Regii României. 10 Mai, Ziua Regalităţii. La 10 mai 1866, Carol I intra în Bucureşti ca domnitor, iar la 26 martie 1881 este proclamat rege al României

Data de 10 Mai marchează trei momente importante din istoria României: începutul domniei lui Carol I, Independenţa de stat şi încoronarea primului rege al ţării. Prima semnificaţie a zilei de 10 Mai este legată de momentul sosirii lui Carol de Hohenzollern Sigmaringen în România în anul 1866. Cu acceptul împăratului francez Napoleon al III-lea şi cel al regelui Prusiei, Wilhelm I, principele Carol porneşte spre România la sfârşitul lui aprilie 1866. Părăseşte castelul Sigmaringen de lângă Dusseldorf şi traversează Elveţia şi Austria. În ziua de 8 mai ajunge cu vaporul la Turnu Severin, iar pe 10 Mai 1866 intră în Bucureşti. Începea astfel o domnie de 48 de ani, cea mai lungă din istorie.  Comitatul Hohenzollern-Sigmaringen din fostul regat al Prusiei a dat istoriei numeroşi regi şi regine, care au domnit în diverse colţuri ale Bătrînului Continent. Descendenţii acestei familii au format şi casa regală a României, care a avut patru regi,  Carol I, Ferdinand I, Carol al II-ea şi Mihai I. Monitorul de Făgăraş prezintă   informaţii mai puţin cunoscute despre dinastia Hohhenzollern de după 1800 şi despre regii României. 

10 Mai 1866

Pe 10 mai 1866, Carol a intrat în Bucureşti, iar la Băneasa i s-a înmânat cheia oraşului. Şi-a rostit jurământul în limba franceză: ,,Jur să păzesc legile României, să-i apăr drepturile şi integritatea teritorială”. Carol rămâne cu titlul de domn până în 26 martie 1881 când este proclamat rege al României. A fost primul monarh din dinastia Hohenzollern-Sigmaringen, al cărei nume se transforma, începând cu Regele Ferdinand I, în Casa Regală de România, dinastie care va conduce ţara până la proclamarea Republicii Populare Române în 1947.

Familia Hohenzollerm

La 1811 se năştea Karl Anton, prinţ de Hohenzollern-Sigmaringen, care la 1834 s-a căsătorit cu Josephine (1813-1900), fiica Marelui Duce Charles de Baden şi au avut şase copii. Dintre fiii lor, pretendenţi la tron au fost Leopold şi Carol I. Leopold (1835-1905), prinţ de Hohenzollern, s-a căsătorit cu Antonia (1845-1913), fiica Reginei Maria a II-a şi a Regelui Portugaliei Ferdinand al II-lea, şi au avut trei copii. Carol I (1839-1914) devine prinţ al României în 1866 şi rege al României în 1881 şi care se căsătoreşte cu Elisabeta (1843-1916), prinţesa de Wield.  Leopold şi Antonia l-au avut pe Ferdinand I (1865-1927) care devine rege al României în 1914, după moartea lui Carol I. Ferdinand I se căsătoreşte cu Maria (1873-1938), nepoata reginei Victoria a Marii Britanii, cu care au avut şase copii, trei băieţi şi trei fete. Pe Carol al II-lea (1893-1953) care devine rege al României în 1930-1940. Pe Elisabeta (1894-1956) care se căsătoreşte cu regele George al II-lea al Greciei. Pe Marie (Mignon) (1900-1961) care se căsătoreşte cu regele Alexandre al Jugoslaviei cu care are trei copii, regele Petre I, Tomislav şi Andrei. Pe Nicolae (1903-1977) care se căsătoreşte cu Ioana Dolete şi apoi cu Theresa Figueira de Mello. Pe Ileana (1909-1990) care a avut două căsătorii, cu Anton de Austria, prinţ al Toscanei cu care a avut şase copii şi cu dr. Ştefan Issărescu. Prinţesa Ileana s-a decis apoi să se călugărească sub numele de maica Alexandra stabilindu-se la o mănăstire ortodoxă în SUA. Al şaselea copil a fost Mircea (1913-1916) care a muirt după trei ani de viaţă. Revenind la Carol al II-ea acesta a avut trei căsătorii. Prima, în 1918 la Odessa, cu Ioana (Zizi) Lambrino, căsătorie nerecunoscută de Casa regală, cu care l-a avut pe Carol Mircea născut în 1920. Carol Mircea a avut la rîndul lui trei căsătorii, prima cu Helene Henriette Nagavitzine cu care a avut un copil, pe Prinţul Paul, iar a adoua cu Jeanne Williams din care a rezultat copilul Alexandre, iar a treia căsătorie cu Antonia Colville. Carol al II-lea s-a căsătorit apoi cu Elena, prinţesa a Greciei (1896-1982) în 1921, din care a rezultat un băiat, Mihai I care a devenit rege al României. Mihai I s-a căsătorit cu Ana, prinţesă de Bourbon-Parma cu care a avut cinci copii, Margareta, Elena, Irina, Sofia şi Maria. Carol al II-lea a mai avut o căsătorie, cu Elena (Magda) Lupescu, în 1947.

