Însemnările de temniţă reprezintă un reper jurnalistic important în investigarea crimelor comunismului dar şi o temă aparte prin originalitate în literatura română. Prin intermediul lui Nicolae Steinhardt ni se deschide în faţă o altă lume, a martiriului, a tragediei dar, totodată, a pocăinţei şi a fericirii întoarcerii la Hristos. Ioan Ianolide şi episcopul greco-catolic Ioan Ploscaru au realizat, la rândul lor, adevărate capodopere jurnalistice şi literare în acest sens. ,,Cruci de gratii” , însemnările lui Ioan Ploscaru, sunt minunate, o capodoperă literară şi un elogiu al eroismului mărturisitorilor lui Hristos, la fel şi jurnalul lui Ioan Ianolide ,,Întoarcerea la Hristos”.
Nicolae Steinhardt şi jurnalul unei convertiri
,,Creion şi hârtie nici gând să fi avut la închisoare. Ar fi aşadar nesincer să încerc a susţine că ,,jurnalul” acesta a fost ţinut cronologic, e scris apres coup, în temeiul unor amintiri proaspete şi vii. De vreme ce nu l-am putut insera în durată, cred că-mi este permis a-l prezenta pe sărite, aşa cum, de data aceasta în mod real, mi s-au perindat imaginile, aducerile aminte, cugetele în acel puhoi de impresii căruia ne place a-i da numele de conştiinţă. Efectul, desigur, bate înspre artificial, e un risc pe care trebuie să-l accept” îşi începea Nicolae Steinhardt ,,Jurnalul. Este povestea unui om, însemnările unei epoci, epopeea demnităţii, integrităţii şi a existenţialismului. Nicolae Steinhardt rămâne un reper pentru mulţi dintre cameleonii de astăzi. ,,Ameţeală. Ameţeala e senzaţia cea mai chinuitoare. Nici o durere nu-i atât de cumplită. Ameţeala. Lumea se învârte, se desface, te desfaci şi tu, eşti rupt în bucăţi. Obiectele se răsucesc, am văzut eu un film expresionist după ,,Crimă şi pedeapsă”; toate erau strâmbe: acoperişurile, gardurile, felinarele. Chinul e atroce. Răsturnarea: prietenul te acuză. Blocurile se prăbuşesc. Ea e dincolo, acum e din ce în ce mai plictisită (Ei, ce zici? Uite-ţi marfa), mai chircită. Cutremurul spintecă solul şi-ţi spintecă fiinţa, pe o linie mediană. Hai, hai, Dostoievski nu a predicat ameţeala, ci pe Domnul Hristos. Hai, înţelege şi dă-ţi seama ce nu-ţi vine a crede: nu eşti prea fricos şi nu eşti sofisticat. A pătruns şi-n tine ceva din bruta vulpenie a mahalagiului, din încăpăţânarea ţăranului. Hai, ştii ce ai de făcut, hai nu te mai amăgi, ai şi ales; poţi rezista şi eşti treaz pe deplin, hai înţelege- oricât te-ar numi, te-ar speria- dă-ţi seama că ai câştigat, ţine-l pe NU în braţe, e al tău, suprarealismul e doar o teorie, viaţa nu-i totuna cu visul, aici nu-i ceainărie de opiu şi nici salon al suavelor miresme, aici e un ticălos de birou de anchetă, statistica dovedeşte că realitatea nu-i vis: Valery avea dreptate. Ai vrea tu să te refugiezi în frică, în brumă, în coşmar…ai vrea… Ar fi uşor- ce dulce ar fi să te poţi adăposti între vis şi viaţă, în confuzie sau incert, printre delicioase cadavre sau pe masa de operaţii între umbrelă şi maşina de cusut, în cada lui Marat transformată în balon zburător, la Samarkand într-un palat din o mie de nopţi şi o noapte, în delir; delirul, izvorul tuturor compromisurilor. Dar nu te mai poţi recuza. Cine ţi-ar oferi adăpost? S-a zis cu tine, ovreiaşule, intelectualule, orăşanule: ai încălţat opincile realităţii, au să-ţi bătătorească tălpile. De-a-cum s-a isprăvit cu delicateţurile şi iluziile mângâietoare, cu pleoapele lăsate peste lascive, odihnitoare alcătuiri de alte lumi, mai blânde, mai ductile. Nu te mai poţi refugia în imaginar: eşti bun de front, bun de rezistenţă, bun de minciuni sfinte şi grijuliu ticluite, bun de îndărătnicie. Eşti bun de foc. Nu ţi-a mers la reformare, Nuhăm. Înainte, marş!” Răscolitor, asumat, nuanţat, sintetic.
