Foto. La 80 de ani ţese ii şi cămăşi. Portul popular din Ţara Oltului, o istorie bine păstrată

Identitatea naţională înseamnă păstrarea portului popular tradiţional aşa cum a existat peste vremi. Ţara Oltului se bucură de un port tradiţional nemodificat, specific fiecărui sat situat între Munţii Făgăraşului şi râl Olt. Se mai păstrează şi astăzi  ia făgărăşeană învineţită şi strălucitoare în gerul Crăciunului şi al Bobotezei sau în arşiţa soarelui de la Sfânta Maria. Cheptarul înflorat de Drăguş sau cel sobru de Rucăr şi Voila se găsesc în lăzile de zestre sau dulapurile moderne ale gospodinelor. Şurţele, saricele, crătinţele şi cioarecii sunt scoase la aerisit periodic de femeile din sate semn că portul tradiţional contează în satul făgărăşean. În nicio zonă a ţării parcă nu există port popular mai frumos şi mai bine păstrat. Găsim în elementele portului făgărăşean obiceiurile locului şi chiar firea omului. Reportajul de faţă aduce un elogiu portului tradiţional din Ţara Oltului şi iei ca element specific acestuia.

La 80 de ani, Viorica Marcu ţese cămăşi şi ii

În  ziua de astăzi mai sunt puţine femei care mai cunosc arta ţesutului. Rar mai găseşti în casele făgărăşencelor războiul de ţesut  cu năvăditurile alese din care să fie confecţionate elementele portului popular.  Viorica Marcu din Rucăr la vârsta de 80 de ani nu renunţă la războiul de ţesut. În fiecare iarnă  îşi montează războiul  pentru a-şi completa  zestrea casei cu ţoale, chindeuri, feţe de mese. În această iarnă însă a urzit firele pentru a ţese costume populare. ,,Mă bucur că tot mai mulţi tineri poartă costumul popular. Mi-au comandat nepoţii şi fetele cămăşi şi ii. Am ţesut două cămăşi bărbăteşti, una cu negru şi alta cu vişiniu. Acum am urzit firele pentru ii. Voi ţese ii cu şinoare cu negru.  Mai demult în toată casa se ţesea, ne întreceam în modele. Astăzi prea puţin se mai aude zgomotul iţelor şi a bărglei de la război.  Sunt fete tinere în sat, una două, care vor să înveţe arta ţesutului şi le ajut. Cel mai greu nu este ţesutul în sine ci urzitul firelor şi alegerea iţelor. Stau şi noaptea şi mă gândesc cum să le organizez, să calculez,  ca totul să iasă bine. Este matematică la urzitul firelor.  Femeile din sat care ştiau să năvădească şi să calculeze iţele nu mai sunt printre noi. După ce materialul este ţesut, mai sunt multe elemente ale costumului popular care trebuie cusute cu mâna. La cămăşi avem gulerul şi la ii avem obinzala. Între ţesătură se introduce fereca, şi aceasta se coase cu mâna. Apoi croşetăm fodorii pentru poale şi mâneci. O cămaşă o ţes cam în 2 săptămâni, iar o ie tot cam aşa” a explicat Viorica Marcu.

Arta populară din Ţara Oltului

Portul popular din Ţara Oltului se evidenţiază printr-o bogăţie a materialului şi a diversităţii ce dă specificitate fiecărei zone ce o compune. Despre arta populară privind portul Ţării Oltului n-au rămas, generaţiilor de azi, doar câteva menţiuni cuprinse în lucrările semnate de S. Moldovanu, Alexandru Bărbat şi Ştefan Meteş. Aceste înscrieri au avut la bază cercetările directe pe teren în satele din Ţara Oltului, sute de fotografii realizate de Mircea Iuga, schiţe şi desene de Iuliana Fabritius. Însemnări importante se mai pot găsi la Muzeul Brukenthal care a fost preocupat cu ani în urmă de folclorul şi arta populară locală şi care a realizat, cu ajutorul dascălilor locali, chestionare în toate localităţile făgărăşene. Şi la Muzeul Ţării Făgăraşului se mai păstrează unele însemnări despre arta populată din Ţara Oltului. Conform acestor lucrări, dar şi cele semnate de Cornel Irimie, Ţara Oltului a fost împărţită în trei zone, fiecare fiind evidenţiată prin componenţa costumelor populare, a materialelelor din care au fost confecţionate, coloritul şi denumirile elementelor acestora.

