Foto. Trenurile morţii: Sunt executaţi în secret 70 de deţinuţi politici

Sursa: rezistenta.ro

În zorii unei zile din anul 1950, cel mai probabil pe 10 martie, un grup de localnici din zona Lugojului, atraşi de nişte zgomote ciudate, au dat peste un grup de bãrbaţi în uniforme de miliţie şi de securitate care îşi fãceau de lucru într-o groapã sãpatã la marginea drumului, în zona dintre kilometrul 7 şi 9 de pe Dealul Viilor. Printre bãrbaţii în uniformã, unii l-or fi recunoscut pe temutul maior Zoltan Kling, şeful Securitãţii Lugoj. Țãranii au fost îndepãrtaţi imediat, cu autoritate, fiind ameninţaţi. Peste aproape un an de zile, în februarie 1951, câţiva localnici, nu se ştie dacã vor fi fost aceiaşi, au descoperit o groapã comunã, în care au apucat sã numere, nu se ştie cât de precis, aruncate unele peste altele, 12 cadavre legate cu cãtuşe între ele. Desigur, Miliţia a aflat şi a preluat cazul, despre care nu s-a mai auzit apoi nimic vreme de 65 de ani. Cine erau acei morţi? Ce amestec aveau autoritãţile în acest episod? Ce s-a întâmplat mai departe? Cine mai ştie? Pentru cei asasinaţi la Lugoj, povestea începe în anul 1948, în Dobrogea. Atunci a apãrut o organizaţie anticomunistã numitã pur şi simplu „Mişcarea de rezistenţã”, fãrã nici o altã metaforã în titlu. Conducãtorii acestei mişcãri erau legionarii Gogu Puiu şi fraţii Fudulea. Ei au încercat sã rãscoale cât mai multã lume împotriva comunismului şi, timp de un an de zile, au organizat o întreagã reţea de distribuţie a armamentului care se mai gãsea dupã rãzboi. Populaţia era deja nemulţumitã, la alegerile din 1946 semnalându-se incidente la secţiile de votare între simpatizanţii partidelor istorice şi comuniştii care falsificau rezultatele voturilor. Pe de altã parte, colectivizarea a început tot în Dobrogea, cu toate abuzurile aferente: confiscarea averilor, persecuţii, deportãri. În aceste condiţii, mulţi oameni gospodari s-au decis sã intre în aceastã mişcare de rezistenţã, contribuind cu alimente, bani şi haine pentru cei refugiaţi în pãduri, dar şi cu arme şi muniţii pentru a înarma cât mai mulţi combatanţi. Organizaţia a fost descoperitã şi distrusã de cãtre Securitate, sub conducerea cãpitanului (pe atunci) Nicolae Doicaru, care aşa şi-a început cariera fulminantã şi presãratã cu multe cadavre, ajungând în final şeful DIE şi superiorul direct al lui Pacepa. În vara anului 1949, Gogu Puiu moare în timpul unei ciocniri cu trupele Securitãţii, când începuse deja valul de arestãri în rândul populaţiei care-l sprijinise.

Șase loturi de arestaţi

În total au fost constituite şase loturi de arestaţi care vor fi judecaţi, primind în majoritatea cazurilor pedepse foarte grele. Povestea care are legătură cu oraşul Lugoj este cea a lotului cu numărul 3. Acest lot a avut 29 de arestaţi. Ei erau consideraţi de către autorităţi mai puţin importanţi decât cei din primele două loturi şi drept urmare nu s-a pronunţat nici o condamnare la moarte, ci doar la închisoare, de la 4 ani, până la muncă silnică pe viaţă. Nici unul dintre cei 29 nu fusese refugiat în pădure, nici unul nu fusese combatant în luptele cu Securitatea. Toţi făceau parte din lanţul logistic al mişcării de rezistenţă, toţi erau oameni gospodari şi, în marea lor majoritate, fără opţiuni politice, toţi aveau familii, copii, pământ şi animale, case şi grajduri şi toţi erau oameni care munceau de dimineaţa până seara pentru ei şi pentru familiile lor. Odată ce au fost anchetaţi şi bătuţi, judecaţi şi condamnaţi, au fost transferaţi la închisorile din Aiud şi Gherla, în luna decembrie a anului 1949.

