După 1948, presa românească va intra într-o beznă totală, românii erau informaţi că se află pe cele mai înalte culmi ale dezvoltării sociale şi economice în timp ce simţeau frigul şi foamea, iar tot în acest timp elita României care a făcut Marea Unire era stârpită în temniţele bolşevice. Granzi ai literaturii române precum Zaharia Stancu şi Mihail Sadoveanu şi-au vândut pana pentru a linge blidele mahărilor comunişti instalaţi cu tancurile sovietice. Tot în această perioadă se va lansa, odată cu atacuri agresive la adresa foştilor jurnalişti pro-occidentali, propaganda comunistă în mass media prin iluştrii săi reprezentanţi, iluştri la modul cel mai sinistru. Este important să-i trecem în revistă şi pe aceşti indivizi care şi-au dedicat viaţa şi întreaga energie minciunii delirante, grotescului şi limbajului de lemn.
Leonte Răutu ,,ţarul culturii române”
Oigenstein Lev, după numele real, se presupune că până în perioada 1920-1922 nici nu ar fi vorbit româneşte. A venit de la Cernăuţi la Bucureşti în anul 1929 şi s-a înscris la Facultatea de matematică, a intrat apoi în UTC şi în PC, prin anul 1931. Între 1930-1934 a fost condamnat pentru agitaţie comunistă, perioadă în care s-a plimbat pe la Doftana şi Jilava, unde îi cunoaşte pe Gheorghiu Dej, Ștefan Foriş şi Nicolae Ceauşescu. După eliberare va activa în AGITROP-ul românesc (termenul a apărut în Rusia sovietică şi făcea referire la mass-media populare precum literatura, piesele de teatru, broşurile, filmele şi alte forme de artă, cu un mesaj politic agresiv şi explicit în favoarea comunismului). Între anii 1937-1940 a îndeplinit funcţia de redactor şef al ziarului comunist Scânteia, aflat atunci în ilegalitate. După anexarea Basarabiei la URSS în urma ultimatumurilor din iunie 1940, Leonte Răutu trece în Uniunea Sovietică alături de alţi comunişti ilegalişti evrei. Aici este numit secretar de redacţie la gazeta ,,Pământ sovietic” din Bălţi, acum pe teritoriul a ceea ce voia să se numească R.S.S. Moldova, între 1940-1941. În perioada 1943-1954 va fi redactor responsabil al secţiei române din cadrul ,,Radio Moscova” din subordinea Cominternului. ,,Întors în România puţin înainte de Conferinţa naţională a PCR din octombrie 1945, Leonte Răutu a reintrat în conducerea ziarului Scânteia şi a fost numit adjunct al lui Iosif Chişinevschi la şefia Secţiei Centrale de Educaţie Politică, predecesoarea Secţiei de Propagandă şi Agitaţie a PMR înfiinţată în februarie 1948” spune Călin Hentea. Vladimir Tismăneanu l-a numit ,,acrobatul perfect” în monografia pe care i-a dedicat-o. Leonte Răutu reuşeşte să devină şeful Direcţiei de Propagandă şi Agitaţie/Cultură în perioada 1948-1965 ,,supravieţuind atât politic, cât şi fizic rivalilor săi, Grigore Preoteasa, mort în accident aviatic la Moscova din 1957, şi Iosif Chişinevschi, debarcat de la putere în Plenara PMR din iulie 1957” (Hentea). Leonte Răutu, un maestru desăvârşit al cameleonismului, intră în graţiile lui Nicolae Ceauşescu, cu care va avea o relaţie privilegiată promovând în structurile de conducere ale PCR fiind membru al secretariatului CC al PCR, al Comitetului Executiv al PCR. Deţine funcţii de conducere în sfera culturii: Institutul de