Naţionalism şi creştinism
Când vezi că religia a luat-o aiurea, te întorci la cuvintele lui Nicolae Steinhardt. Tovarăşii doctori în teologhisire au uitat demult că nu are nimic în comun creştinismul cu naţionalismul, şi au inventat un alt Hristos, după chipul şi asemănarea lor, un alt idol, că tot am dat idolii afară dar i-am băgat înapoi pe uşa de din dos. Artefacte simbolice purtate cu soldaţi înarmaţi cu baionete, între ceea ce se întâmplă la noi şi Nepal nu este nicio diferenţă. Și acolo ,,dintele lui Buddha” este purtat cu elefanţi şi soldaţi. Simbolurile spirituale sunt vrednice de cinste, dar nu târâte în noroiul politic. „Nae Ionescu spune că cine nu are sânge românesc poate fi ,,bun român”, dar cu nici un preţ şi orice s-ar petrece nu poate fi ,,român”. Aşa şi este, dacă nu-i decât pe măsura putinţei omeneşti. Dar ce nu e cu putinţă la oameni e cu putinţă la Dumnezeu. Pe cale omenească, obişnuită, după fire, nu poţi trece de la însuşirea de ,,bun român” la starea de ,,român”. Dar prin botezul sângelui, ca vărul meu Teodor la Mărăşeşti, dar pe cale de transfigurare? Cum de nu şi-a adus Nae Ionescu aminte de Matei 19, 26, de Marcu 10, 27, de Luca 18,27? Cum de n-a înţeles că şi aici există un drum presărat cu flori de iasomie şi cu minuni, al înnoirii care face ca toate să devină cu putinţă, uşoare? Cui crede că vinul se poate preschimba în sânge, nu-i vine greu a recunoaşte că duhul poate săvârşi mutaţii semiotice cu sângele. Biologic, etnic, da, mistic problemele se pun însă cu totul altfel şi ceea ce nu e cu putinţă pe un plan devine cu totul posibil, degrabă, pe celălalt. (Matei 19, 26: Dar Iisus, privind la ei, le-a zis: La oameni lucrul e cu neputinţă, dar nu la Dumnezeu. Căci la Dumnezeu toate sunt cu putinţă; Luca 18, 27: Iar El a zis: Cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu. Atenţie la acel ,,privind la ei”, care arată câtă însemnătate dădea Iisus acestor cuvinte pline de tîlc, şi greu, poate, nu de înţeles, ci de asimilat)” este lecţia de ,,cateheză” a ,,Jurnalului fericirii”. Și, mărturisirea supremă: ,,Nimeni nu se face creştin, măcar de primeşte botezul, ca mine, târziu în viaţă. Gândesc că nu-i altminteri nici în conversiunile cutremurătoare. Chemarea e mereu anterioară- oricât de adânc, de subtil, de iscusit ar fi tăinuită. Întâi, adevăratele temeiuri ale concepţiei creştine: absurdul şi paradoxul. Apoi, divinitatea lucrează amănunţit şi cu pricepere, şi când răsplăteşte şi când pedepseşte. Se înşală amarnic toţi cei ce cred- şi nu-s totdeauna nerozi- că-l pot duce pe Dumnezeu, că-l pot şmecheri. Nicidecum. Dă sau bate nespus de migălit rafinament. De unde rezultă că Dumnezeu nu e numai bun, drept, atotputernic etc; e şi foarte deştept”.
Genialul convertit
Genialul Steinhardt, convertitul rebel prin excelenţă, care a lăsat o capodoperă a literaturii româneşti prin ,,Jurnalul fericirii”. Să luăm aminte: ,,Lui C.G. Jung, în Ceylon, un preot îi spune: ,,Nu, lui Buddha nu i te poţi ruga. Nu-l poţi implora. Buddha nu mai e. E în Nirvana”. Asta-i marea deosebire. Hristos, care s-a rugat mereu, aşteaptă mereu ruga noastră. E cu ochii şi cu urechile la noi, mereu la uşă. Hristos, ca şi Tatăl, lucrează mereu (Ioan 5, 17), iar la fiecare liturghie se jertfeşte. El nu e în Nirvana, la odihnă, la repaus, la deconectare. E pe şantier şi pune umărul”.
