Foştii deţinuţi politici din judeţul Braşov merg anual la acele locuri din ţară în care regimul comunist a semănat suferinţă şi moarte. Ei, supravieţuitorii acelor persecuţii, ţin să-i pomenească şi să le comemoreze memeria celor care s-au stins în acele vremuri tulburi. În luna iunie a acestui an au poposit în Moldova, la frumoasele mănăstiri de aici şi unde şi-au găsit în urmă cu peste şase decenii, refugiu în timpul persecuţiilor comuniste. Au vizitat renumitele mănăstiri Putna, Moldovița, Sucevița, Agapia, Văratic, Voroneț și Codreanu. Au aprins câte o lumânare şi s-au închinat la altarul bisericilor, pomenindu-şi camarazii care astăzi nu mai sunt. Un omagiu a fost adus şi marilor oameni de cultură care şi-au petrecut frumoase seri de cenacluri literare în casele de la Mănăstirea Agapia. Au vizitat colecţia Grigorescu de la muzeul de la Agapia, Casa memorială Alexandru Vlahuţă, muzeul de la Mănăstirea Putna, colecțiile de broderii de la Văratic, mormântul Veronicăi Miclea de la Văratic.
Popas la mănăstrea domnitorului Ștefan cel Mare
Primul Popas a fost la Mănăstirea Putna. De la intrarea în locașul de cult te îmbrățișează liniștea și frumusețea locului. Iar dacă te gândești că urmezi pașii domnitorului Ștefan cel Mare, emoțiile sunt și mai mari. Octav Bjoza, președintele AFDPR, ne relatează, așa cum a făcut-o și cu alte ocazii, legendele legate de această mănăstire pe care a vizitat-o de zeci de ori. La data de 4 iulie 1466, voievodul Ștefan cel Mare alege locul pe care va fi zidită Biserica, tragând cu arcul de pe Dealul Crucii. Șase zile mai târziu, la 10 iulie 1466, conform Letopisetelor putnene, se începe zidirea Bisericii, care va fi terminată în anul 1469. Voievodul adoarme în Domnul la data de 2 iulie 1504. El este înmormântat în această biserică. Tot acolo își dorm somnul de veci soția sa, Maria, și copiii domnitorului, Bogdan și Petru și fiica Ștefănița. Impresionează Muzeul Mănăstirii Putna despre care se spune că este cel mai bogat și valoros din țară, păstrând multe obiecte de la Ștefan cel Mare, și un tezaur de broderii, țesături, manuscrise, argintărie, obiecte de cult. La intrarea în curtea mănăstirii este amplasată statuia poetului Mihai Eminescu.
Mănăstirea Sucevița, o cetate fortificată a Movileștilor
Am poposit apoi la Mănăstirea Suceviţa. Seamănă mai mult a cetate fortificată sau curte domească, cuprinzând central biserica. Locașul de cult păstrează şi astăzi farmecul şi atmosfera monahală străveche. In incinta fortificată se găsesc casele domneşti şi chiliile, dar şi un muzeu ce păstrează autentice valori ale artei religioase de secol XV – XVI: sculptură în lemn şi piatră, broderii, argintărie şi manuscrise care au fost dăruite mănăstirii de ctitorii şi de urmaşii acestora. Istoria mănăstirii Suceviţa, cunoscută prin tradiţie şi confirmată de cercetările arheologice, este puternic legată de numele familiei Movileştilor. Documentar, Mănăstirea Sucevița este atestată la anul 1586, ca rezultat al initiativei mitropolitului Gheorghe Movilă. În timpul domniei lui Ieremia Movila se pictează în frescă biserica în interior de doi pictori moldoveni, Ioan Zugravul și fratele său Sofronie. Pictura are o valoare artistică, culturală, istorică și duhovnicească incontestabile în intreaga lume.
