,,Dorinţa cea mai mare, cea mai generală, aceea hotărîtă de toate generaţiile trecute, aceea care este sufletul generaţiei actuale, aceea care, împlinită, va face fericirea generaţiilor viitoare, este Unirea Principatelor într-un singur stat“. (Mihail Kogâlniceanu)
Data de 24 Ianuarie constituie una dintre sărbătorile tuturor românilor ce porneşte de la un eveniment fără de care Marea Unire de la 1918 nu s-ar fi putut realiza. Inteligenţa clasei politice româneşti din acea perioadă a pus marile puteri ale Occidentului în faţa unui fapt împlinit. În anul 1600, sub Mihai Viteazul, a fost doar o scînteie care a arătat faptul că valahii din Ţările Române erau conştienţi de unitatea lor lingvistică şi culturală. La 24 ianuarie 1859 s-a făurit România modernă prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor atît în Moldova cît şi în Ţara Românească. Unirea Principatelor a fost un proces foarte complex şi totodată destul de anevoios ţinînd cont de interesul Rusiei, Turciei şi Austriei în Balcani. Cel mai greu obstacol l-a constituit însă politica de expansionism a Rusiei Ţariste în S-E Europei. Crearea statului român modern nu a fost un proces izolat, apărut dintr-o dată ci a parcurs două etape majore, de la cristalizarea conştiinţei naţionale prin programului revoluţiei lui Tudor Vladimirescu de la 1821 şi pînă la programele revoluţiei paşoptiste de la 1848 care cereau inclusiv unirea Moldovei cu Ţara Românească.
Revoluţia de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu
Evenimentele petrecute la 1821 marchează de fapt începutul istoriei moderne a României. ,, Revendicările economico-sociale ale ţăranilor s-au împletit cu aspiraţiile politice ale boierilor în cadrul mişcării conduse de Tudor Vladimirescu, una dintre figurile de seamă din zorii istoriei moderne a României“ ( Istoria României, Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Ed. Corint, Bucureşti 2003, p.287 ). În faza incipientă a fost vorba de o răzmeriţă împotriva dominaţiei otomane încurajată de o societate secretă a grecilor numită Eteria, dar prin programul concretizat în ,, Proclamaţia de la Padeş“ din ianuarie 1821 şi ,, Cererile norodului românesc“ din februarie 1821 îi conferă mişcării conduse de Tudor Vladimirescu un aspect mult mai profund, transformînd-o într-o adevărată revoluţie. În anul 1814 este înfiinţată la Odessa ,, Philike Hetairia“ ( Societatea Prieteniei ). Scopul declarat al acestei organizaţii a fost eliberarea de sub jugul otoman prin organizarea unei răscoale a creştinilor din S-E Europei. Mişcarea era condusă de Alexandru Ipsilanti, fiul fostului domnitor al Ţării Româneşti, Constantin Ipsilanti. Acesta avea funcţia de general-maior în armata rusă şi îndeplinea şi rolul de adjunct al ţarului. Ipsilanti era în strînsă legătură cu boierii români potrivnici stăpînirii otomane. Pentru organizarea revoltei în principate este cooptat comandantul unui corp de panduri Tudor Vladimirescu. Legătura a fost făcută prin intermediul comandantului gărzii domnitorului Ţării Româneşti, Iordache Olimpiotul. Cei doi s-au cunoscut în timpul războiului ruso-turc dintre anii 1806-1812 cînd Tudor Vladimirescu a condus un corp de panduri sub stindardul amatei ruseşti. Tudor Vladimirescu făcea parte din mica boierime fiind negustor şi proprietar de pămînt. Între Tudor Vladimirescu şi Alexandru Ipsilanti apar însă disensiuni, mai ales după ce Ipsilanti pătrunde în Principate prin Moldova. Intrarea eteriştilor va semăna mai mult cu o ocupaţie decît cu o relaţie de colaborare împotriva turcilor. Documente ale epocii redau ,, ajutorul“ pe care grecii l-au dat revoluţiei lui Tudor. Soldaţii lui Ipsilanti s-au dedat la tot felul de jafuri. În momentul în care Ipsilanti se proclamă,, domn“ în Moldova, Tudor înţelege că mişcarea condusă de el nu are aproape nimic în comun cu intenţiile grecilor şi