Carol I, domn şi rege

     Majestatea Sa Carol I, Rege al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen a fost domnitorul, apoi regele României, care a condus Principatele Române şi, apoi România, după abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza.  Carol s-a născut în Sigmaringen la 1839, fiind al doilea fiu al prinţului Karl Anton si al principesei Josephine. După finalizarea studiilor elementare s-a înscris la şcoala de cadeţi din Münster. În 1857 termină cursurile Şcolii de Artilerie din Berlin. Până în 1866 (când a acceptat coroana României) a fost ofiţer german. A participat la Al doilea război din Schleswig, mai ales la asaltul citedelei Fredericia şi al Dybbřl. Familia sa, dinastia de Hohenzollern-Sigmaringen, era înrudită cu familia lui Napoleon al III-lea şi avea relaţii excelente cu aceasta. România era în acea perioada sub o influenţă puternică a culturii franceze, iar recomandarea de către Napoleon a prinţului Carol a valorat mult în ochii politicienilor români, la fel ca şi rudenia de sânge cu familia prusacă domnitoare. Ion Brătianu a fost politicianul român trimis să negocieze cu Carol şi familia acestuia posibilitatea ca prinţul Carol să vină pe tronul României. A domnit 48 de ani pe tronul României fiind şi cea mai lungă domnie din istoria statelor româneşti.

Drumul lui Carol

     După exilarea lui Alexandru Ioan Cuza ţara era în plin haos. Tânărul Carol a trebuit să călătorească incognito sub numele de Karl Hettingen, cu trenul pe ruta Düsseldorf – Bonn – Freiburg – Zürich – Viena – Budapesta, datorită conflictului care exista între ţara sa şi Imperiul Austriac. Primul popas după intrarea lui în ţară a fost la Drobeta Turnul Severin de unde a fost însoţit de Brăteanu pe ruta Horezu, Râmnicu-Vâlcea, Curtea de Argeş, Câmpulung şi Târgoviste, drum cunoscut sub numele de ,,Drumul lui Carol“ pînă la Bucureşti. Pe 10 mai 1866, Carol a intrat în Bucureşti, iar la Băneasa i s-a înmânat cheia oraşului. Şi-a rostit jurământul în limba franceza: ,,Jur să păzesc legile României, să-i apăr drepturile şi integritatea teritorială”. Carol rămîne cu titlul de domn pînă în 26 martie 1881 cînd este proclamat rege al României. A fost primul monarh din dinastia Hohenzollern-Sigmaringen, al cărei nume se transforma, începând cu Regele Ferdinand I, în Casa Regală de România, dinastie care va conduce ţara până la proclamarea Republicii Populare Române în 1947.