Istorie şi Social Politice de pe lângă CC al PCR, Consiliul Naţional pentru Educaţie Fizică şi Sport şi rector al Academiei Social Politice ,,Ștefan Gheorghiu” între anii 1972-1981. În perioada 1969-1972 devine vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri. Îi vine însă şi lui rândul să fie îndepărtat în urma şedinţei Comitetului Politic Executiv al PCR din 18 august 1981, pe motiv că fiica sa a făcut cerere de emigrare în Statele Unite împreună cu soţul. Vladimir Tismăneanu spune că Leonte Răutu s-a numărat printre puţinii comunişti ilegalişti cu un anumit grad de cultură, neavând însă acces la ,,sursele” marxismului occidental, el cita doar din clasicii literaturii ruse din secolul XIX şi ai ,,universului stalinist al anilor 30-40”. Modelul său a fost Andrei Jdanov, ,,supremul inchizitor al culturii ruse, cel care iniţiase teribilele vânători de vrăjitoare, de fapt adevărate progromuri intelectuale în anii imediat postbelici” (Vladimir Tismăneanu). Leonte Răutu este principalul dictator al ideologiei şi a propagandei comuniste din perioada anilor 1950-1960 de la noi. ,,El s-a aflat în spatele orchestrării cultului personalităţii Anei Pauker, a cărei prietenie a ştiut să o cultive din perioada moscovită, dar pe care a abandonat-o cu mare abilitate în momentul în care aceasta a căzut în dizgraţie” scrie Călin Hentea în lucrarea ,,Enciclopedia propagandei româneşti”. Textul său publicat la Editura PMR, intitulat sugestiv ,,Împotriva cosmopolitismului şi obiectivismului burghez în ştiinţele sociale” este un program al celei mai pure şi demenţiale propagande staliniste din România de după război. Vladimir Tismăneanu îl consideră ,,o adevărată încununare a obscurantismului stalinist” iar Călin Hentea completează: ,,se declanşa o cruntă ofensivă a adevăratelor valori ale culturii române”.
Colaboratorii lui Leonte Răutu
Sorin Toma, redactor-şef al ziarului Scânteia şi autorul textului de condamnare al lui Tudor Arghezi din ianuarie 1949 intitulat ,,Poezia putrefacţiei şi putrefacţia poeziei” a fost un colaborator apropiat al acestui sinistru gropar al culturii române autentice. Pavel Țugui, un alt politruc bolşevic, şef al Sectorului de Literatură şi artă din cadrul Direcţiei de Propagandă şi agitaţie, era şi el coleg şi ,,tovarăş de nădejde” cu Leonte Răutu, punând umărul la decapitarea culturii naţionale. Țugui îl execută pe Tudor Vianu. Să nu-l uităm şi pe marele farsor al istoriei noastre, Mihai Roller. Printre ei se număra şi Ofelia Manole adjunctă a lui Răutu la şefia AGITROP-ului dejist. Aceasta vedea în literatură ,,o armă de luptă în mâna proletariatului”. Nicolae Moraru, numit de Hentea ,,o întruchipare a stupidităţii şi cenzurii”, Constanţa Crăciun ministru al Culturii, Paul Niculescu Mizil prim adjunct al lui Răutu şi rector al Școlii de partid ,,Ștefan Gheorghiu” au lucrat şi ei împreună cu Leonte Răutu la progresul socialist. ,,Leonte Răutu s-a intersectat în structurile superioare de propagandă a partidului atât cu Dumitru Popescu ,,Dumnezeu” ca vicepreşedinte al Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă, cât şi cu Ion Iliescu ca subaltern al său şi activist al secţiei de Propagandă şi Agitaţie a CC al PMR”.