îi cere lui Ipsilanti să părăsească teritoriul Principatelor. Disensiunile celor doi coincid cu invadarea Principatelor de către trupele turceşti. Tudor intenţiona să se retragă spre Oltenia pentru a pregăti rezistenţa, dar este asasinat din ordinul lui Ipsilanti în noaptea de 26/27 mai 1821. Motivul asasinării era un armistiţiu încheiat cu turcii, fapt nereal. Armata lui Ipsilanti a fost zdrobită în lupta care s-a dat în pădurea de la Drăgăşani. Mişcarea din Ţara Românească a fost astfel înăbuşită. Chiar dacă revoluţia lui Tudor Vladimirescu nu a reuşit să-şi îndeplinească scopurile politice şi sociale ( eliberarea Ţării Româneşti de sub dominaţia otomană, prefaceri politico-economice în folosul micii boierimi şi ţăranilor-desfiinţarea privilegiilor de clasă, aşezarea statului pe baze noi), totuşi a avut consecinţe imediate. În primul rînd se va reveni la domniile pămîntene (epoca fanariotă care a început la 1714-1716 în Moldova şi Ţara Românească se va încheia ) iar în al doilea rînd problema Principatelor va fi adusă în vizorul diplomaţiei europene. ,,Jertfa lui Tudor nu rămase zadarnică. Turcii îşi dădură seama că Ţările Româneşti nu mai suportă pe fanarioţi şi numiră din nou domni pămînteni; în Muntenia pe Grigore Ghica, iar în Moldova pe Ioniţă Sandu Sturdza (1822). Stăpînirea acestora a fost bună, ţările începură a progresa. În Muntenia se înfiinţă, în 1827, din iniţiativa lui Dinicu Golescu, o societate literară în care intrară chiar fraţii domnului şi o mare parte dintre boieri; în Moldova, se închiseră şcolile greceşti considerate drept ,, temelia răutăţilor“ şi se luară măsuri împotriva călugărilor greci din mînăstiri. Prin Convenţia de la Akerman (Cetatea Albă), în 1826, între ruşi şi turci, se hotărî ca durata domnilor să fie de şapte ani; se hotărî de asemenea alcătuirea unui regulament pentru îndreptarea stării Principatelor; e punctul de plecare al viitorului Regulament Organic“ (Constantin C. Giurescu, Istoria românilor)
Revoluţia paşoptistă de la 1848
A doua etapă premergătoare Unirii Principatelor este Revoluţia de la 1848 care are la bază paşoptismul. ,,Două generaţii de intelectuali-cei care au îmbrăţişat tradiţiile iluminismului şi ale clasicismului din secolul anterior, şi romanticii şi revoluţionarii preocupaţi de viitor, şi-au pus amprenta asupra vieţii culturale şi gîndirii politice din perioada cuprinsă între Tratatul de la Adrianopol (1829) şi izbucnirea Revoluţiei de la 1848. Între ele nu erau diferenţe mari. Intelectualii din ambele generaţii erau energici, gata să se confrunte cu orice dificultate, oricît de mare ar fi fost ea. Entuziasmul lor, adesea naiv, înaltul sentiment patriotic, proiectele grandioase şi ambiţiile enciclopedice îşi aveau obîrşia în spiritul epocii, definit cel mai bine prin termenul paşoptism. Aceşti intelectuali erau însufleţiţi de un singur ideal, atotcuprinzător, acela de a scoate ,, România“ din starea ei de înapoiere şi de a o introduce în circuitul valorilor occidentale“ (Istoria României). Revoluţia română de la 1848 nu a fost un fenomen izolat, ea a fost parte integrantă a curentului revoluţionar care a început în februarie 1848 la Paris şi a cuprins întreaga Europă. Revoluţia din cele Trei Ţări Româneşti a fost opera intelectualilor liberali paşoptişti. Majoritatea şi-au desăvîrşit studiile în Franţa şi Germania recunoscînd în Apus un model politic fiind influenţaţi de doctrinele liberale ale epocii. Aceştia au dus o intensă activitate orientată împotriva Regulamentului Organic (prima lege fundamentală a celor 2 Principate- elaborată de o comisie moldo-munteană sub supravegherea generalului rus Pavel Kisseleff-care administra principatele) care menţinea clasa boierească şi a protectoratului rus. Pe lîngă aceştia acţionau o serie de societăţi secrete. Cea mai cunoscută a fost ,, Frăţia“. Aceste societăţi erau