Prima constituţie

     Parlamentul României a adoptat la 29 iunie 1866 prima constituţie a ţării, una dintre cele mai avansate constituţii ale timpului, aceasta fiind inspirată din constituţia Belgiei, care dobândise independenţa din 1831. Articolul 82 specifică: ,,Puterile conducătorului sunt ereditare, pornind direct de la Majestatea Sa, prinţul Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, pe linie masculină prin dreptul de primogenitură (primului-născut), excluzând femeile. Descendenţii Majestăţii Sale vor fi crescuţi în spiritul religiei ortodoxe.”
Pe 15 martie 1881, Constituţia a fost modificată pentru a specifica, printre altele, faptul ca din acel moment şeful statului va fi numit rege. Ceremonia de încoronare a avut loc pe 10 mai 1881.
Ideea de bază a tuturor constituţiilor regale din România era aceea că regele conduce fără a guverna.

A adus independenţa României faţă de Imperiul Otoman

     Regele Carol a fost descris drept o persoană rece. Era permanent preocupat de prestigiul dinastiei pe care o fondase. Soţia sa, Regina Elisabeta, îl caracteriza ca „o persoană care îşi poartă coroana şi în somn”. Era foarte meticulos şi încerca să îşi impună stilul fiecărei persoane care îl înconjura. Deşi era foarte devotat sarcinilor sale de rege al României, niciodată nu şi-a uitat rădăcinile germane. În timpul domniei sale, ţara a obţinut independenţa deplină faţă Imperiul Otoman, după un război intens, modern şi foarte eficace (cunoscut în istorie ca Razboiul de Independenţă, dar şi ca Războiul ruso-turc, 1877 – 1878), în care contribuţia României a fost decisivă.

România 1878-1913

     În timpul luptelor desfăşurate pe teritoriul Bulgariei de azi, armata română l-a avut pe Carol I ca lider efectiv, regele fiind prezent personal pe câmpul de luptă. România a întâmpinat anumite dificultăţi în obţinerea recunoaşterii independenţei. La negocierile din iulie 1878 purtate la San-Stefano Dobrogea intra în componenţa statului român, dar era cedat sudul Basarabiei, mai exact judeţele: Cahul, Bolgrad şi Ismail. Marile Puteri, nemulţumite de privilegiile obţinute de Rusia, au convocat Tratatul de la Berlin din septembrie 1878, unde delegaţia română condusă de I.C. Bratianu a consfinţit nu numai independenţa absolută a României faţă de ,,Sublima Poartă,” dar şi un imens prestigiu internaţional datorat tuturora, de la rege până la ultimul soldat. Independenţa a fost recunoscută după acceptarea ,,schimbului” de la San-Stefano şi modificarea articolului 7 din Constituţie, care prevedea limitarea dreptului de vot doar persoanelor de rit ortodox. Tot în timpul domniei lui Carol I, în 1913, în urma celui de-al doilea război balcanic, terminat prin Tratatul de la Bucureşti, din 1913, România obţine partea de sud a Dobrogei, Cadrilaterul, de la Bulgaria. Viaţa politică internă, încă dominată de către familiile de mari proprietari de pământ, organizată în jurul partidelor rivale, Liberal şi Conservator, a fost lovită de două răscoale ale ţăranilor, în sudul Ţării Româneşti, în aprilie 1888 şi în partea nordică a Moldovei, în februarie 1907, care a cuprins repede şi sudul pâna în martie. Rascoalele au fost reprimate în mod sângeros.

Carol I a murit subit

     Domnia îndelungată a lui Carol I a ajutat dezvoltarea rapidă a statului român. Dar, spre sfârşitul domniei sale şi începutul Primului Război Mondial, regele dorea să intre în război de partea Puterilor Centrale, în timp ce opinia publică era de partea Antantei. Carol a semnat un tratat secret în 1883, care lega România de Tripla Alianţă şi, deşi tratatul trebuia activat doar în cazul în care Rusia imperialistă ar fi atacat unul dintre membrii tratatului, Carol era convins de necesitatea intrării în război de partea Imperiului German. Guvernul s-a opus însă cu vehemenţă dorinţei regelui. Se spune că aceasta i-ar fi provocat moartea la 10 octombrie 1914.