Portul din zona Făgăraşului este unul sobru

,,Zona Făgăraşului formează centrul Ţării Oltului cu 51 localităţi, între care şi Făgăraşul, mergând de la Cârţişoara până îa Sinea Nouă şi Şercaia. Portul este mai sobru, din materiale groase, tipice fiind aici pomeselnecele albe la femei, păstura neagră pe corp în gen de fotă, sarica şi buboul cu păr alb, cămăşile cu ,,ştrafuri” şi ,,pumnaşi” la bărbaţi, ,,recălele”, opincile cu nojiţe de păr de cal sau de capră. Elementele noi în port pătrund mai tîrziu, după 1920” scrie Cornel Irimie în monografia sa.  În Ţara Oltului, portul mergea mână în mână cu arta olăritului şi arta zugravilor, magistral reprezentată în trecut prin meşterii iconari de la Arpaşul de Sus şi Cârţişoara, dintre care amintim pe Matei Ţâmforea şi Savu Moga. Ţesăturile de casă din cânepă şi lână meticulos realizate de femeile făgărăşence erau dominate de roşul para focului. Trăsăturile generale ale costumului popular trădau viaţa şi firea oamenilor. Simplitate şi robusteţe erau caracteristicile portului vechi al Ţării Oltului şi erau date de liniile drepte ale costumului, materialul gros, lungimea şi culoarea sură sau neagră a recălelor, ca şi albul de nea al saricei sau buboului iarna.

Croitoresele de ii şi cămăşi bărbăteşti

Portul popular s-a păstrat de-a lungul vremii, la femei iia fiind elementul de bază, iar la bărbaţi cămaşa şi cioarecii. Şi astăzi portul popular din Ţara Oltului nu diferă prea mult de cel vechi cu deosebirea că multe elemente ce-l compun au fost modernizate în ton cu vremurile. Mai demult, erau anumite femei care croiau şi coseau iile. Meşteşugul îmbinării materialului ţesut în război, al puilor cusuţi şi aleşi de pe mâneci şi piept, obinzala ,,bătută” cu acul în culori vii era transmis de la mamă la fiică. În Rucăr, de exemplu, Zenovia Nicoară era căutată de mai toate femeile din zona Făgăraşului pentru a le coase frumoasele ii. Confecţiona obinzalele şi fodorii, elemente nelipsite din croiul iei, sau ,,gâtul” cămăşilor bărbăteşti după care la maşina de cusut Zinger le îmbina cu multă măiestrie şi pricepere.

