- Învăţătorul Ioan Pridon a fost arestat şi condamnat la moarte, moare în închisoare la puţin timp, în septembrie 1952
- În casa învăţătorului este împuşcat Marcel Cornea, iar Vrgil Radeş rănit
- Membrii grupului ,,Vultanul” au fost arestaţi şi condamnaţi
În partea răsăriteană a judeţului Făgăraş, s-a organizat grupul de rezistenţă „Vultanul”. Tinerii din satele din această parte a zonei Făgăraşului s-au adunat în jurul învăţătorului Ion Pridon din Părău. Era căpitan în rezervă şi fusese voluntar în armata română în primul război mondial. Învăţătorul Ion Pridon s-a născut în 13 ianuarie 1899, în satul Părău, din părinţii Gheorghiţă şi Magdalena, ţărani simpli. N-a fost doar dascăl pentru 25 de generaţii de elevi, ci şi îndrumător pentru întregul sat. Sătenii apelau la el cu încredere pentru că se implica în viaţa satului. După ocuparea ţării de către bolşevici, învăţătorul Ion Pridon se dedică cu totul luptei de rezistenţă armată anticomunistă din Munţii Făgăraşului. Împreună cu studentul la Farmacia din Cluj, Marcel Cornea, din Şinca Veche, susţinut şi de mai mulţi ţărani, înfiinţează organizaţia “Vultanul”, care avea ca scop lupta împotriva ocupaţiei comuniste şi anticreştine.
O noapte de noiembrie 1950 aduce moarte în rîndul luptătorilor
În noiembrie 1950, Marcel Cornea coboară din munţi şi pleacă spre Părău. Era împreună cu Virgil Radeş din Berivoi, student la TCM Timişoara. Voiau să primească sfaturi de la învăţătorul Pridon. Deşi insistă să nu intre în casă preferînd să rămînă în şură pentru a evita securitatea ce patrula prin sat şi pentru a nu face necazuri învăţătorului Ion Pridon, acesta îi invită să doarmă în casă. Era noaptea de 11 spre 12 noiembrie 1950. În acea noapte într-o confruntare direct cu securitatea, este ucis Marcel Cornea, iar Virgil Radeş este grav rănit. Era primul luptător din Munţii Făgăraşului care a deschis lista lungă a eroilor ucişi în confruntările cu Securitatea. Învăţătorul Ion Pridon este arestat, iar în urma unui pseudoproces, în 1951, este condamnat la moarte. În timpul detenţiei nu trădează pe nimeni, nu divulgă niciun nume, îşi asumă întreaga responsabilitate a acţiunilor grupului ,,Vultanul”. În 27 septembrie 1952 este ucis, în lanţuri fiind. Familia i se risipeşte, soţia moare la scurt timp, iar fiicei i se pierde urma prin lumea largă. O placă memorială aşezată de colegii săi de suferinţă pe zidul casei aminteşte de acest mare luptător.
Mărturia lui Ioan Buta despre ,,Vultanul”
„Aveam 23 de ani şi abia terminasem armata. Era 1947. În Părău se înfiinţase pe la începutul anului 1946 organizatia anticomunista „Vultanul“. Fiind membru al Tineretului Ţărănist, am aderat fără să stau prea mult pe gânduri la această organizaţie. Aveam un unchi, Serafim Buta, ofiţer cu funcţie importantă în cadrul Misiunii Militare Americane în România. În acea perioada se aştepta salvarea de la americani. Jocurile fuseseră însă făcute din umbră cu un an în urmă la Yalta. Revenind la anul 1946, un moment crucial s-a consumat după alegerile trucate din 19 noiembrie, când organizaţiile de rezistenţă anticomunistă au organizat revolte în mai multe localitati din ţară. O astfel de revoltă a fost organizată şi la Veneţia de Jos, dar fără rezultat. Securitatea, înfiinţată în 1948, s-a sprijinit pe trădătorii din organizaţiile anticomuniste, care au cedat uşor ameninţărilor sau care au fost încântaţi de ofertele comuniştilor, dar şi pe oamenii lor înfiltraţi cu consecvenţă în aceste organizaţii. Primul arestat în localitate a fost, cum era de aşteptat, conducătorul organizaţiei „Vultanul“, învăţătorul Ion Pridon, directorul Şcolii Generale Părău. Era în noaptea dintre 10 si 11 noiembrie 1950. Urmărit de mai mult timp, a fost prins în momentul când la el au venit doi oameni care făceau legătura cu organizaţiile similare din zona Făgăraşului. Cei doi, Marcel Cornea si Virgil Rades, s-au înfruntat direct cu securiştii, când Cornea a fost împuşcat. Ion Pridon a fost judecat în secret. Încarcerat la Jilava, a murit în 8 august 1952. Au urmat apoi alte arestări: Gheorghe Sasebeş, Gheorghe Noară, Nicolae Noară, Andrei Cerbu, Ion Cerbu. Au mai rămas mulţi alţii în libertate. Dintre acestia Tanase Creţu, Ion Oană şi Ion Boanfă s-au ascuns vreme de câteva luni, dar s-au predat Securităţii. Au fost judecaţi şi condamnaţi la ani grei de închisoare. Spre sfârşitul verii anului 1951, în Părău, a venit lt.