Regina Elisabeta a României

     Când a fost ales principe al României, Carol nu era căsătorit, dar conform constituţiei aprobate de el, nu avea voie să-şi ia de soţie o femeie de origine română. În 1869 a plecat în Germania să-şi caute o soţie. La 3 noiembrie 1869 a luat-o de soţie pe Elisabeta, prinţesă de Wield. Mariajul lor a fost unul dintre cele mai puţin potrivite, el fiind un bărbat rece şi calculat, iar ea o visătoare notorie. Au avut doar un copil, principesa Maria, născută pe 27 august 1871 dar care a decedat în martie 1874, de scarlatină. Relaţiile din cuplu regal au fost destul de reci după pierderea unicului copil. Regina a fost cunoscută şi sub pseudonimul literar, Carmen Sylva. A fost cea care a dat Bucureştiului supranumele de ,,micul Paris“ al Balcanilor. Lipsa de urmaşi a cuplului regal al României a făcut ca Prinţul Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen, fratele lui Carol I, să devină următorul succesor la tronul României. În octombrie 1880, Leopold renunţă la tronul ţării în favoarea lui Wilhelm, fiul său cel mai mare. Acesta, la rândul său, în 1888 renunţă la tronul României în favoarea fratelui său mai tânăr, Ferdinand, care va deveni principe de România, moştenitor al tronului şi mai apoi rege al României în ziua de 10 octombrie 1914, la moartea unchiului său, Carol I, domnind până la moartea sa, survenită la 27 iulie 1927. Soţia lui Carol, Elisabeta a încercat să-l influenţeze pe prinţ ca să se căsătorească cu Elena Văcărescu. Pentru aaceastă intervenţie, Elisabeta a fost exilată pentru 2 ani, până când Ferdinand a luat-o de soţie pe Maria.

Regele Ferdinand, întregitorul de ţară

     Ferdinand este unul dintre cele mai importante capete încoronate care au stat pe tronul regatului României. Personalitatea sa este strîns legată de momentul Marii Uniri. Om de o vastă cultură, poliglot şi botanist pasionat, Regele Ferdinand a fost sincer dedicat românilor, sub cîrmuirea sa înregistrîndu-se cea mai infloritoare perioadă a statului românesc modern. Prinţului Ferdinand avea să devină, la vîrsta de 49 de ani, unul dintre cei mai iubiţi regi ai României. Născut la data de 24 august 1865, Prinţul Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său nobiliar complet, era de fapt fiul Principelui Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen, fratele mai mare al Regelui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, primul rege al României. Ferdinand a ajuns la tron printr-o conjuctură de familie avantajoasă, peste care s-a suprapus şi importanta continuităţii statului român sub formă de regat într-un context politic internaţional deosebit de instabil. La varsta de doar 19 ani, Prinţul Ferdinand a venit pentru prima oară în România, la acea dată regatul român fiind compus doar din provinciile istorice ale Modovei şi Munteniei, unite la data de 24 ianuarie 1859 sub sceptrul lui Alexandru Ioan Cuza, primul şi singurul domnitor autohton al României moderne. După scurta sa vizită în România, efectuată în anul 1884, Ferdinand decide să se reîntoarcă în Germania pentru a-şi termina studiile liceale şi universitare. Anul 1893 îl găseşte absolvind prestigioasa Universitate din Leipzig şi Şcoala Superioară de Ştiinţe Politice şi Economice din Tubingen. In decursul aceluiaşi an, pricipele Ferdinand se stabileşte deja la Bucureşti pentru a-şi îndeplini atribuţiile de moştenitor al tronului României. În acea perioadă istorică, casa de Hohenzollern-Sigmaringen avea numeroase legături de sînge cu celelalte monarhii importante din Europa. Vărul primar al mamei lui Ferdinand era Ţarul Ferdinand I al Bulgariei, devenit între timp cel mai mare oponent al regatului român condus de tizul şi vărul său. Impăratul Francisc Joseph, conducător al Imperiului Austro-Ungar care cuprindea pe atunci provincia istorică românescă a Transilvaniei, era de asemenea văr primar cu bunica lui Ferdinand.