Mănăstirea Moldoviţa, ctitoria lui Alexandru cel Bun
Mănăstirea Moldoviţa este una dintre cele mai vechi aşezări monahale, fiind amplasată în perioada voievozilor Muşatini. Sub domnia lui Alexandru cel Bun a fost zidită prima biserică din piatră, atestată documentar între 1402-1410. S-a bucurat de privilegii şi din partea lui Ştefan cel Mare. Ctitoria lui Alexandru cel Bun a rezistat până la sfârşitul sec. al XV-lea, când s-a prăbuşit din cauza unor alunecări de teren, dar ruinele se văd şi astăzi la 500 m distanţă de actuala construcţie. Voievodul Petru Rareş îi schimbă amplasamentul şi construieşte în 1532 noua biserică (păstrată până astăzi) împrejmuită cu ziduri şi turnuri de apărare, căpătând aspect de fortăreaţă. La Mănăstirea Moldoviţa funcţiona un important centru cultural, unde se copiau şi se împodobeau cărţi bisericeşti, cele mai valoroase manuscrise datează din secolul al XV-lea. Episcopul Efrem de Rădăuţi, mare cărturar şi ctitor la Moldoviţa, a organizat aici o şcoala de copişti şi miniaturişti. În 1785 mănăstirea este desfiinţată, reluându-și activitatea în 1932-1934 ca mănăstire de maici. Adevarata bijuterie a artei moldovenesti medievale, Moldovița are picturile foarte bine conservate, păstrând luminozitatea culorilor originale. Frescele împletesc influențele bizantine cu motivele tradiționale, redând scene biblice și istorice pe un fond predominant galben, care se armonizează perfect cu albastrul cerului și verdele ierbii. În curtea locașului de cult tronează statuia lui Petru Rareș.
Mănăstirea Voroneț, ,,Capela Sixtină a Estului”
Mănăstirea Voroneț este una dintre cele mai frumoase mănăstiri din Bucovina, fiind inclusă în Patrimoniul UNESCO din România. Numită și “Capela Sixtină a Estului”, Mănăstirea Voroneț impresionează prin picturile sale cu totul deosebite. Am fost așteptați de monaha Elena Simionovici, autoarea volumului „Bucuria călătoriilor de suflet” (2017) tradus în 7 limbi, care ne-a prezentat edificiul de cult cu istoria și legendele sale. Mănăstirea constituie una dintre cele mai valoroase ctitorii ale lui Ștefan cel Mare, ca semn de mulțumire pustnicului Daniil Sihastru. După înfrângerea de la Războieni din 1476, Ștefan cere sfatul pustnicului dacă să continue sau nu lupta. Daniil Sihastrul l-a sfătuit să continue luptele cu turcii, prevăzând că va birui, ceea ce s-a și întâmplat. În amintirea acestei victorii, domnitorul a construit Mănăstirea Voroneț. Este construită cu ajutorul soldaților și are un aspect interesant dat de acoperișul de șindrilă care are formă de cort. Încă din timpul domniei lui Ștefan cel Mare, dar și după anul 1488, mănăstirea a devenit un important centru de credință și cultură din Moldova medievală. În anul 1547 vărul lui Petru Rareș, Grigore Roșca, construiește pridvorul închis de la vest pe peretele căruia este pictată, celebra Judecată de Apoi de la Mănăstirea Voroneț. Maica Elena ne-a explicat cu răbdare și pe înțelesul fiecăruia simbolul acestei scene cuprinsă în Apocalipsa Bibliei. În 1785, Mănăstirea Voroneț se găseşte printre cele 23 de mănăstiri desfiinţate după anexarea părţii de nord a Moldovei Imperiului, când călugării au fost siliţi să-şi părăsească Mănăstirea, chiliile lor