inspirate după modelul lui Giuseppe Mazzini ( ,,Tînăra Italie“ sau ,,Tînăra Europă“ ). Un alt grup paşoptist important îl constituie ,, Partida Naţională“ în al cărui program era prevăzută făurirea regatului Daciei prin Unirea celor două Principate. Forma de guvernămînt era Monarhia Constituţională. Pe lîngă transformările economice şi sociale ( împroprietărirea, desfiinţarea clăcii, egalitate în drepturi) programele Revoluţiei de la 1848 vizau unirea. Chiar dacă unirea nu era inclusă în revendicările ,, Petiţiunii Naţionale“ de la Blaj din mai 1848 mulţimea adunată pe Cîmpia Libertăţii a strigat ,,Noi vrem să ne unim cu ţara“. Deci necesitatea unirii tuturor românilor exista în conştiinţa maselor. Din documentele Revoluţiei de la 1848 ,,Petiţiunea -proclamaţie“ ( Iaşi, martie 1848), ,, Petiţiunea Naţională“( Blaj, mai 1848 ), ,, Proclamaţia de la Izlaz“ ( iunie 1848 ), ,, Prinţipurile noastre pentru Reformarea Patriei“( Braşov, mai 1848 ), ,, Dorinţele Partidei Naţionale în Moldova“ (august 1848) reiese clar dorinţa intelighenţiei paşoptiste de a lucra în scopul unirii celor 2 Principate. În ,,Dorinţele Partidei Naţionale“ Mihail Kogâlniceanu afirma că Unirea Moldovei cu Ţara Românească este ,,cheia bolţii fără care s-ar prăbuşi tot edificiul naţional“. Programele revoluţionare de la 1848 au avut astfel un caracter unitar, toţi cei implicaţi în mişcarea revoluţionară au avut ca ţel întemeierea statului român modern.
Unirea Moldovei cu Muntenia
În preajma Unirii Principatelor contextul politic era marcat de o deteriorare a relaţiilor dintre Rusia şi Turcia, fapt care a dus la izbucnirea unui conflict cunoscut sub denumirea de ,, Războiul Crimeei.“ În urma unor disensiuni apărute între Poartă şi Rusia cu privire la ,, problema orientală“ aceasta din urmă ocupă Principatele. Pentru a împiedica tendinţa expansionistă a Rusiei ţariste care le afecta în mod vădit interesele în S-E Europei, Franţa şi Marea Britanie au declarat război Rusiei (16/28 martie 1854). Austria, care se temea de faptul că expansiunea Rusiei îi va afecta interesele comerciale pe Dunăre, încheie Convenţia de la Boiacikoy cu Turcia. Ţarul cedează în faţa ultimatumului Austriei. Conferinţa de la Viena din martie-iunie 1855 aduce hotărîri referitoare la viitorul Principatelor. Astfel se va desfiinţa protectoratul Rusiei şi se va confirma autonomia Moldovei şi a Ţării Româneşti. În urma Tratatului de pace de la Paris (18/30 martie 1856), Principatele vor beneficia de protecţia colectivă a marilor puteri, le va fi recunoscută independenţa administrativă cît şi dreptul de a avea armată naţională, de a emite legi şi de a face comerţ liber cu alte ţări.
Declaraţia lui Mihail Kogâlniceanu
- La data de 7 octombrie 1857, în ultima şedinţă a divanului moldovean, Mihail Kogâlniceanu făcu următoarea expunere: ,,Luînd în privire că dorinţa cea mai mare, cea mai generală, aceea hotărîtă de toate generaţiile trecute, aceea care este sufletul generaţiei actuale, aceea care, împlinită, va face fericirea generaţiilor viitoare, este Unirea Principatelor într-un singur stat, o unire care este firească, legiuită şi neapărată, pentru că în Moldova şi în Valahia sîntem acelaşi popor, identic ca niciunul altul, pentru că avem acelaşi început, acelaşi nume, aceeaşi limbă, aceeaşi religie, acelaşi istoric, aceeaşi civilizaţie, aceleaşi instituţii, aceleaşi legi şi obiceiuri, aceleaşi temeiuri şi aceleaşi speranţe, aceleaşi trebuinţe de îndestulat, aceleaşi hotare de păzit, aceleaşi dureri în trecut, acelaşi viitor de asigurat şi, în sfîrşit, aceeaşi misie de împlinit, pentru toate aceste motive, Divanul Ad-hoc, cu 81 de voturi pentru şi numai 2 contra , cere:
- ,,Respectarea drepturilor Principatelor şi îndeosebi a autonomiei lor, în cuprinderea vechilor lor capitulaţii încheiate cu Înalta Poartă în anii 1393, 1460, 1511 şi 1634.