Regele a avut şase copii

     Tînărul prinţ german se declara cucerit de flora României, o adevărată provocare ştiinţifică pentru un botanist pasionat cum era Ferdinand. Nobilul prusac este cucerit de farmecul şi distincţia poetei Elena Văcărescu, domnişoara de onoare a Reginei Elisabeta. Aventura celor doi idealişti a fost oprită brusc din considerente politice. Ferdinand nu are încotro şi pe data de 10 ianuarie 1893 se însoară cu Maria de Edinburgh, nimeni alta decît verişoara sa de gradul trei.
Viitoarea regină Maria a României avea o descendenţă ilustră, bunica sa fiind regina Victoria a Marii Britanii, iar vărul său primar era Ţarul Nicolae al II-lea al Rusiei. Regele Ferdinand şi Regina Maria au avut impreună 6 copii, trei fete şi trei băieţi. Cel mai mare dintre băieţi a devenit următorul rege al României, Carol al II-lea. Gurile rele spun că prinţul Mircea, care a murit la doar 4 ani, era de fapt copilul biologic al prinţului Barbu Ştirbei, care ar fi avut o relaţie ascunsă cu regina. Pentru a evita răspîndirea scandalului, Ferdinand ar fi decis să-l declare pe Mircea drept propriul său fiu.

Regele Ferdinand şi Războiul

     10 octombrie 1914 este data care a rămas în cronologia României drept momentul în care monarhia avea să se consolideze prin prezenţa celui de-al doilea rege al statului român modern. La vîrsta de 49 ani, Ferdinand I devine rege al României depunînd jurămîntul solemn şi luîndu-şi în faţa ţării angajamentul că va fi un ,,bun român”. Din admiraţie şi respect pentru religia naţională a românilor, Ferdinand renunţă la cultul catolic şi se botează de bunăvoie ortodox pentru a fi în rînd cu ţara şi poporul său.
Istoria mai menţionează că Regele Ferdinand avea să fie supranumit fie “Lealul”, fie “Întregitorul”. Visul lui Ferdinand a fost acela de a crea România Mare prin alipirea Transilvaniei regatului român. Insă la acea dată Ardealul se afla sub stăpînire austro-ungară, acolo unde românii care erau cei mai vechi şi cei mai numeroşi locuitori, nu aveau nici cele mai elementare drepturi. Momentul prielnic s-a ivit odată cu declanşarea primului Război Mondial. Ferdinand a ales să acţioneze în război de partea Antantei pe data de 14 august 1916, luptînd împotriva Puterilor Centrale conduse de Germania. La aflarea veştii, familia sa din Germania l-a renegat la castelul Hohenzollernilor din Prusia, arborîndu-se în doliu stindardul heraldic al familiei. După intrarea în război, armata română, slab echipată şi înarmată, a înregistrat pierderi uriaşe, Puterile Centrale ocupînd Valahia şi Dobrogea. Bucureştiul a fost ocupat de armatele germane în noiembrie 1916, Ferdinand şi intregul guvern român fiind forţaţi să se refugieze la Iaşi. Luptele eroice de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, purtate de Armata Română au dat însă un alt curs primului Război Mondial. Eforturile românilor au dus la stoparea avansării germane în Moldova, armata germană suferind înfrîngeri dezastruoase. În momentul în care bolşevicii au pus mîna pe putere în Rusia şi au cerut instituirea păcii în 1918, România se afla înconjurată de armatele Puterilor Centrale.
Regatul României a fost forţat de Germania să semneze la Bucureşti un tratat de pace dezavantajos pentru ţara noastră, tratat pe care Ferdinand a refuzat să-l semneze. Cînd trupele Triplei Alianţe au avansat pe frontul din Salonic dezmembrînd armata bulgară, Romania a reintrat în război. Imperiile Rus şi Austro-Ungar se dezintegrau. Avîntul militar al trupelor române nu mai putea fi stopat, eforturile acestora ducînd la mult aşteptata unire cu Bucovina, Basarabia şi Transilvania.

