Sadako Sasaki avea doi ani când bomba atomică a căzut la Hiroshima. Era la 2 km de locul unde a explodat Little Boy. Fetiţa a fost spulberată prin fereastră. Mama a fugit către ea, crezând că e moartă. Miraculos, nu păţise mare lucru. Aproape toţi vecinii săi au murit. Fetiţa a fost rănită însă într-un mod pe care nimeni nu îl putea vedea. Până în clasa a şaptea(1955), a fost un copil fericit. La o zi însă după ce îşi ajutase echipa să câştige un concurs de atletism, a simţit oboseală şi ameţeală. După o perioadă şi-a revenit. Nu după mult timp însă, în timpul unei pauze de la şcoală, ameţeala i-a revenit. A căzut pe podea şi nu s-a mai putut ridica. Colegii i-au informat pe profesori, iar părinţii au dus-o la spitalul Crucii Roşii. Acolo a aflat că are leucemie, un fel de cancer al sângelui. Nimănui nu-i venea să creadă. La vremea aceea leucemia era numită ,,boala bombei atomice”. Aproape toată lumea care avea acea afecţiune murea, iar Sadako era foarte speriată. Voia doar să se întoarcă la scoală, dar a fost nevoită să stea în spital, unde plângea fără încetare.
Pe 3 august 1955, cea mai bună prietenă a ei, Chizuko Hamamoto, a venit să o viziteze. Adusese cu ea nişte hârtie aurie de origami. În timp ce împăturea hârtia, i-a spus lui Sadako despre legenda conform căreia, dacă o persoană face o mie de cocori (păsări sfinte ce trăiesc 100 de ani) din hârtie, i se va îndeplini o dorinţă. După ce a auzit asta, Sadako s-a hotărât să urmeze ritualul, pentru a se însănătoşi. Familia era foarte îngrijorată pentru starea ei de sănătate, dar când au văzut raza de speranţă din ochii fetei, au început şi ei s-o ajute la confecţionarea cocorilor. După ce a trecut de 500, starea ei de sănătate s-a îmbunătăţit, iar doctorii i-au permis să se întoarcă pentru o scurtă perioadă acasă.
După prima săptămână însă, ameţeala şi oboseala au revenit şi a trebuit să se întoarcă la spital. Desi avea suficient timp la dispoziţie, Sadako ducea lipsă de hârtie. A improvizat utilizând etichetele de la medicamente şi orice îi cădea în mână. Se ducea chiar în camerele celorlalţi pacienţi şi le cerea hârtia de la pachetele primite. Prietena ei îi aducea de fiecare dată material de la şcoală. Deşi starea ei se agrava, n-a renunţat la visul ei. Pe la mijlocul lui octombrie, piciorul stâng i s-a umflat şi a devenit vânăt. Nu mai putea să mănânce. După ce familia a implorat-o, a cerut niste orez cu ceai. A remarcat că ,,e gustos”. Pe 25 octombrie 1955, a ajuns la cocorul numărul 664. Seara a adormit şi nu s-a mai trezit niciodată.Toţi cunoscuţii ei o iubeau şi au fost devastaţi. Pentru a-i duce dorinţa la bun sfârşit, 39 dintre colegii ei de clasă au făcut restul de cocori. Au înfiinţat un club de împăturit cocori. Au publicat o serie de scrisori, pentru a duce mesajul mai departe. Vestea s-a dus repede. Elevii de la 3 100 de şcoli din nouă ţări străine au donat bani catre acest club. Pe data de 5 mai 1958, la trei ani de la moartea lui Sadako, cu banii strânşi din donaţii, s-a ridicat Monumentul Copiilor în Parcul Păcii din Hiroshima, acesta fiind situat aproape de locul unde a căzut bomba atomică. Mulţi dintre copiii care au făcut posibil monumentul au participat la ceremonie.Trei elevi, printre care şi Eiji Sadako, fratele lui Sadako, au tras cortina ce acoperea statuia. Pe fundal se auzea Simfonia a saptea a lui Beethoven. Micul clopot, inscriptionat cu ,,O mie de cocori” -în faţă- şi ,,Pace pe pământ şi în ceruri”- pe spate, a răsunat până la Domul Atomic şi la Mormântul Gol, acesta din urmă având o placă unde sunt scrise numele celor ucişi în atacul criminal atomic.
Copiii din toată lumea trimit şi astăzi cocori de hârtie, pentru a fi puşi la statuia lui Sadako. Făcând acest lucru, ei fac auzită încă o dată dorinţa scrisă la baza monumentului: ,,Acesta este strigătul nostru, aceasta este rugăciunea noastră: pace în lume!” Sursa:www.hiroshima-is