Propaganda comunistă se regăseşte în istoria apropiată
După revoluţie, masa de manevră a lui Iliescu a constituit-o, în mod special, lumea care în afară de Scânteia nu mai citise nimic altceva, oamenii care au lucrat ani de zile la Colectiv sau în uzine, precupeţele din piaţă care le arătau minerilor pe cine să bată, o masă de manevră care constituie şi acum în mare parte electoratul PSD, chiar dacă românii s-au mai trezit în ceea ce priveşte cultura politică. Este o realitate că astăzi nu mai avem de-a face cu mentalitatea anilor 90, iar o mare parte din electoratul PSD a migrat ulterior spre fostele partide istorice sau spre curentele pro-occidentale. O reminiscenţă a naţionalismului comunist astăzi este AUR, partid îmbibat cu securişti şi propagandişti gen ,,România Mare”, care penetrează Biserica atrăgând o cantitate nu puţin considerabilă a clerului şi a credincioşilor pe fondul atacului devastator împotriva Bisericii Ortodoxe iniţiat pe faţă de Klaus Johannis, o parte din aşa-zişii ,,liberali” şi o mare parte ai membrilor USR, lideri marcanţi ai stângii globaliste. ,,Democraţii” liberali, în mare parte ,,cutre bătrâne”, versate şi pregătite în culisele FSN-ului anilor 90, au folosit ca la carte toate tehnicile de propagandă ale activiştilor stalinişti ai anilor 50-60. De pildă, adepţii AUR sunt ,,mari conspiraţionişti” ai ,,Ocultei”, oameni cu minimă pregătire intelectuală dar şi o parte deloc insignifiantă a oamenilor pregătiţi dar care dau dovadă de o mare naivitate, mai ales din rândul clerului. Se pot face numeroase asemănări între propaganda anilor 70-80 şi zilele noastre. Klaus Johannis, Raed Arafat, Cîţu etc ar fi putut fi lideri de succes ai aparatului de pe lângă Nicolae Ceauşescu, cameleoni fără scrupule, însetaţi de putere, având o ură viscerală pentru tot ceea ce este românesc. Aşadar, propaganda unora ca Leonte Răutu a născut clasa politică pe care o avem astăzi, nepoţei privilegiaţi ai securiştilor şi activiştilor de partid ai anilor 70-80, născuţi cu marxismul în sânge, alţii vaccinaţi de-a dreptul cu morbidul virus al ,,totalitarismului”. Fraza rostită de Iisus Hristos într-un anume context este profetică şi pentru zilele noastre: ,,După roadele lor îi veţi cunoaşte”. Calomnia, vendeta interminabilă, laşitatea, incompetenţa, agresivitatea, ura pentru valorile şi simbolurile naţionale, cameleonismul, sunt matriţele de caracter ale politicianului român, ceea ce construieşte o javră în adevăratul sens al cuvântului. Javrele politicii româneşti sunt urmaşi demni ai lui Leonte Răutu, Niculescu Mizil şi alţii.
Leonte Răutu, iniţiator de drumuri staliniste în mass media românească
,,Profund şi subtil cunoscător al mecanismelor intime de funcţionare a lumii comuniştilor români, Vladimir Tismăneanu afirmă despre Leonte Răutu şi Iosif Chişinevschi că au fost nişte fanatici, nişte ,,true belivers”, ei chiar credeau ceea ce predicau” spune Călin Hentea. Vladimir Tismăneanu spunea în legătură cu aceste ,,zeităţi” ale propagandei comuniste: ,,Nu o făceau de o manieră duplicitară; puteau să fie fariseici în comportament, dar nu erau fariseici la nivelul credinţei lor politice. Dacă i s-a spus lui Leonte Răutu groparul culturii române, acest lucru are o motivaţie profundă” spune Vladimir Tismăneanu. Leonte Răutu rămâne unul dintre principalii iniţiatori de drumuri staliniste în presa românească. Chiar şi acum, o parte a mass-mediei noastre rămâne tributară metodelor aplicate de Leonte Răutu şi alţi ,,tovarăşi”. ,,Aşa cum a ştiut să se aşeze cât mai bine pentru sine printre ,,interstiţiile puterii” deţinute de Ana Pauker, apoi de Gheorghiu Dej, Leonte Răutu a exploatat cu succes, până la debarcarea sa din 1981, încrederea şi favorurile lui Nicolae Ceauşescu (fiind dintre puţinii care-şi mai puteau permite să-l tutuiască pe dictator), dar şi relaţia dintre soţia sa, Natalia, şi Elena Ceauşescu, cultivându-l cu asiduitate pe noul dictator chiar dacă liderul propagandei ceauşiste devenise deja Dumitru Popescu. În anul 1987, Leonte Răutu îl ruga pe Ceauşescu cu cele mai sincere emoţii să accepte titlul de doctor în ştiinţe politice al Academiei ,,Ștefan Gheorghiu”. (Ştefan BOTORAN)