Lecţia închisorii
,,Lecţia închisorii este o lecţie de realism. Instituţiile omeneşti, bolile omeneşti, caracterele omeneşti, sistemele politice ori sociale pot fi descifrate cel mai bine în momente de criză. Situaţia limită pe care o reprezintă închisoarea ne ajută să vedem lucruri elementare, estompate de ritmul normal al scurgerii timpului. Închisoarea e un contact nemijlocit cu infrastructurile, lasă cu mult în urmă marxismul şi psihanaliza, reputate drept căi ale pătrunderii în adâncuri şi adevăruri finale. Cât de ,,salonarde” par marxismul şi freudismul, de politicoase, de fluşturatice în raport cu seriozitatea închisorii: s-ar zice că-s decor de piesă de Marivaux, ori discuţie în ,,Preţioasele ridicole”, în ,,Femeile savante”, în ,,Coana Chiriţa!” Lecţia creştină a închisorii (pentru că, mai presus de orice, învăţătura lui Hristos este o doctrină strict realistă, conformă cu adevărurile cele mai brutale şi mai nemijlocite) o rezumă Kierkgaard: ,,Încetul cu încetul, şi din ce în ce mai bine am observat că toţi cei pe care Dumnezeu i-a iubit cu adevărat, modelele etc. au trebuit să sufere cu toţii în lumea aceasta. Mai mult, că doctrina creştină e aşa: să fii iubit de Dumnezeu şi să iubeşti pe Dumnezeu înseamnă să suferi. Creştinismul este un mesaj existenţial, care face din existenţă ceva mai paradoxal şi mai greu decât a fost vreodată înainte şi va mai putea fi vreodată în afara creştinismului. Creştinismul există pentru că există o ură între Dumnezeu şi oameni. Să fii creştin înseamnă să fii chinuit în fel şi chip. Cel mai bun lucru este să fii în stare de a născoci nesfârşite moduri de a te chinui tu însuţi; dacă însă nu eşti destul de tare, poţi oricum nădăjdui că lui Dumnezeu i se va face milă de tine şi te va ajuta să ajungi la starea de suferinţă. E lucru teribil clipa aceea în care Dumnezeu scoate instrumentele în vederea operaţiei pe care nicio putere omenească nu o poate aduce la săvârşire: să-i smulgă omului dorinţa de a trăi, să-l omoare pentru ca să poată trăi ca un mort. Menirea vieţii acesteia este de a te duce la cel mai înalt grad al scârbei de viaţă. Dumnezeu este vrăjmaşul tău de moarte. Iată încercarea: să devii creştin şi să stărui în a rămâne creştin: e o suferinţă căreia nici o altă durere omenească nu-i poate opune boldul şi frământările ei. Și totuşi, nu creştinismul e crud, nu Hristos e crud. Hristosul este în Sinea Sa blândeţe şi dragoste; cruzimea provine din faptul că în această lume trebuie creştinul să-şi petreacă viaţa şi în ea trebuie să-şi exprime condiţia sa de creştin deoarece Hristos nu-i chiar atât de blând, adică atât de slab, ca să-l scoată din ea”.
Lecţie pentru epoca lichelelor
Suntem în plină epocă a lichelelor, a scârbelor cameleonice, a celei mai drăceşti sete de putere care s-a manifestat vreodată în istorie. Semnul ,,Fiarei” a apărut, unii îşi dau seama, alţii nu. Profeţia lui Orwell s-a împlinit! Dar, mai înainte de el, ceea ce a spus Hristos despre ,,urâciunea pustiirii”. Ea a venit deja. Jurnalul lui Nicolae Steinhardt este o lecţie pentru epoca lichelelor. Lichelele se supun acum orbeşte celei mai teribile forme de manipulare care a existat vreodată în istorie. Din nefericire, pământul nostru stropit cu sângele atâtor martiri, a dat şi harpii avortate din pântece sterp. Armaghedonul se apropie, iar dacă ştim să citim semnele timpului, Jurnalul lui Nicolae Steinhardt este sugestiv în acest sens. Ceea ce a fost va mai fi, dar, la o putere mult mai mare ca niciodată. (Ștefan BOTORAN)