 Misiunea maiorului de mililţie Eugen Alimănescu

Între timp, în vara anului 1949, într-o şedinţă la cel mai înalt nivel din cadrul Ministerului de Interne, la care au participat ministrul Teohari Georgescu, ministrul adjunct Marin Jianu, directorul Securităţii, Gheorghe Pintilie şi adjunctul său, Alexandru Nicolschi, s-a luat decizia ca toţi cei care făcuseră parte din grupurile de rezistenţă anticomunistă şi care fuseseră condamnaţi la peste 15 ani de închisoare să fie şi ei executaţi extrajudiciar, în condiţii cât mai discrete. În 1950, numărul celor care satisfăceau acest criteriu se ridica la aproximativ 70 de persoane. Printre care şi 13 dintre cei condamnaţi în lotul 3 al luptătorilor dobrogeni. Ceilalţi făceau parte din grupul lui Spiru Blănaru din Teregova (6 persoane), cel al maiorului Nicolae Dabija din zona Cluj (13 persoane) şi, desigur, din cele ale primelor două loturi dobrogene, închişi la Piteşti (16 persoane). Motivul acestei decizii a fost acela că se pronunţaseră deja multe condamnări la moarte şi România era presată de către opinia publică internaţională să slăbească acest ritm al execuţiilor. Drept urmare, ministrul Teohari Georgescu căuta o soluţie pentru a continua represiunea cu aceeaşi intensitate, dar cu mai puţină publicitate.
Cel care a fost însărcinat cu odioasa misiune de lichidare a unor oameni care nu erau condamnaţi la moarte a fost maiorul de miliţie Eugen Alimănescu, fostul comisar al anilor 1945-1947, mediatizat ca un mare justiţiar în luptă cu lumea interlopă bucureşteană. Legenda lui a fost atât de mare, pe cât a fost de falsă, mai ales în urma cooptării sale în operaţiunile de anihilare a rezistenţei din munţi, când a comis atrocitate după atrocitate, astfel încât şi-a sfârşit cariera în 1951, fiind condamnat la închisoare pentru abuzurile sale. Asta nu l-a împiedicat pe regizorul Sergiu Nicolaescu să-l folosească drept model (alături de comisarul Gheorghe Cambrea) pentru cel mai drag şi cel mai celebru personaj al său, comisarul Moldovan.

Împuşcaţi pe Dealul Viilor şi băgaţi într-o groapă comună

Cei 13 condamnaţi din lotul 3 sunt transferaţi de la închisorile în care îşi aşteptau sentinţele de la recurs, încă nepronunţate, la Penitenciarul Timişoara, cu scopul de a fi anchetaţi din nou, pentru că, în graba procesului, anchetarea lor ar fi fost prea lapidară. În noaptea de 9/10 martie ei sunt scoşi din închisoare, transportaţi cu maşina la Lugoj şi împuşcaţi pe Dealul Viilor. Au fost îngropaţi toţi la un loc, nici măcar nu li s-au scos cătuşele care-i ţineau legaţi unii de alţii. Actele de moarte trimise rudelor după mulţi ani, abia în 1956, constată decesul lor în aceeaşi zi de 10 martie, din diverse motive medicale (TBC, infarct etc.). În afară de cei 13 dobrogeni din lotul 3, mai apar încă 3 nume ale unor oameni care fuseseră condamnaţi în alte procese. Dacă şi aceştia au fost sau nu executaţi tot atunci, la Lugoj, nu se ştie cu exactitate. Puteau la fel de bine să fi murit în urma bătăilor din închisoare, aşa cum a fost cazul Ion Constantinescu, mort în timpul anchetei, pentru care familia a primit acasă două certificate: unul cu data de 28 februarie 1950 şi un al doilea cu data de 10 martie 1950. Data corectă, 28 februarie, va fi validată abia în noiembrie 1965, prin decizie judecătorească.   Lista cu numele celor ucişi pe Dealul Viilor, pe drumul de la Lugoj spre Făget, în zona dintre kilometrul 7 şi 9, este redată în continuare. Mai înainte de toate este însă un pomelnic, al lui Manea, Nicolae, Ioan, Gheorghe, Alexandru, Constantin, Iordan, Dumitru, Ioan, Nicolae, Stere, Constantin, Ioan, Gheorghe, Gheorghe, Marin, un pomelnic nerostit vreodată, dar alcătuit în ordinea numerelor de ordine ale certificatelor de moarte, de la 109 la 124.

