Scurt istoric
Televiziunea are un istoric de-a dreptul fascinant şi apariţia ei este legată de munca inginerilor şi inventatorilor din mai multe ţări, pe parcursul multor ani. A fost nevoie de trei serii de invenţii şi descoperiri pentru ca televiziunea să prindă viaţă. Prima este legată de fotoelectricitate, a doua are legătură cu procedeele de analiză a fotografiilor descompuse, apoi recompuse în linii cu puncte deschise sau întunecate şi, în al treilea rând, importanţa undelor hertziene în legătură cu transmiterea de semnale. Televiziunea este definită ca ,,un ansamblu de principii, metode şi tehnici utilizate pentru transmiterea electrică pe un canal de comunicaţie a imaginilor în mişcare”. Televiziunea este o invenţie a perioadei interbelice, ca şi radioul de altfel, dar primele principii au fost studiate încă din secolul XIX. După ce au fost descoperite căile de transmitere a sunetului prin radio şi telefon, inventatorii au început să caute şi să găsească soluţii pentru diferite metode de transmitere a imaginii. Conceptul propriu-zis de televiziune este pus în practică în prima parte a secolului XX. Philo Farnsworth şi Vladimir Zworykin au fost inventatorii care au pus bazele sistemului de televiziune prin metode proprii. În anul 1927, Farnsworth reuşeşte să transmită primele imagini electronice în laboratorul său din San Francisco. Avea doar douăzeci de ani. Prima televiziune era alb-negru şi nu avea sunet, mai târziu, prin anii 1960 apar, în Occident, televizoarele color, sunetul stereo şi televiziunea prin cablu care permitea deja recepţionarea mai multor canale de televiziune de la mai multe staţii. În anul 1938 este vândut primul televizor în Statele Unite ale Americii. Numele de televiziune în adevăratul sens al cuvântului, sistem capabil să transmită o imagine dintr-un loc în altul, este legat de inginerul britanic John Logie Baird. ,,Sistemul său a fost experimentat pentru scurt timp de British Broadcasting Corporation (BBC), care a început transmisiunile de televiziune în 1932, dar s-a renunţat la el în favoarea unui sistem rival creat de compania EMI, a lui Marconi. Trei ani mai târziu, BBC a introdus primul serviciu regulat de televiziune cu rezoluţie înaltă, iar în 1951 Columbia Broadcoasting System (CBS) a început transmisiunile color în S.U.A. În 1962 satelitul Telstar a realizat prima legătură în direct între reţelele europeană şi americană, iar şapte ani mai târziu o reţea de sateliţi a permis unui număr de circa 100 de milioane de telespectatori să urmărească transmisiunea în direct a primilor paşi făcuţi de Neil Armostrong pe lună” (Enciclopedie ilustrată de istorie universală). În anul 1951 existau, în Statele unite ale Americii, 10 televizoare la 100 de locuitori, iar în Marea Britanie trei televizoare la acelaşi număr de locuitori. În anul 1951 televiziunea apare şi în ţări mai puţin dezvoltate precum Cuba, Mexic sau Brazilia. De remarcat este faptul că Jocurile Olimpice, desfăşurate în Germania, din anul 1936, au fost televizate în direct şi recepţionate în şase mari oraşe din Germania, pentru locurile publice. În anul 1939, încoronarea regelui George al VI-lea şi ferby-ul de la Epsom, transmise în direct de către BBC, au ajuns să fie vizionate de un număr considerabil de oameni prin 20.000 de receptoare din zona Londra. În anul 1944, Rene Barthelemy reuşeşte să iniţieze un sistem de televiziune cu 819 linii. În anul 1949 apare prima televiziune prin cablu din SUA iar în anul 1950 este fondată Uniunea Europeană de Radio şi Televiziune, la data de 12 februarie. Pe 23 august 1950 este realizat primul schimb de imagini peste Canalul Mânecii. Pe data de 22 iunie 1953, încoronarea reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii este urmărită în direct de peste 20 de milioane de telespectatori doar în Marea Britanie. Pe lângă relaxare, urmărirea emisiunilor culturale, muzicale şi de divertisment, televiziunea este folosită mai ales în scop propagandistic, cu precădere în perioada Războiului Rece.