- Unirea Principatelor într-un singur stat cu numele de România
- Prinţ străin cu moştenirea tronului, ales dintr-o dinastie domnitoare ale Europei şi ai cărui moştenitori să fie crescuţi în religia ţării.
- Neutralitatea pămîntului Principatelor
- Putere legiuitoare încredinţată unei Obşteşti Adunări, în care să fie reprezentate toate interesele naţiei.
- Toate aceste sub garanţia colectivă a Puterilor care au subscris Tratatul de la Paris“.
Divanurile ad-hoc
Tot la Paris s-a luat decizia ca în fiecare principat să se aleagă două adunări consultative cu misiunea de a face publică părerea opiniei româneşti asupra problemelor importante. Aceste adunări s-au numit Divanuri ad-hoc.
,, Hotărîrile luate la Paris i-au încurajat mult pe cei care sprijineau Unirea Principatelor. La Iaşi şi Bucureşti ei s-au organizat cu asiduitate pentru a pregăti alegerile pentru adunările ad-hoc. Au fost însufleţiţi şi din întoarcerea din exil a multor paşoptişti, mai cu seamă C.A.Rosetti şi Ion C. Brătianu. În ciuda ostilităţii Austriei, Turciei şi a caimacamilor, regenţii temporari care îi înlocuiseră pe domnii Ştirbei şi Ghica, unioniştii au cîştigat pînă la urmă alegerile pentru adunările ad-hoc din ambele Principate“ ( Istoria României) În paralel cu evenimentele petrecute în Principate, marile puteri iau o decizie în privinţa viitorului celor două Ţări Româneşti. Astfel : Principatele rămîneau sub suzeranitate otomană avînd dreptul de a se autoadministra nestingherit şi fără imixtiuni din partea Imperiului Otoman. Formal se mai plătea tribut, iar domnii urmau să fie investiţi de către sultan. Se preconiza o Adunare legislativă pentru fiecare principat aleasă pe timp de 7 ani cu o comisie centrală ce se întrunea la Focşani periodic. Domni în fiecare principat aleşi pe viaţă de către Adunare, Consiliu de miniştri, armate naţionale separate avînd un singur comandant ales alternativ de cei doi domni. Se aboleau rangurile şi privilegiile boiereşti, iar decizia judecătorilor era independentă faţă de puterea executivă etc. Dreptul la vot era însă limitat. Marile puteri au lăsat guvernul fiecărui principat în grija unei comisii provizorii, formate din 3 caimacami pînă la alegerea domnilor. Principala lor atribuţie era aceea de a supraveghea noilor adunări legislative, care, la rîndul lor, urmau să aleagă domnii.
România
În Moldova s-a ales în cele din urmă o adunare favorabilă Unirii după o campanie agitată. În prima fază caimacamul Nicolae Vogoride falsifică alegerile cu sprijinul consulului austriac la Iaşi. Un acord încheiat la Osborne între Napoleon al III-lea şi regina Victoria a Angliei va obliga Turcia să accepte anularea alegerilor. Pe data de 5 ianuarie 1859 este ales domn în Moldova Alexandru Ioan Cuza. În Ţara Românească însă Adunarea era dominată de conservatori. Aceştia erau însă scindaţi. Nici o facţiune nu putea să-şi aleagă propriul candidat. ,, În această situaţie, liberalii radicali au iniţiat, prin intermediul tribunilor, o vie agitaţie în rîndul populaţiei Capitalei şi a ţăranilor din împrejurimi. Deputatul Vasile Boerescu a propus pe 24 ianuarie 1859 alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, aceasta fiind acceptată în unanimitate.“ ( ,, Istoria României“) Pe 26 august 1859 marile puteri au votat acceptarea dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza. Pe data de 4 decembrie 1861 Turcia va recunoaşte alegerile. Începînd din 1862 în actele oficiale se va folosi numele de România. (Ştefan BOTORAN)