- major de securitate Vlad Andreescu, deghizat în cioban şi cu un câine lup, venise în recunoaştere pentru că era pusă la cale arestarea mea şi a altor membrii ai organizaţiei noastre. Prin septembrie am luat legătura cu grupul paraşutat la Sărata, Constantin Saplacan, Wilhelm Spiendler si Gheorghe Bârsan, sprijinit se pare de Misiunea Militară Americană în România. Au fost desconspiraţi, iar şeful grupului, C-tin Săplăcan, a fost interogat şi supus unor anchete dure, dar nerezistând s-a sinucis, iar ceilalţi au fost judecaţi şi încarceraţi. Unchiul meu, Serafim Buta, m-a avertizat că va fi şi el arestat şi mi-a propus să mă ducă în SUA, dar am refuzat. La câteva zile după întâlnirea cu unchiul meu, în noaptea de 11 spre 12 octombrie, am fost arestat de către Vlad Andreescu. Au percheziţionat casa, au scos cărţile din bibliotecă şi le-au dat foc în curte. M-au urcat într-o dubă şi m-au transportat la Sibiu. Mi-au rămas acasă soţia şi un copilaş de nici două luni. Tot atunci au mai fost arestaţi: Serafim Păcurar, Iacob Buta şi Ion Boanfă. M-au anchetat la Sibiu col. Craciun si lt. maj. Andreescu mai bine de cinci luni. Pe parcursul anchetei m-au confruntat cu Ion Pridon. Am stat spate în spate să nu ne putem vedea unul pe celalalt. L-am simţit pe Pridon foarte bolnav şi tuşea extrem de tare. N-a recunoscut în faţa securiştilor legătura cu mine. Peste câteva luni a murit. Procesul meu s-a ţinut pe 8 aprilie 1952, la Tribunalul Militar Sibiu. Eram acuzat de crima contra statului, legături cu anglo-americanii, cu împăratul Japoniei, Hirosito şi cu luptătorii din munti. Avocata apărării a cerut o pedeapsa exemplară, dar verdictul fusese stabilit dinainte de Securitate. Am fost condamnat la 13 ani de închisoare pe care trebuia să-i execut în întregime.“ a relatat Ioan Buta din Părău.
Mărturia lui Virgil Radeş despre incidentul din casa învăţătorului Ion Pridon
Era în 1950. S-a întâlnit cu prietenul lui, Marcel Cornea din Sinca Veche, care era student în anul II la Facultatea de Farmacie din Cluj. Au stat ascunşi în Ohaba două săptămâni, la Ştefan Idomir, o rudă a lui Cornea. Urma ca în 15 noiembrie să se întâlnească în Părău cu prietenii lor din munţi, Gavrilă, Socol, Ilioiu, Şovăială şi alţii. Întâlnirea trebuia să aibă loc la casa directorului de şcoală din Părău, învăţătorul Ion Pridon. Partizanii nu au sosit la întâlnire, probabil au simtit pericolul ce plana în întreaga zonă. În schimb cei doi luptători s-au întreţinut cu grupul de sprijin din Părău, condus de învăţătorul Pridon. Acest grup era format din oameni din sat care acordau sprijin luptătorilor din munţi, iar la nevoie se puteau transforma într-o rezistenţă activă. „Am discutat cu acest grup al învăţătorului Pridon până în jurul orei două din noapte. Împreună cu Marcel Cornea am vrut să dormim în şură. La insistenţele lui Pridon am acceptat să ne culcăm în casă. După vreo două ore am fost treziţi brusc. Miliţienii înarmaţi care au dat buzna în camera unde dormeam ne-au somat: Sus mâinile! Marcel a încercat să-şi ia mitraliera de la marginea patului. Gestul lui l-a surprins pe un miliţian care era din Veneţia şi care imediat a tras împuşcându-l mortal pe Marcel. Pe mine m-au legat, iar pe Marcel l-au luat într-o pătură şi ne-au băgat pe amândoi într-o dubă. Am fost duşi la dispensarul din Şercaia. Nu mai ştiu ce s-a întâmplat cu Marcel Cornea. Abia la proces am aflat că Marcel Cornea într-adevar murise atunci“ a relatat Virgil Radeş. Eroul a fost dus apoi la sediul Securităţii din Făgăraş, la casa lui Giurca, unde a fost anchetat de Vlad şi de unul Sichea. „Pe Vlad l-am reîntâlnit după 1964, când lucram la Autobaza Făgăraş. El era cel care făcea controlul din partea forului judeţean. Revăzându-l mi-am derulat din nou filmul barbariilor securităţii în care Vlad era un pion principal. Şi acum el era la fel de triumfator şi de bestial“, a relatat Virgil Radeş. A fost dus şi la securitate în Braşov unde anchetele au fost însoţite de tortură. „Magnetoul electric a fost cea mai groaznică suferinţă. Mă ţineau conectat la curent electric până cădeam jos. Simţteam că-mi iese creierul din cap. Era un chin extraordinar care nu poate fi descris în cuvinte. Am încercat cât am putut să ocolesc unele dezvăluiri. Chinul a durat până în 1951 când a avut loc procesul. În 16 iulie 1951 am fost judecat de Tribunalul Militar Stalin alături de un lot format din mai multi luptători: învăţătorul Pridon, o parte din oamenii care au făcut parte din grupul pasiv din Părău, Socol, Duminecă şi Stanciu. Am fost condamnat la 15 ani munca silnică. Tot atunci Silviu Socol, Duminecă, Stanciu şi Pridon au fost condamnati la moarte. Cu excepţia lui Pridon, ceilalţi au fost executaţi la Jilava, în 1955“, a relatat Virgil Radeş. A fost întemniţat la închisorile din Piteşti, Gherla şi Aiud.