Regele României Mari

     În anul 1922, pe data de 15 octombrie, Ferdinand este încoronat Rege al României Mari la Alba Iulia. Viaţa politică din timpul domniei sale a fost dominată de Partidul Naţional Liberal, de orientare conservatoare, condus pe atunci de fraţii Ion şi Vintilă Brătianu. Unirea cu Ardealul a lărgit, în mod ironic, baza electorală a opoziţiei ale cărei partide principale s-au unit în anul 1926 pentru a forma Partidul Naţional Ţărănesc. A înfăptuit reforma agrară împărţind pămînt ţăranilor, prioritate avînd veteranii de război şi familiile celor căzuţi în războiul pentru reîntregirea ţării, atrăgîndu-şi şi renumele de ,,Rege al ,,ţăranilor”. Pe plan personal însă regele s-a consfruntat cu mari probleme. Fiul său cel mare, prinţul Carol al II-lea, mare amator de lux şi desfrîu, trăia o viaţă scandaloasă, căsătorindu-se, în 1918, la Odessa, clandestin cu Ioana ,,Zizi” Lambrino, cu care avea un copil nelegitim, pe Carol Mircea, născut în 1920. Prinţul ajunge să se căsătorească apoi, în 1921, cu Elena, fiica Regelui Constantin al Greciei. Mariajul lor a fost grav afectat de o pasiune obsedantă pentru amanta sa, Elena Lupescu (Magda), cea cu care fuge la Paris. Regele se vede nevoit să îl desemneze drept urmaş la tron pe nepotul său, printul Mihai de România, pe atunci un copil, Carol al II-lea, tatăl lui Mihai, fiind dezmoştenit de Regele Ferdinand. La doar 62 de ani, după o domnie ce s-a întins peste 13 ani tumultuoşi pentru istoria României, Ferdinand moare în urma unui cancer de colon, fiind înmormîntat la Curtea de Argeş alături de Regele Carol I şi Regina Elisabeta. În timpul scurtei sale domnii, România a atins un nivel de dezvolare nemaiîntîlnit pînă atunci. Agricultura era o forţă, ţara fiind supranumită ,,Grînarul Europei”. Se dezvolta comerţul concomitent cu exploatarea zăcămintelor de petrol, economia ţării fiind printre cele mai puternice şi stabile din întreaga lume. Regele a dat mare importanţă şi culturii, devenind preşedinte şi protector al Academiei Române din 1914 pînă la trecerea sa la cele veşnice.
Vom continua cu regii Carol al II-lea şi Mihai I. (Lucia Baki)

Castelul Peleş, reşedinţa de vară a regilor României

Castelul Peleş din Sinaia a fost construit din dorinţa regelui Carol I ca reşedinţă de vară pentru regii României. 