Televiziunea Română
Din nefericire, contextul politic face ca Televiziunea Română să se nască în perioada comunistă, lucru care nu umbreşte însă meritele tehnice ale inginerilor români. În data de 31 decembrie 1956/1 ianuarie 1957 este transmisă prima emisiune a Televiziunii Române. Primul sediu se afla pe strada Moliere din cartierul Floreasca, iar antena şi emiţătorul, de 22 kW, se aflau pe Casa Scânteii. Până la sfârşitul anilor 70 însă, Televiziunea Română s-a bucurat de emisiuni şi transmisiuni iubite de către majoritatea românilor, chiar şi propaganda se încadra în limitele bunului simţ. Părinţii noştri au putut urmări în direct minunatele evenimente pugilistice internaţionale, meciurile lui Casius Clay şi alte evenimente sportive. Românii care îşi puteau permite un televizor alb-negru, rusesc, urmăreau cu bucurie aceste transmisii, vrăjiţi fiind mai ales de recitalul lui Yves Montand de la Sala Floreasca din 1957, aselenizarea din iulie 1969 comentată magistral de către Andrei Bacalu, dar mai ales Cerbul de Aur transmis în direct. În anul 1968 se introduce, spre bucuria iubitorilor de cultură, programul 2 al Televiziunii Române.
După ce a înnebunit ,,nebunul”!
La sfârşitul anilor 1970, mai ales după ce paranoicul ,,fiu al poporului” se întoarce din vizitele avute în Coreea de Nord şi China, este vrăjit de ,,cultul personalităţii”, deprins de la ,,iubiţii săi pretini”, satrapii comunismului oriental şi devine nebun de-a binelea. Odată cu reducerile progresive de programe tv, sub pretextul economisirii de energie, se intensifică presiunea propagandistică, lucru care scârbeşte din ce în ce mai mult opinia publică. ,,Reducerea programelor de televiziune a devenit dramatică după 20 ianuarie 1985, când a fost eliminat programul 2 şi s-a trecut la doar două ore de emisie de luni până vineri de la orele 20.00 la 22.00, din care cea mai mare parte era dedicată cultului lui Nicolae Ceauşescu” spune Călin Hentea. Pentru generaţiile născute în anii 70, aceste lucruri sunt arhicunoscute, mai ales pentru cei în vârstă acum, de 40-49 de ani şi cei mai bătrâni. Taţii noştri ne povesteau despre programele de televiziune când ,,Ceauşescu era prieten cu americanii şi se plimba în caleaşcă cu regina Angliei”. ,,Era program toată ziua la televizor, filmele western erau la ordinea zilei, urmăream noaptea, în direct, meciurile lui Casius Clay, iar politică se dădea foarte puţin. În magazine găseai de toate, salamuri, roţi de caşcaval, până nu s-a prostit la cap nebunul” ne povesteau părinţii noştri despre o altă lume, iar noi, obişnuiţi cu cele două ore de program, ceva ,,Cascadorii râsului” duminica la prânz, ascultam uimiţi cronicile unei lumi pe care speram să o mai prindem şi noi. Propaganda ceauşistă devenise de-a dreptul obsedantă, delirantă, în contrast violent cu orice realitate cotidiană. Deşi românii încercau să se bucure de trecerea dintre ani în orice mod puteau, aprinzând mai puţin televizorul, lingăii aparatului de partid din cadrul Televiziunii Române n-au mai avut niciun scrupul, într-o înşiruire obsedantă, tembelă şi nebună de-a dreptul. Programul de revelion din anul 1986 arăta astfel: la ora 23.40 este difuzat ,,Mesajul tovarăşului Nicolae Ceauşescu”, la ora 0.00 ,,Hora Unirii”, la ora 00.05 urmează, sugestiv ,,La mulţi ani, iubit conducător!”; ora 00.07 ,,Românie, vatră dragă, la mulţi ani!”, un cântec colectiv interpretat de interpreţii de muzică populară. La 00.10, chipurile, muzică uşoară: ,,Să trăieşti mlădiţă a neamului meu, Cântăm pacea lumii!”