Iia cu obinzală şi şurţul cu flori

,,Iia bătrânească cu ,,obinzală” este cusută cu arnici roşu, având gura în faţă, cu puii mari şi roşii ,,peste cot”, aleşi în război în forme geometrice şi terminată cu pumnaşi la mâîneci. Iia nevestelor are gura într-o parte şi are două-trei râuri de pui peste piept şi de-a lungul mânecilor. La mâneci au fodori şi brăţăruşe. Iia fetelor numită ,,brâu” are mânecile şi pieptul pline de pui aleşi. Peste poalele lungi, femeile în vârstă se leagă de 2 -3 ori cu bată de lână roşie, şi pun apoi şurţul învărgat vertical cu roşu şi negru sau păstura neagră. Nevestele tinere şi fetele mari poartă ,,şurţ cu flori” mari, terminat jos cu ,,fodori” ţesuţi. Şurţul se purta drept în faţă, iar după 1930 desfăcut spre stânga, sub influenţa satelor din partea de est (Sâmbăta de Sus, Lisa, Voivodeni, Sinea). Fetele mari purtau iarna şi păsturică roşie cu ,,vargă cu flori de sârmă” şi terminată jos cu “frâmbghi” de lină colorată. Surţele şi păsturile se leagă cu ,,biete”, late cu urzeala în culori vii (roşu, galben, verde) şi cu beteala într-o singură culoare, roşie sau vânătă, cu motive cu ,,ochişori” sau ,,cruci”. Peste iie poartă ,,chieptar”, iar fetele şi femeile tinere ,,chieptăriţă” croită pe talie, crepată uneori în faţă, sau ,,lăibărică” tot de piele şi cu aplicaţii de ,,barşon” negru. Azi se poartă mai mult laibăre şi bluze, în special în zilele de lucru. Între piesele de iarnă şi timp răcoros amintim recălul ,,rumânesc” şi cel ,,nemţăsc” din pănură de culoare închisă. Sarica albă e purtată iarna, pe ger mare, mai mult de femeile bătrâne. În picioare, bătrânele poartă obiele, ,,cioareci boresăşti” până sub genunchi, de pănură albă, opinci legate cu nojiţe negre ce înfăşoară glezna piciorului până la jumătate. Opincile de cauciuc se poartă după 1930. Cizmele purtate de femei până la primul război mondial erau din piele neagră, moale, cu carâmbi înalţi şi cu o bandă de piele roşie sus. Femeile tinere şi fetele încălţau ,,cioci”, ciorapi de lână cu vărgi orizontale vinete şi roşii sau albe şi negre. Vara bărbaţii poartă pălării negre, cu borul mic de obicei, cu ,,frunză” şi cu catifea pe bor. Pălăriile ,,nemţăşti” şi cele de paie pătrund mai târziu. Căciula a fost în trecut cu fundul lat. În unele locuri (de exemplu la Dejani, Netotu) erau şi ,,căciuli cu urechi” sau cu ,,văcălie”. Cămaşa ,,rumânească” din cânepă, cu mâneci largi, a fost înlocuită aproape peste tot cu cea ,,nemţească” cu guler şi cu ,,pumnaşi”. Mânecile se prind de ,,stan” pe umăr cu ,,zbârciogi”, iar pe piept se fac ,,ştrafuri” verticale. Izmenele de pânză, strânse pe picior, ca şi pantalonii de pânză albă ţesută în trei-cinci iţe, cu motive geometrice, se poartă vara. Iarna, cioareci de pănură albă, cu ,,fereşti”, sau ,,ungureşti” cu buzunare, în partea de centru a zonei şi sub munte (Netotu, Dejani, Lisa, Recea) s-au purtat şi cioareci cu ,,şinor negru” pe vipuşcă. Jos cioarecii sunt de obicei răsfrânţi şi au ,,colţişori” de postav negru aplicat. Şerparele de piele se înlocuiesc acum la tineri cu şerpare ţesute sau brodate în culori vii. Se purtau aceleaşi opinci ca şi la femei în trecut, ,,ciobăneşti” sau cu cioc”. Cizmele fac parte astăzi din costumul de duminică iarna, ca şi bocancii vara” titează în monografia sa, Cornel Irimie.

Cheptarul, elementul ce oferă diversitate portului popular

Nu poate lipsi din portul popular din Ţara Oltului cheptarul şi cheptăriţa, elemente ce îi dau specificitate şi frumuseţe. Cel mai renumit  meşter popular de cheptare a fost Dumitru Sofonea din Drăguş .  O descriere detaliată a cheptarelor făgărăşene ne este oferită  de Al. Bărbat. ,,O mare bogăţie şi diversitate ne oferă însă pieptarele, al căror specific rezidă mai puţin în croi cât în ornamentica lor din ce în ce mai variată şi, oarecum, încărcată, cu cât ne apropiem de prezent. In zona Făgăraşului întâlnim meşteri cojocari în aproape toate satele. Unele s-au specializat chiar şi lucrează pentru mai multe localităţi, aşa sunt: Arpaşul de Sus, Ucea de Sus, Viştea de Sus şi Viştea de Jos, Drăguşul, Sâmbăta de Sus, Pojorta, Iaşi, Hârşeni etc. şi chiar oraşul Făgăraş împreună cu satul Galaţi. Adesea întâlnim familii de cojocari care şi-au transmis meşteşugul din tată în fiu. Pieptarele obişnuite la bătrâni erau ,,înfundate” şi se încheiau într-o parte. Se făceau ceva mai lungi decât ale tinerilor şi – ca ornament – cu o singură floare în mijlocul pieptului, de obicei de forma unui romb. Ele au numai două buzunare jos, cu ,,tăieturi” şi ,,oni”, având brodat anul şi iniţialele, ori chiar numele întreg, al posesorului. Pieptăriţele fetelor şi femeilor tinere au acelaşi croi, doar că se încheie numai cu un nasture pe umărul stâng. Ornamentele la fete sînt dispuse mai recent şi în rânduri verticale, între care se aplică benzi de catifea neagră. Specificul ornamenticii pieptarelor din zona Făgăraşului constă atât în compoziţia câmpilor ornamentali, cât şi în cromatică, material şi tehnică” explică C. Irimie.