Mărturia lui Ioan Bărcuţean din Felmer
În pădurea din apropierea Felmerului şi-au construit un bordei sub pămînt. Acolo se ascundeau de Securitate imediat după arestările din iunie 1948. Ion Bărcuţean şi Cornel Câlţea, student la medicina veterinara, au rămas ascunşi în acest bordei până în 4 ianuarie 1951. Ceilalti camarazi ai lor, membrii în Fraţia de Cruce, au stat ascunşi în sate sau în munţi. „Colegii mei au venit la mine, pe Ardeal, de 3-4 ori. O dată a venit Ion Ilioiu, Silviu Socol, Ion Gavrila şi Marcel Cornea şi au rămas cu noi în bordei câtva timp. Altă dată, mai bine zis în 26 octombrie 1950, a fost la noi la bordeiul construit Gelu Novac, Marcel Cornea, Socol şi Gavrilă. Marcel Cornea purta ghete cu talpa groasă. I-am zis să dea Dumnezeu să nu umblăm aşa până rupe el acea talpă. Dar, aşa a fost. În 15 noiembrie 1950, în timpul unei ambuscade cu securitatea la Părău, în casa învăţătorului Pridon, el a fost omorât, iar Virgil Rades care era cu el, arestat. În aceeaşi noapte, în Râuşor, la casa lui Valer Pică a fost o altă acţiune a securităţii. Au fost atacaţi Silviu Socol, Gheorghe Arsu, Gelu Novac şi altii, dar toţi au scăpat cu viaţă. Spre dimineaţă, însă, Silviu Socol a fost prins rănit în Toderiţa. Silviu Socol a fost supus anchetelor şi torturii. Comuniştii cereau detalii despre ascunzătoarea din Felmer. Sub presiunea securiştilor, colegul meu Socol, probabil, a cedat spunând numele de Vasile care locuia pe uliţa mea. Securitatea a venit la vecinii mei Vasile Câlţea şi Vasile Călin pentru a afla despre mine şi despre Cornel Câlţea. Notarul Câlţea a fost dus la securitate şi lămurit de comunişti să ne convingă pe mine şi pe fiul său să ne predăm. Notarul Moise Câltea a ajutat grupul de luptători din munţi transmiţând un mesaj al tinerilor către Consiliul Naţional al Românilor din Franţa. Luptatorii cereau prietenilor lor din Franţa ajutoare materiale, arme şi medicamente. Acestea urmau sa fie aduse şi paraşutate din avion într-o zonă stabilită de luptători. Dar acest mesaj a fost adus la cunoştinţa securiştilor de către spionii ruşi, astfel că, la data stabilită pentru parşutare, munţii erau împânziţi de securişti şi armată. Prin urmare acţiunea nu a mai avut loc. Mesajul grupului a ajuns în Franţa printr-un nepot al notarului Câlţea din Şona care avea cetăţenie americană şi care urma să plece în SUA. Notarul a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă pentru ajutorul pe care l-a dat luptătorilor. Cornel Câlţea s-a predat înaintea mea cu câteva zile după care l-au eliberat în scopul de a mă determina şi pe mine să mă predau. În 4 ianuarie 1951 m-am predat“,a relatat Ioan Barcuţean. După predarea lui Ioan Barcutean, Vasile Câltea a fost arestat abia în 1958 şi condamnat la muncă silnică pe viaţă. Ioan Barcutean a primit o pedeapsă de 4 ani de închisoare. Predarea lui Ioan Barcutean s-a făcut prin intermediul fraţilor Rilă din Şoarş, ţigani, slujitori ai securităţii. Cei şapte fraţi Rilă au fost recompensaţi cu funcţii înalte în judeţ, unul din ei a fost director la Combinatul din Victoria, apoi promovat în Minister. Au urmat apoi ani lungi de înfruntări cu forţele regimului: Miliţie, Securitate sau cu armata activă. În cele 146 dosare de urmărire ale Securităţii apar menţionate 108 acţiuni întreprinse împotriva grupării, iar dintre membrii ei au căzut pe rând pînă la ultimul. Sprijinitorii din satele făgărăşene au fost arestaţi, condamnaţi şi băgaţi în închisori şi lagăre. Unii dintre ei nu s-au mai întors niciodată acasă, alţii au fost eliberaţi prin decretul din 1964 bolnavi şi epuizaţi. Va urma. (Lucia BAKI)