• Manea Duţu – avea 48 de ani, din Târguşor, jud. Constanţa, cârciumar, lotul 3, condamnat la 25 ani
• Nicolae Dobromir – avea 42 de ani, din  Casimcea, jud. Tulcea, lotul 3, condamnat la 20 ani
• Ioan Filip – avea 45 ani, din Dunărea, jud. Constanţa, învăţător, lotul 3, condamnat la 15 ani
• Gheorghe Guşiţă – avea 46 ani, din Casimcea, jud. Tulcea, lotul 3, condamnat la 15 ani
• Alexandru Gogu – avea 39 ani, din Beidaud, jud. Tulcea, ţăran, condamnat la 15 ani
• Constantin Lache – avea 37 ani, din Sahom (Grecia), ţăran, condamnat la 15 ani
• Iordan Nicolau – avea 45 ani, din Casimcea, jud. Tulcea, agricultor, lotul 3, condamnat la 18 ani
• Dumitru Negroiu  – avea 39 ani, din Saraiu, jud. Constanţa, perceptor, lotul 3, condamnat la 25 ani.
• Ioan Piţigoi – avea 25 ani, din Saraiu, jud. Constanţa, ţăran, lotul 3, condamnat la 15 ani
• Nicolae Roşculeţ – avea 30 ani, din Constanţa, moşier, lotul 3, condamnat la 25 ani
• Stere Stercu  – avea 44 ani, din Casimcea, jud. Tulcea, ţăran, lotul 3, condamnat la 20 ani
• Constantin Tudoran  – avea 34 ani, din Saraiu, jud. Constanţa, ţăran, lotul 3, condamnat la 15 ani
• Ioan Topîrceanu – avea 45 ani, din Târguşor, jud. Constanţa, ţăran, lotul 3, condamnat la 15 ani
• Gheorghe Tomoşoiu  – avea 42 ani, din Casimcea, jud. Tulcea, ţăran, lotul 3, condamnat la muncă silnică pe viaţă
• Gheorghe Tofan  – avea 41 ani, din Sâmbăta Nouă, jud. Constanţa, învăţător, lotul 3, condamnat la 17 ani
• Marin Cenuşe – avea 38 ani, din Baia, jud. Constanţa, plutonier-major de Miliţie, condamnat la 15 ani

Ce nu găsim în documente

O listă care nu spune că, de exemplu, Gheorghe Tofan era văduv şi îşi creştea cei doi copii orfani de mamă prin munca sa de învăţător dar şi de ţăran ameninţat de colectivizare. Nu spune că Ion Piţigoi din Saraiu era un tânăr de 25 de ani la data arestării, cu doi copii mici acasă, cu părinţii deportaţi şi cu averea confiscată pentru că ar fi fost chiaburi. Nu spune că Nicolae Roşculeţ era un mic moşier pe cale de a fi deposedat de toată averea, sau că Gheorghe Tomoşoiu era un pădurar sărac, la fel de ameninţat de spectrul foamei precum oricare altul din această listă în dreptul căruia veţi găsi profesia de agricultor. E doar o listă de nume de oameni asasinaţi de statul comunist, o crimă planificată la cel mai înalt nivel al ministerului de interne şi executată de un odios miliţian. Familiile lor au încercat să afle ce s-a întâmplat cu ei vreme de 65 de ani. Au aflat cu multă întârziere că sunt morţi. O vreme au crezut că nici nu au ajuns la Timişoara şi că ar fi fost ucişi pe drum, într-un tren „al morţii”. Nu ştiu nici azi unde sunt îngropaţi cu exactitate, dar  au aflat că sunt pe Dealul Viilor.  De-a lungul timpului, mamele lor, soţiile lor, surorile lor, copiii lor au scris oricărei autorităţi, sâcâind cu durerea lor mută, exprimată în politeţea pe care nu o puteau avea, dar pe care o impunea o cerere oficială.   Facem un apel către cititorii acestui articol, ca, dacă au cea mai neînsemnată informaţie asupra locului unde aceşti oameni îşi odihnesc oasele dar nu şi sufletele, să vorbească.