ajungând treptat ruine. Foştii lucrători pe pământurile Mănăstirii au format satul Voroneţ, iar biserica a fost folosită la oficierea slujbelor pentru aceşti credincioşi. Pictura exterioară a Voronețului, datând din timpul domniei lui Petru Rareș, este realizată la un înalt nivel artistic, fiind socotită drept cel mai reușit ansamblu al artei feudale moldovenești. Albastrul de Voroneț, care nu a mai putut fi reprodus, este unic în lume. Biserica însă e mai mult de atât, este o adevărată Biblie în imagini și totodată “Capela Sixtină a Orientului”, spune maica Elena. Pictura interioară a bisericii datează în cea mai mare parte din timpul lui Ștefan cel Mare, anul 1496. În interiorul bisericii rețin atenția: jilțurile și stranele din secolul al XVI-lea, un jilț domnesc, mormântul mitropolitului Grigore Roșca, din pridvor, mormântul sihastrului Daniil (Daniil Sihastrul), din pronaos. Legenda spune că Mănăstirea Voroneț a fost înălţată de Ştefan cel Mare între 26 mai şi 14 septembrie 1488, în doar 3 luni, la sfatul dat domnitorului de către Daniil Sihastru. În anii trecuți, Octav Bjoza, președintele AFDPR, ne-a recitat balada, autor necunoscut, legată de dialogul dintre domnitor și sfetnicul său. La Mănăstirea Voroneţ şi-a petrecut Daniil Sihastrul ultimii 26 de ani din viaţă. Pustnicul a murit în 1496 şi a fost îngropat în biserica Mănăstirii Voroneţ. A fost canonizat în 1992 şi a devenit Sfântul Cuvios Daniil Sihastrul.
Grigorescu a pictat Agapia la 20 de ani
Ceea ce conferă o valoare deosebită bisericii Mănăstirii Agapia este pictura interioară, realizată la numai 20 de ani de marele pictor Nicolae Grigorescu, între anii 1858-1862. Opera lui Grigorescu sintetizează tradiţia bizantină şi stilul neoclasic, cărora li se adaugă elemente specific româneşti. Pentru realizarea portretelor sfinţilor sau ale Mântuitorului, pictorul pleacă de la modele vii, preoţii slujitori ai mănăstirii, călugăriţe, ţărani şi copii din satul Agapia. Desprea acest lucru avea să scrie Alexandru Vlahuţă în ,,România pitorească”: ,,Pentru mine, sfinţii erau vii, stam cu sfială înaintea lor şi eram încredinţat că şi ei se uită la mine, mă aşteptam să-i aud vorbind, să-i văd mişcându-se, ridicând mâna să mă binecuvânteze…” În muzeul mănăstirii se găsesc multe dintre frumoasele picturi ale marelui pictor, dar şi contractul pe care Grigorescu l-a semnat cu stareţa mănăstirii Agapia, Tavefta Ursache, pentru pictura mănăstirii. ,,Îngerul părăsindu-l pe Tobie”, inspirată din Rembrandt, ,,Punerea în Mormânt a Mântuitorului”, executată după Tizian, ,,Cina cea de taină”, „Sfânta Treime” din bolta pronaosului, ,,Ruga în Grădina Ghetsimani”, ,,Iisus ducându-şi Crucea spre Golgota”, ,,Ieremia plângând ruinele Ierusalimului” sunt doar câteva dintre picturile de la Agapia care uimesc prin expresivitatea lor. Pe zidurile de nord şi de sud ale naosului, în apropierea absidelor laterale, Nicolae Grigorescu a zugrăvit două portrete de mari proporţii, cele ale sfinţilor Teodor şi Eustaţiu, sfinţi militari – unul dac şi celălalt roman – simboluri ale originii poporului nostru. ,,Intrarea Mântuitorului în Ierusalim” reuşeşte să pună în evidenţă geniul şi gândirea artistică a lui Nicolae Grigorescu.