Imaginea de plumb a anilor 80
Betoane multe, fier vechi, cravate roşii, mâna binecuvântată a lui Maradona văzută printre sutele de purici ai antenelor fabricate în upruc, cu care prindeam sârbii şi bulgarii, cei mai îndemânatici reuşeau să-şi fabrice şi amplificatoare, cu care scoteau o imagine mai bună. El Mundo spaniol şi mondialul mexican au fost văzute prin ,,ochiul” vecinilor sârbi şi bulgari, ca şi campionatele europene de fotbal, Cupa Campionilor Europeni, Cupa Cupelor, Cupa UEFA la fotbal. Magazinele erau goale în totalitate, cartela, frigul din case, învăţatul cu lampa de gaz, erau realităţile anilor 80. Astăzi, dinozaurii care au dus-o bine în regimul comunist, fiii sau nepoţii acestora, vorbesc despre faptul că am devenit ,,colonia” Occidentului iar atunci eram o ţară ,,liberă”, ,,suverană” şi ,,mândră”. Fake-news propagate prin Sputnik sunt rostogolite pe reţelele de socializare iar propaganda rusească lucrează astăzi în România prin nostalgicii perioadei comuniste. Emisiuni precum ,,Ctitorii ale epocii de aur”, ,,Democraţia muncitorească, revoluţionară, în acţiune”, ,,Tineretul participant activ la adoptarea deciziilor şi la înfăptuirea lor”, ,,Localităţile ţării în strategia dezvoltării economico-sociale”, ,,Partidul erou- cântul inimilor noastre. Emisiune literar-muzicală”, ,,Fapte de eroi ai muncii şi vieţii socialiste”, ,,Mândria de a fi cetăţean al României socialiste”, ,,Din marea carte a patriei”, ,,Istoria anilor eroici”, ,,Normele eticii şi echităţii socialiste în acţiune” erau derulate în neştire de către propagandiştii partidului, fără ca cineva să le urmărească. Careurile din curţile şcolilor în care se citeau telegramele de felicitare la adresa celor doi analfabeţi funcţionali, Elena şi Nicolae Ceauşescu erau la ordinea zilei. În anul 1987, prin decret prezidenţial, programul tv s-a mărit cu o oră, de la 19.00 la 22.00. Jurnalele de ştiri erau derulate după aceeaşi stereotipie stahanovistă, de-a dreptul libidinoasă, delirantele spectacole ,,Cântarea României” te scârbeau de-a dreptul, au fost oameni care şi-au aruncat televizoarele să nu-l mai audă pe Ceauşescu, făcut astăzi ,,erou” de fantasmele unor oameni fără creier, adormiţi în acelaşi crepuscul bolşevic. ,,Cu doar trei ore de program TV şi acelea mustind de realizările Epocii de Aur, românii şi-au petrecut ultimii ani ai comunismului cu mâna pe acordul fin al televizorului să mai scoată din puricii care blurau imaginile transmise de ruşi, unguri, bulgari şi sârbi, uneori şi de la sute de kilometri distanţă. În ultimii ani ai comunismului, românii aveau parte de doar trei ore de program TV, în timpul săptămânii, la care se mai adăugau, sâmbăta şi duminica, câteva ore după-amiază. În zilele săptămânii, unicul canal al televiziunii naţionale avea program doar între orele 19 şi 22, program care, între cele două telejurnale, conţinea cuvântări ale lui Ceauşescu şi reportaje despre măreţele realizări de la noi/ sau din alte ţări comuniste. Rareori câte un film, iar desenele animate erau doar sâmbăta sau duminica. Se crease o adevărată industrie a acestor dispozitive, oamenii cumpărau amplificatoare din comerţ, pe care le adaptau apoi să prindă posturile TV din Bulgaria, Iugoslavia sau Ungaria” scria Cristina Diac în Jurnalul Naţional (31 octombrie 2009) într-un material cu un titlu sugestiv ,,Mai dă-le, Nicule, o oră de program la televizor!” Românii mai găseau o gură de aur proaspăt în ,,Tezaur folcloric” sau foiletonul transmis miercurea, unde mai puteai urmări şi producţii franceze, poloneze precum ,,Marile iubiri ale lui Balzac”, ,,Norii negri”, ,,Sorrel şi fiul”,,,Marco Polo” ,,Poldark”, sau seriale engleze transmise duminica precum ,,Linia maritimă Onedin”.