16 deţinuţi politici din rezistenţa armată dobrogeană, executaţi  la Piteşti   

În zilele de 20 şi respectiv 23 martie 1950, aveau să fie executaţi, lângă Piteşti, 16 deţinuţi politici, făcând parte din loturile 1 şi 2 ale rezistenţei armate dobrogene. Fenomenul execuţiilor sumare în masă, dezlănţuite asupra luptătorilor în Rezistenţa anticomunistă condamnaţi la pedepse cu închisoarea, îndeobşte cunoscut sub numele de ,,Trenurile morţii” sau ,,Dubele fantomă”, a avut la bază o decizie luată la cel mai înalt nivel al statului comunist, în cadrul conducerii Ministerului de Interne al Republicii Populare Române. În cadrul unei şedinţe secrete din vara anului 1949, la care au participat Teohari Georgescu (ministru al M.I. între anii 1945-1952), Marin Jianu (ministru adjunct al M.I.), Gheorghe Pintilie (sau Timofei Bodnarenko, cunoscut cu porecla Pantiuşa, şeful Direcţiei Generale a Securităţii Poporului în perioada 1948-1963) şi Alexandru Nicolschi (născut Boris Grünberg, general, spion sovietic şi şef al Securităţii, îndeplinind funcţia de subdirector general al Direcţiei Generale a Securităţii Poporului în peiroada 1948-1953, respectiv aceea de secretar general al Ministerului Afacerilor Interne, între 1953-1961), s-a luat decizia ca toţi membrii grupurilor de rezistenţă anticomunistă care primiseră pedepse de peste 15 ani de închisoare, să fie şi ei executaţi extrajudiciar, în condiţii cât mai discrete. Presiunilor internaţionale ca urmare a numeroaselor condamnări la moarte pronunţate în România, determinaseră regimul comunist din această ţară să prefere ca majoritatea insurgenţilor şi susţinătorilor acestora să fie condamnaţi la pedepse mari cu închisoarea. Măsura decisă la nivel politic a nemulţumit însă pe conducătorii Securităţii, instituţie condusă la acea vreme de agenţi NKVD trimişi din Uniunea Sovietică, şi care deseori se manifesta ca un adevărat stat în stat. Astfel, s-a găsit o soluţie pentru continuarea represiunii la aceeaşi intensitate de până atunci: deşi fuseseră deja condamnaţi la pedepse grele cu închisoarea, cei mai periculoşi adversari ai comunismului urmau să fie executaţi la adăpostul nopţii, în locuri izolate, unele rămase până azi necunoscute.Criteriul selectării celor mai intransigenţi luptători anticomunişti era acela al condamnărilor la peste 15 ani de închisoare.  După executarea primului grup de luptători la 9-10 martie 1950, au urmat alte două grupuri, însumând 16 persoane, care au fost împuşcate la Piteşti, în zilele de 20 şi 23 martie 1950. Rămăşiţele lor pământeşti nu au fost găsite nici până în ziua de azi…

Cei executaţi în acele nopţi sunt următorii:

Enache Avganti – n. 2.01.1908 în Jumaia de Sus, Macedonia

Ioan Anagnoste – n. 13.11.1928 în Breaza-Iniu, Grecia

Gheorghe Creşu – n. 10.01.1916 în Salonic, Grecia

Dumitru Doicescu – n. 14.12.1921 în M. Kogălniceanu, Constanţa

Nicolae Grosu – n. 13.02.1900 în Jumaia, Macedonia

Gheorghe Perifan – n. 28.01.1916 în Candechici, Grecia

Vasile Leca – n. 10.04.1909, com.N. Bălcescu, Constanţa

Ioan Puiu – n. 13.05.1923, Gramaticova, Grecia

Constantin Puiu – n. 5.05.1925, Ecaterina, Grecia

Ion Adam – n. 13.03.1913 în Ariman, Constanţa

Ion Conciatu – n. 24.01.1916 în Vişoaia, Constanţa

Gheorghe Ciaturi – n. 7.04.1919 în Poroi de Sus, Grecia

Dumitru Jarnea – 11.07.1915, în Viişoara, Constanţa

preot Dumitru Mihăilescu – n. 13.03.1915 în Fetica, Macedonia

Vasile Niţu – n. 2.03.1923 în Băltăgeşti, Constanţa

Alexandru Popescu – n. 4.03.1919 în Strehaia, jud. Dolj. (sursa Muzeul Rezistenţei)