Cioarecii din pănură albă

,,Bărbaţii poartă cioareci, iarna din lână, iar vara din pânză ţesută în casă. ,, Cioarecii sunt făcuţi din pănură albă dată la piuă şi croiţi de femei sau chiar de croitori. Se compun din “tur” şi “ dârg” sau “ vreană”,” clini”,” craci” şi”văcălie”. Lăţimea sau îngustimea cioarecilor este în funcţie de croi. Clinii se scot uneori pe urzeală şi sunt lungi cât piciorul (de exemplu la Cârţişoara), alteori din latul pănurei şi atunci sunt mai strâmţi (de exemplu la Ucea de Sus)” explică C. Irimie în monografie.

Pomeselnicul este caracteristic Ţării Oltului

 ,,Incontestabil, piesă caracteristică şi proprie acestei zone este ,,pomeselnecul”, podoabă de cap, unică în felul ei, ţesut în gospodărie din pânză albă şi cu puţine ornamente, discrete. Acest turban românesc nu se aseamănă nici cu ,,vălitoarea” albă din material subţire din zona Avrigului, nici cu ,,pahiolul” de borangic albit al tilişcanelor şi săliştencelor. Pomeselnecul era în trecut o piesă nelipsită din portul tuturor femeilor căsătorite, purtat vara şi iarna, în zilele lucrătoare cât şi sărbătoarea. Pomeselnecul dispare din port după 1920, o dată cu generaţia bătrânelor de atunci, care cereau să fie înmormîntate cu pomeselnec. Pomeselnecul se purta peste ,,căiţă” şi “ fruntar”. Peste părul împletit în două ,,cosiţe “ (fiecare din trei “ sbghiţe “) se punea o căiţă de pânză de cânepă. Se lega apoi ,,fruntarul” de pânză neagră şi împodobit cu mărgele negre lungi şi cu colţişor. Deasupra se îmbrăca o ,,căiţă neagră” (din material de cumpărat, cu flori roşii pe fond negru) şi cu două ,,urechi” făcute din rips negru încreţit mărunt în mai multe rânduri şi peste care femeile tinere coseau ,,părăluţe” şi mărgele mici” spune C. Irimie. Astăzi nu se mai poartă pomeselnicul, nici bătrînele nu-l mai pun pe cap. Se mai găsesc aceste elemente de port popular la muzeu şi, poate, la femeile bătrâne din satele făgărăşene.

Noi tendinţe în portul popular făgărăşean
 

 Dacă în primele decenii ale veacului trecut s-au resimţit noi tendinţe în portul popular din Ţara Oltului, în ziua de astăzi acestea au invadat cu totul arta populară făgărăşeană. Putem spune că, la un veac distanţă, portul popular din Ţara Oltului s-a unificat într-un anume fel. Iia, poalele şi crătinţele sunt comune tuturor satelor deşi în urmă cu ani erau specifice doar zonei din apropierea Sibiului. Există totuşi elemenete ale portului care demonstrează şi astăzi specificitatea satului: şurţul vărgat de la Rucăr, costumul colorat de la Părău şi Veneţia sau şurţul înflorat de la Drăguş. C. Irimie explică şi aceste influenţe şi trage un semnal de alarmă în monografia sa. ,,Faima regiunii, ca regiune de oameni harnici şi cinstiţi, a făcut ca şi portul lor, ce dă o nobilă înfăţişare, să fie apreciat, şi piese din el să fie preluate ,,pe Ardeal”, peste Olt. De aceea numai unele sate din vecinătate (ca de exemplu Rucărul şi Feldioara) şi-au păstrat intact portul propriu, deosebit de cel al Ţării Oltului.   Materialele şi piesele noi de port pătrund sub influenţa oraşului şi a zonelor învecinate. În unele sate, aceasta a dat naştere unor amestecuri şi forme hibride.  Îmbucurător este faptul că ţărănimea îşi dă seama de valoarea portului local, valoare ce i-o conferă atât structura, cât şi întregul său stil” (Lucia BAKI)