Alexandru Ioan Cuza: lumini şi umbre

     S-a născut la 20 martie 1820 şi era descendentul unei familii de dregători care ocupaseră posturi importante în administraţia centrală şi locală din Moldova încă din sec. XVII. Şi-a început studiile într-un pension din Iaşi după moda vremii, iar apoi şi le-a definitivat la Paris. Cînd a fost ales domnitor era Comandantul miliţiilor din Moldova. Istoriografia comunistă a trecut în umbră contribuţia esenţială a liderilor politici- boieri unionişti, dar a supralicitat voinţa şi intervenţia maselor populare în înfăptuirea actelor din 5 ianuarie şi 24 ianuarie 1859. În plus, a demonizat din plin ,,monstruoasa coaliţie“ a boierilor căreia i-a căzut victimă Cuza în februarie 1866, pentru a fi înlocuit de un prinţ străin, care nu putea fi, desigur, nici bun şi nici patriot. O percepţie mult mai echilibrată asupra lui Cuza şi a locului său în conştiinţa românilor la doar cîteva decenii după detronarea sa, o oferă fresca de 70 de metri lungime pictată în 1888 de Costin Petrescu pe pereţii Ateneului Român (motiv pentru care comuniştii au ascuns-o, deoarece le contrazicea propaganda ), ,,unde Cuza îşi dă mîna cu Carol I, iar regii şi Brătienii reuşesc să nu se umbrească unii pe alţii (Boia)“.

Aventura cu Maria Obrenovici

Să nu uităm însă şi cine le-a indicat drumul complotiştilor spre dormitorul lui Cuza în fatidica noapte de 10/11 februarie 1866: ,,Au existat şi unele aspecte mai puţin plăcute ale vieţii personale a lui Cuza, cum ar fi copiii din flori Alexandru şi Dimitrie şi legătura cu frumoasa Maria Obrenovici. Fiica cea mare a lui Costin Catargi, unul dintre cei mai înverşunaţi duşmani ai Unirii, Maria Obrenovici, văduvă tînără şi frumoasă, se bucura de o cronică scandaloasă în societatea ieşeană. După numirea ca domn a lui Alexandru Ioan Cuza, frumoasa văduvă şi-a îndreptat atenţia spre noul domnitor, subjugîndu-l prin pasiunea cu care l-a urmărit în toţi anii de domnie şi chiar mai tîrziu. Legăturile domnitorului cu Maria Obrenovici i-au produs acestuia prejudicii importante, îndepărtîndu-i din preajmă pe mulţi dintre partizanii devotaţi şi înlocuindu-i cu persoane lipsite de scrupule, linguşitori şi afacerişti, ce au sfîrşit prin a-l discredita în ochii opiniei publice. Maria Obrenovici urmărea să-l determine pe domnitor să divorţeze de soţia sa şi, în ambiţia sa nestăvilită, a făcut şi jocul opoziţiei reacţionare sprijinind-o în acţiunea de răsturnare a lui Cuza, cînd, în noaptea fatală de 10 spre 11 februarie, a colaborat cu complotiştii, indicîndu-le drumul spre camera din palat în care dormea domnitorul împreună cu ea“. ( Paul Ștefănescu, Enigme ale Istoriei României).

Legile lui Cuza

Alexandru Ioan Cuza rămîne unul dintre cei mai importanţi oameni politici ai istoriei noastre, cu lumini şi umbre. El şi-a făcut datoria în faţa istoriei, cu toată încercarea de a i se mitiza figura de către unii sau de a o denatura de către alţii.  El a înţeles mersul vremii şi a condus conform spiritului liberal care se făcea simţit în întreaga Europă. Prin legea rurală din 14/ 26 august 1864 au fost împroprietărite cca. 463.554 familii de ţărani cu 1.810.311 hectare de pămînt. Prin Codul Civil promulgat în 1864 se acordă libertate personală, egalitate în faţa legii, se apăra proprietatea privată, iar învăţămîntul va deveni accesibil tuturor claselor sociale. Tot Alexandru Ioan Cuza a adus înapoi pămînturile închinate grecilor de la Muntele Athos, 1/15 din teritoriul naţional era folosit de călugării greci. Această hoţie a încetat prin ,,Secularizarea pămînturilor mănăstireşti“ din 1863. Totuşi conservatorii nu i-au iertat faptul că i-a împroprietărit pe ţărani, iar cei care l-au ales, liberalii, au crezut de cuviinţă că nu e destul de liberal. O ,,monstruoasă coaliţie“ îl obligă să abdice în 11 februarie 1866. Alexandru Ioan Cuza rămîne unul dintre cei mai mari oameni de stat din istoria României. ( Ştefan Botoran )