Mănăstirea cu flori
Cum treci pragul acestei mănăstiri, ai imaginea grădinii raiului, o incintă plină de flori frumos aranjate, de toate culorile. Sunt ronduri de flori în toată curtea, unul amenajat în culorile tricolorului românesc, la fiecare balcon sau geam al clădirilor sunt ghivece cu flori viu colorate. Totul este o spendoare, flori, liniște și curățenie. Ctitorul Mănăstirii Agapia este hatmanul Gavriil Coci, fratele Domnului Moldovei Vasile Lupu. În perioada 1641-1643 el a construit biserica actuală a Mănăstirii Agapia, cu hramul „Sfinții Voievozi Mihail și Gavriil”, planurile acesteia fiind alcătuite de arhitectul grec arhitectului Enache Ctisi de la Constantinopol. În decursul istoriei, au avut loc invazii care au adus mari pagube mănăstirii și uneori i-au făcut pe călugări să se refugieze în munții din împrejurimi. Pot fi amintite atacurile turcilor și tătarilor din 1671-1672, când mănăstirea a fost avariată, jefuirea Agapiei de către tătari în iarna anului 1674-1675, prădarea mănăstirii de către poloni în 1680, care au transformat biserica mare în grajd de cai și avarierea mănăstirii tot de către oștenii poloni ai regelui Ioan al III-lea Sobieski în perioada 1689-1693. La începutul secolului al XIX-lea, mitropolitul Veniamin Costache al Moldovei a dispus ca cele 50 de maici de la Socola să se mute la Mănăstirea Agapia, devenind astfel mănăstire de maici (până atunci fusese obște de călugări). Cu acest prilej, a fost înființată o școală pentru călugărițe, unde să învețe psaltichie, limba greacă, precum și meșteșugul broderiei și țesătoriei. La 16 septembrie 1821 sfântul lăcaș monahal a fost devastat și incendiat de turci. În 1858 stareța de atunci, Maica Tavefta Ursache, l-a adus pe pictorul Nicolae Grigorescu, pe atunci în vârstă de numai 20 ani, pentru a repicta pereții interiori ai bisericii principale a mănăstirii, iar lucrările au durat trei ani (1858-1861). În 1995 au început ample lucrări de restaurare a acestui monument istoric, ele fiind finalizate la începutul anului 2009. La această mănăstire viețuiesc 500 de maici.
Amintiri despre Vlahuţă
Nu pot să nu redau amintirile Melaniei Tudoran, născută Copăla, deportată de regimul comunist, despre Mănăstirea Agapia. Una dintre surorile mamei ei, Filofteia Şenchea, din neamul av. dr. Ioan Şenchea, s-a călugărit de la vîrsta de 16 ani şi s-a retras la această mănăstire unde a rămas până la moartea ei, la vîrsta de 96 de ani, fiind înmormîntată în cimitirul acestei mănăstiri. Melania Tudoran îşi vizita anual mătuşa şi are în memorie multe din acţiunile acesteia, cele mai vii fiind cele legate de prezenţa oamenilor de cultură ai veacului trecut în casa ei de la Agapia. MelaniaTudoran vorbeşte cu drag şi cu emoţie despre Alexandru Vlahuţă, de Nicolae Grigorescu, de Octavian Goga, Delavrancea, Gala Galaction de parcă i-a cunoscut personal. ,,Mătuşica mea, Filofteia Şenchea, s-a călugărit de la 16 ani şi a luat drumul mănăstirii. Părinţii n-au lăsat-o să plece cu mâna goală şi i-au dat un fel de dotă, o sumă de bani cu care să-şi poată cumpăra o casă la Agapia. Era un conac al unei boieroaice care s-a călugărit. A stat cu maica stareţă Agafia Velasie care era de prin partea Sibiului şi a devenit mâna ei dreaptă. Tot restul vieţii ei a stat în acea casă, prima lângă mănăstire, pe partea stângă cum urci. În 1948 au fost obligate să părăsească mănăstirea de regimul comunist, dar au revenit în 1964. Casa lor a fost una deschisă pentru oamenii de cultură. Veneau în casa lor şi petreceu seri lungi Alexandru Vlahuţă, Octavian Goga, Delavrancea, Gala Galaction, poate Grigorescu, Ibrăileanu, vreo 25 de persoane. Cel mai des venea însă Vlahuţă, a şi dormit în casa lor. Apoi au construit salonul din casa Vlahuţă, deasupra de mănăstire, unde astăzi este casa memorială. Îmi povestea mătuşica mea, Filofteia Şenchea, despre frumoasele seri petrecute în compania acestor mari personalităţi ale ţării noastre. Îi primeau în paravan, un fel de sufragerie de azi, mâncau împreună şi discutau, adevărate seri literare. Un ziarist din Iaşi a descris-o pe Filofteia Şenchea şi locul de întâlnire din casa ei şi a stareţei Agafia Velasie. Pentru mine Agapia este cea mai frumoasă mănăstire şi un loc deosebit” a relatat Melania Tudoran.