•  Arhitecţii castelului au fost Johannes Schultz si Karel Liman, iar decoratori celebrii J. D. Heymann din Hamburg, August Bembé din Mainz şi Berhard Ludwig din Viena. 
•  Carol I a vizitat Sinaia în 1872 şi a decis să cumpere un de 1000 de pogoane la Podul Neagului unde se hotărăşte să înceapă construcţia unui castel, lucrările începînd la 1873. 
•  300 de muncitori au lucrat la castel, domnitorul supraveghind lucrările personal
•  Piatra de temelie se pune în 1875, sub care au fost îngropate zeci de monede de aur de 20 de lei, primele cu chipul lui Carol I.
•  În 1883 are loc inaugurarea ă Peleşului
•  A suferit numeroase modificări şi extinderi, forma actuală rămînînd în 1914, anul morţii lui Carol I.
•  Castelul are 160 de camere şi mai multe intrări şi scări interioare. Turnul central măsoară 66 de metri înălţime. Are şi o sală de teatru, cu o mică scenă şi 60 de locuri, plus loja regală. Încă din 1883, castelul are încălzire centrală. 
•  Pe lângă castel au fost construite Pelişorul, Corpul de Gardă, Economatul, Casa de Vânătoare Foişor, Grajdurile, Uzina Electrică şi Vila Şipot.
•  A fost primul castel electrificat din Europa
•  La Peleş s-a născut, în 1893, viitorul rege Carol al II-lea, în 1921, la Foişor, s-a născut fiul său, regele Mihai I, în 1921, are loc nunta principesei Ileana, una dintre surorile lui Carol al II-lea
•   Castelul va rămâne reşedinţă a familiei regale până în 1948, când este confiscat de regimul comunist.
•  În 1953 Peleşul va deveni muzeu, dar putea fi vizitat încă din vremea regelui Carol I.
•  În 1990, şi Pelişorul este deschis publicului spre vizitare.
•  Între 1875 şi 1914 s-au cheltuit la Peleş peste 16 milioane de lei-aur.
•   După decembrie 1989, Castelul Peleş şi Pelişorul au fost reintegrate în circuitul turistic.
•  În 2006, guvernul român a anunţat retrocedarea castelului fostului rege Mihai I de România, care a decis să păstreze în continuare calitatea de muzeu a castelului
•  Holul de Onoare este grandios, cu lambriuri din lemn de nuc, tapetate cu basoreliefuri şi statuete, iar plafonul din sticlă este mobil acţionat cu ajutorul unui motor electric sau printr-un sistem manual
•  Biblioteca regală are cărţi rare, având coperţi din piele şi gravate cu litere de aur.
•  Sălile de arme, amenajate în perioada anilor 1903 – 1906, adăpostesc peste 4000 de piese europene şi orientale din secolele XIV – XVII, cele mai preţioase fiind armurile germane din secolele XVI – XVII şi o armură completă pentru cal şi cavaler, unică în România.
•   Sala de muzică a devenit salon de serate muzicale la dorinta reginei Elisabeta. Mobilierul de aici a fost primit în dar de la maharajahul de Kapurtala.
• Sala Florentina, denumita şi Marele Salon, impresioneaza prin plafonul sculptat în lemn de tei, aurit, cele două mari candelabre şi decoraţiunile în stilul neorenaşterii italiene.
•   Sala Maura este opera arhitectului Charles Lecompte du Nouy, având elemente hispano-maure, cu o fântână din marmură de Carrara, copie după o piesa din Cairo.
•  Sala de teatru are 60 de locuri şi loja regala, fiind decorată în stilul Ludovic al XIV-lea.
•  Sala de Concerte de la etajul I, amenajata în 1906, are un clavecin executat la Anvers în 1621, un pian cu coadă verticală Bluthner şi o orgă Rieger cu două claviaturi.
•  Apartamentul Imperial a fost amenajat tot în 1906 cu ocazia vizitei împăratului Austro-Ungariei, Franz Josef I, invitat la aniversarea a 40 de ani de domnie ai regelui Carol I.
•  Alte săli sunt: Sala de Consilii, cabinetul de lucru, sufrageria, salonul Turcesc, dormitorul regal care este luminat de un candelabru din cristal de Boemia, are şapte terase decorate cu statui din piatră, fîntîni şi vase de marmură de Carrara.