Caracterul domnitorului Alexandru Ioan Cuza

A. D. Xenopol, în lucrarea Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. XIII, Domnia lui Cuza Vodă (1859-1866)

• „… Cuza a domnit numai 7 ani, scurt răstimp din viaţa omenească şi când a fost ales era în vârstă de 39 de ani, deci om format, în care se cristalizaseră însuşirile cele mai de seamă ale caracterului său. Să le schiţăm, întrucât ne învoiesc în această lucrare amintirile contemporanilor.   Mai întâi ca fizic, Alexandru Cuza era „un bărbat de statură mijlocie, însă arătos, cu o înfăţişare plăcută şi ademenitoare. Manierele lui erau distinse, ceea ce nu puţin îi ajuta în izbânzile sale diplomatice” (Bolintineanu, Viaţa lui Cuza –Vodă, p. 40 Comp. p. 17).
•  ,,Când îl atingeai, niciodată nu-ţi rămânea dator cu răspunsul. El era foarte sincer şi prieten adevărat, dar şi către cine nu-i plăcea, se arăta îndată, căci nu ştia să se făţărească. El nu iubea pompa şi arătările exterioare şi făcea foarte puţin caz de ovaţii şi de sărbători, pe care cele de mai multe ori ştia că sunt de comandă (asupra acestui punct vezi salutarea ce i-o făcură ţăranii la 11 decembrie 1861″ ( „Românul”, 20 ianuarie 1862).
•  ,,Era nelacom de bani, şi cea mai bună dovadă despre aceasta este, după cum spune Bolintineanu, el a fost unul din domnii ce a ieşit din domnie fără să fi făcut avere mare”  (Bolintineanu, Viaţa lui Cuza-Vodă, p. 132 Comp., Anghel Dimitrescu, Discursurile lui Barbu Catargiu, Bucureşti, 1886, p. LV).
•  ,,Dar acest caracter avea ca toată făptura omenească şi umbre, pe lângă lumină. Era neserios, zeflemist, lua toate lucrurile în uşor şi prea nepăsător de soarta lui, de care însă era legată aceea a poporului pe care îl domnea (Valentineanu, Alegerea, detronarea, şi înmormântarea lui Cuza-Vodă, Bucureşti, 1898, p. 17.).

Soţia, Elena Cuza

Căsătoria sa cu Elena s-a produs într-o situaţie financiară precară, dar a fost efectul unor sentimente curate. Această situaţie, dublată de nefericita condiţie fizică a Doamnei Elena (nu putea face copii), a determinat şi atitudinea rece cu care Cuza îşi trata soţia.

Lucia Borş, în cartea “Doamna Elena Cuza” arăta:“Fiind din fire nestatornic, şi dragostea ce o purta soţiei se risipi în localurile de petrecere unde îşi înstrăina rând pe rând proprietăţile, ruinându-şi sănătatea. Cum era veşnic hărţuit de datornici, căsnicia lor se destrăma într-un lung şir de suferinţe pentru soţie”.

Amanta

Pe acest fond a acţionat fulgerător Maria Obrenovici, amanta. Între Cuza şi Maria Obrenovici se stabilise ceea ce poate fi definit printr-un cuvânt – o legătură. Cuvântul legătură avea însă, în epocă, o încărcătură mult mai complexă. Întemeiate iniţial pe atracţia fizică, ea a evoluat rapid într-o dragoste puternică şi, mai ales, constantă. Maria i-a dăruit doi fii. Cuza i-a înfiat şi i-a adus la palat. Cum se întâmplă în astfel de situaţii, pe fondul regimului autoritar, Maria s-a implicat rapid în camarilă. Este de presupus că a fost atrasă, deoarece la Porţile Orientului persoana cea mai apropiată de conducător este şi cea mai influentă. Principalul acolit al lui Cuza, C. Liebrecht ştiuse să câştige şi simpatia şi încrederea frumoasei Maria Obrenovici, prietena lui Cuza. Devenise confidentul ei; o îndatora prin diverse servicii personale, o împrumuta chiar şi cu bani. Intimitatea lui Liebrecht cu Maria Obrenovici a generat inclusiv zvonul maliţios că este tatăl copiilor lui Cuza. Această variantă era cu atât mai perfidă cu cât transfera tema sterilităţii de la Doamna Elena la Cuza. Este de subliniat că ambii parteneri îşi continuau viaţa sexuală în afara cuplului, având numeroşi alţi amanţi şi amante, fără ca acest aspect să corodeze legătura. În timpul ei, Maria Obrenovici a avut copii şi cu alţi bărbaţi, iar Cuza a continuat să viziteze noaptea, travestit, singur sau împreună cu Kogălniceanu, diferite adrese confidenţiale. Imaginea publică a lui Cuza s-a deteriorat accelerat şi datorită existenţei unui grad înalt de comparaţie: ţinuta morală, discreţia şi popularitatea Doamnei Elena Cuza.