TVRL
După Revoluţia Română de la sfârşitul anului 1989, TVR îşi schimbă sigla punând un ,,L” în faţă, voind a fi ,,Televiziunea Română Liberă”, din nefericire, un instrument ajuns în mâna foştilor ,,dizidenţi” comunişti Ion Iliescu şi Petre Roman, care îşi doreau, de fapt, nu schimbarea comunismului ci ,,un comunism cu faţa umană” după cum făcea referire Ion Iliescu, un stalinist intransigent, crescut în umbra lui Ceauşescu, pe care l-a trădat şi l-a asasinat în urma unui simulacru de proces, cu un rechizitoriu făcut pe genunchi, într-o manieră pur stalinistă. Doar presiunea maselor a împiedicat dorinţa lui Ion Iliescu de a continua, în alt ,,mod”, comunismul. Acest lucru nu l-a împiedicat pe ultimul dinozaur stalinist să fure puterea şi, cu ajutorul televiziunii, să manipuleze poporul român şi să contracareze orice forţă democratică. Calomnierea unor figuri legendare, precum Raţiu sau Coposu, a fost făcută cu acordul celor care au condus Televiziunea Română după 1990. Răzvan Theodorescu rămâne cea mai ruşinoasă personalitate care a condus această instituţie, prin manipularea şi mistificarea fenomenului ,,Piaţa Universităţii”, elogiile aduse venirii minerilor şi menţinerea obedienţei, a limbajului de lemn şi a minciunii. Singura gură de aur a fost ,,Memorialul durerii”, serialul Luciei Hossu Longin despre lupta anti-comunistă. Atunci românii au aflat despre zecile de mii de victime ale temniţelor comuniste, dar şi despre cei care au condus aparatul de opresiune, foşti generali de securitate, ofiţeri, comandanţi ai penitenciarelor, plătiţi cu pensii grase după 1990, unii dintre aceşti criminali înmormântaţi cu funeralii naţionale. Vom vorbi, în continuare, despre cum televiziunea naţională l-a servit pe ultimul stalinist autentic, Ion Iliescu, Petre Roman, aliatul său conjunctural devenit, ulterior, un Rică Venturiano cu aere de play-boy fumat. Vom analiza şi cum beizadelele comuniste se vor lăuda, în cadrul unor emisiuni, despre viaţa boemă pe care au dus-o lângă Nicu Ceauşescu şi anturajul său. Televiziunea naţională nu a rămas niciodată liberă după 1990, ea şi-a schimbat doar culoarea în funcţie de interesele noii puteri. Au apărut, după 1990, alte canale precum Pro tv, Antena 1, care au dat mai multă culoare fenomenului TV din spaţiul românesc. Televiziunea Română a rămas încorsetată în acelaşi limbaj de lemn, acţionând la comandă politică de cele mai multe ori. ,,Tele-Enciclopedia”, emisiunile muzicale, culturale sau sportive rămân mai mult sau mai puţin departe de latrina politică. Fenomenul audio-vizual de după 1990 va pendula între artă, calitate, penibil, patetism, mundan şi bizar. (Ştefan BOTORAN)