Muzeul memorial Alexandru Vlahuţă
Casa memorială Alexandru Vlahuță de la Agapia este un muzeu memorial înființat în casa în care a locuit scriitorul Alexandru Vlahuţă (1858-1919) în apropiere de Mănăstirea Agapia. Casa a fost construită din lemn în anul 1885 şi, astăzi, se află pe Lista Monumentelor Istorice din județul Neamț. În anul 1880, după ce a rămas văduvă, sora lui Vlahuță, Elisabeta Străjescu (1850-1925), s-a călugărit la Mănăstirea Agapia. Zece ani mai târziu, în 1890, s-au călugărit și părinții săi cu numele de Elisabeta și Nectarie, apoi și un frate mai mic, cu numele de Mardarie.
În satul mănăstiresc de lângă Mănăstirea Agapia, pe o coastă de deal aflată mai sus, maica Elisabeta Străjescu a construit o căsuță cu cerdac, unde s-a mutat ulterior și mama sa. În această casă, scriitorul Alexandru Vlahuță venea adeseori în timpul verii pentru a se odihni. Uneori, își aducea acolo și prietenii săi, printre care se număra pictorul Nicolae Grigorescu Muzeul Alexandru Vlahuță este administrat de către Mănăstirea Agapia. Prin 1902, Vlahuţă a ataşat casei un pridvor spaţios şi două camere la parter. Vlahuţă, prin felul său de a fi, a legat prietenii cu aproape toţi marii poeţi, scriitori şi oameni de artă contemporani lui. De Mihai Eminescu l-a legat o prietenie sinceră. Prieten a fost şi cu Barbu Şt. Delavrancea, Bogdan P. Haşdeu, Ion Luca Caragiale, George Coşbuc, Ion Slavici, Ioan Al. Brătescu –Voineşti, Constantin Stere, Paul Bujor, Octavian Goga, Pătrăşcanu, Radu Rosetti şi pictorii Ipolit Strâmbu, Gheorghe Pătraşcu, Octav Băncilă, Jean Steriade şi Nicolae Grigorescu.
