. Barajul era în zona în care a fost cutremurul acela cu 300.000 de morţi, la vreo 20 km de epicentru, şi a rezistat. Tot atunci am mai făcut proiecte pentru o centrală pentru Republica Dominicană, pentru Luanda, o clădire administrativă în Abu-Dhabi. M-au pensionat în 1998 deşi am vrut să mai lucrez. Am fost reangajat la ISPH după un an. Spre sfârşitul anului 1999, vine în România o echipă de la o firmă americană, Harza Engineering Company din Chicago, care a cerut să i se prezinte proiectele mari din România. M-au chemat să prezint Lotru şi Dunărea. Americanii mi-au făcut propunerea să merg la o lucrare a lor în Nepal, la o amenajare complexă. Pe 20 decembie eram în avion. Am stat un an în Nepal. Aveam 3500 dolari salariul din care eu luam 1500. Cei de la Institut mi-au spus că din acei bani fac plăţile pentru pensie, dar n-au plătit nimic, au folosit banii pentru salarii şi prime. Americanii mi-au mai dat încă 400 dolari pe lună, casă, şofer, menajeră. Proiectanţi erau chinezii, eu eram inginerul rezident al americanilor, avizam proiectele, verificam lucrările de pe şantier. În 2001 când au picat turnurile gemene am vorbit din nou cu ei. M-au angajat la Bucureşti să fac proiectare, cu 800 dolari/lună. Până în 2005 am lucrat pentru Harza. Am făcut oferte pentru Venezuela, o centrală mai mare decât Poţile de Fier, am o lucrare în Honduras, alta în Peru la cota 4000 m. Din 2008 până în 2013 am lucrat pentru Harcrow Inc. din Marea Britanie. Am avut reabilitarea barajului Siriu, Leşu, reabilitarea terenurilor pentru Petrom. M-au plătit cu un salariu brut 13.400 lei/lună, luam net 7400 lei, pe vremea când preşedintele avea 5000 lei. Din acei bani trăiesc acum pentru că pensia este de doar 6100 lei, brut 7000 lei. (Lucia BAKI)