Mănăstirea Văratec și domnița Safta Brâncoveanu
Fondarea Mănăstirii Văratec este legată de numele Bălașei Herescu (1757-1842), fiica preotului Mihail de la Biserica „Sf. Nicolae Domnesc” din Iași. Aceasta viețuia ca rasoforă în Schitul Topolița din apropiere, cu numele de sora Olimpiada. Maica Olimpiada a întemeiat, între anii 1781-1785, o mică sihăstrie în poiana Văratec, iar în iunie 1785 a început construirea unei biserici de lemn cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”. Lângă biserică, s-au clădit și chilii în care s-au stabilit mai multe călugărițe, fondându-se astfel Schitul Văratec. În anul 1787, Schitul Văratec a fost unit cu Schitul Topolița, în anul următor, au venit aici și maicile de la Schitul Durău. Printr-o hotărâre a mitropolitului din 10 iulie 1803, Schitul Văratec a fost unit cu Mănăstirea Agapia, dar pentru scurtă vreme. La 26 septembrie 1811, viețuiau la Văratec 273 călugărițe. În anul 1808, stareța s-a început construcția unei biserici de piatră, care a fost finalizată și s-a sfințit în 1812, apoi s-a pictat, în anul 1841. Multe boieroaice au făcut donații mănăstirii: logofeteasa Elencu Paladi a dăruit trei moșii și a plătit catapeteasma Bisericii. Maica Elisabeta Balș, în 1832, s-a retras împreună cu fiica ei, Safta Brâncoveanu, la Mănăstirea Văratec. Ea a donat mănăstirii moșia Vulturești. Maica Safta Brâncoveanu, după moartea soțului, Grigore Brâncoveanu, mare ban al Craiovei, s-a retras împreună cu mama ei la Mănăstirea Văratec. A fost înmormântată la Văratec, alături de mormântul mamei sale. Mănăstirea Văratec a devenit mănăstire independentă în anul 1839, separându-se de Mănăstirea Agapia. În Mănăstirea Văratec a funcționat o școală de muzică bisericească, o școală sătească mixtă, Școala primară de fete, „Școala de adulte”, Seminarul monahal pentru călugărițe, dar și școala monahală și de cântări bisericești. În 1934, s-a înființat Atelierul „Regina Maria”, unde maicile au lucrat broderii bisericești, covoare și țesături naționale. În curtea mănăstirii tronează, din 1935 statuia în bronz a Saftei Brâncoveanu realizată de sculptorul Ion Jalea. Despre Mânăstirea Văratec şi pitoreştile sale împrejmuiri au lăsat mărturii scrise mulţi oameni de cultură, printre care: diplomatul Wilhelm de Kotzebue, poetul şi diplomatul Dimitrie Bolintineanu, memorialistul Nicolae T. Orăşanu, precum şi mari prozatori, ca Ion Creangă, Mihail Sadoveanu, Callistrat Hogaş şi Gala Galaction. Se spune că pe aici a trecut însuşi Eminescu, cântăreţul codrilor de aramă şi al pădurilor de argint. La două săptămâni după înmormântarea poetului naţional, iubita lui, Veronica Micle (1850 – 1889) s-a retras la Mânăstirea Văratec. A locuit în casa Fevroniei Sârbu, şi obişnuia să se plimbe prin împrejurimi. Cel mai mult îi plăcea să colinde dumbrava din apropiere, pe care Mihai Eminescu o numea ”Pădurea de Argint”, şi pe care a nemurit-o în poemul ”Călin (File din poveste)”, cum numai el ştia: De treci codri de aramă, de departe vezi albind/ Ş-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint“. La Văratec, cuprinsă de o tristeţe sfâşietoare, Veronica Micle avea des migrene şi era deprimată. În noaptea de 2/3 august 1889, poeta s-a sinucis cu arsenic. Ca să i se oficieze slujba de înmormântare, refuzată de obicei sinucigaşilor, doctorul Taussig a pus diagnosticul de congestie cerebrală, şi astfel Veronica Micle a fost înmormântată, la 5 august, în cimitirul mânăstirii, la umbra unui brad. Mormântul poetei este singurul rămas din vechiul cimitir al mânăstirii, după ce osemintele din celelalte morminte au fost deshumate şi depuse în osuarul de sub altarul Bisericii ”Adormirea Maicii Domnului”. Pe placa de marmură de pe monumentul funerar este înscris următorul epitaf în versuri, cules dintr-o poezie scrisă chiar de Veronica: ,Şi pulbere ţărână din tine se alege,/ Căci asta e a lumii nestrămutată lege./ Nimicul te aduce, nimicul te reia,/ Nimic din tine-n urmă nu va mai rămânea. Veronica Micle. 4. VIII. 1889“. (Lucia BAKI)