•  Vitraliile Castelului Peleş au fost cumpărate şi montate între 1883 şi 1914, cele mai multe fiind aduse din Elveţia şi Germania, piese datând din secolele XV si XVII.
• Palatul Regal din Bucureşti
    Pe Calea Victoriei la numerele 49-53 se găseşte fostul centru al puterii din Regatul României, Palatul Regal care este mult mai cunoscut sub denumirea de Muzeul Naţional de Artă al României (MNAR).
•   Iniţial a fost Casa Golescu sau Palatul Domnesc din Bucureşti
•   Aici a locuit şi domnitorul Alexandru Ioan Cuza pînă în 1866.
•  Carol Ide Hohenzollern a extins şi modernizat casa Golescu, a construit prima instalaţie electrică de iluminat.
•  La nivelul anului 1906, construcţia avea o dispunere spaţială similară cu cea de astăzi, în forma de „U”.
•   In anul 1926, etajul superior al laturii centrale a Palatului este distrus de un incendiu
•   Regina Maria, soţia Regelui Ferdinand, coordonează lucrările de refacere şi restaurare.
•   Sub coordonarea lui Carol al II-lea, în anii ’30, are loc remodelarea Palatului Regal, este extins, corpul central este refăcut, iar vechea casă Golescu este demolată pentru a se construi aripa Kretzulescu. Noul Palat, construit în stilul specific interbelic, cu faţada susţinută de coloane are şi spaţii pentru expunerea colecţiei de tablouri ale Coroanei.
•  În anii 1938-1940 se începe construirea aripii Ştirbei Vodă a Palatului, care va fi şi bombardată în aprilie 1944.
•  In primul an al Republicii (1948), sălile de recepţie ale Palatului Regal trec în administrarea Consiliului de Miniştri (ulterior Consiliul de Stat), iar restul sălilor trec în folosinţa Ministerului Artei şi Informaţiilor, cu scopul de a deschide aici un muzeu.
•  Edificiul este redenumit, succesiv, Palatul Republicii şi Palatul Consiliului de Stat.
•   Galeria naţională este deschisă în anul 1950
•  In palat a fost ţinut câteva zile după moartea sa Gheorghe Gheorghiu-Dej
•  A fost avariat grav în timpul evenimentelor din decembrie 1989, multe exponate fiind distruse în urma incendiilor. Fatada a fost ciuruită de gloanţe, iar geamurile sparte.  Lucrările de restaurare au început de-abia la finalul anilor ’90, iar din 2000 au fost redeschise pe rând galeriile.
• Astăzi, Palatul Regal este muzeu, dar nu toate spaţiile se pot vizita. În Sala Tronului se pot organiza nunţi.
•  În anul 1679 domnul Şerban Cantacuzino a ridicat pe dealul Cotrocenilor o mănăstire. Opera lui Şerban Cantacuzino a fost continuată de Constantin Brâncoveanu, care a poposit adeseori la mănăstire.
•  În 1862 Alexandru Ioan Cuza a hotărât să utilizeze Mănăstirea Cotroceni ca reşedinţă domnească de vară.
•  La începutul domniei, Principele Carol I al României primeşte ca reşedinţă de vară vechile case domneşti de la Cotroceni. Carol I construieşte în incinta mănăstirii un palat, în folosinţa moştenitorilor coroanei, care să-i servească drept reşedinta oficială în Bucureşti. Planurile edificiului au fost realizate de arhitectul Paul Gottereau în stil clasic veneţian. În mai 1883 se deschide Guvernului un credit de 1 700 000 de lei pentru dărâmarea vechilor case domneşti şi construirea palatului de la Cotroceni. Construcţia a început în anul 1888. Mai târziu, arhitectul român Grigore Cerchez a reconceput aripa nordică în stil naţional romantic, adăugând o sală mare, cu o terasă deasupra şi două foişoare cu coloane, dintre care unul era replica faimosului foişor de la mânăstirea Hurez.
•  Principesa Maria şi principele Ferdinand s-au mutat la Cotroceni în martie 1896.
•  Între anii 1949 – 1976 Palatul Cotroceni a devenit Palatul Pionierilor.
• Avariat în timpul cutremurului din 1977, lucrările de restaurare au durat aproximativ 10 ani, fiind coordonate de arhitectul Nicolae Vladescu.
•  În anul 1984, la ordinul preşedintelui Nicolae Ceauşescu a fost demolată biserica mănăstirii, ridicata de Serban Cantacuzino.
•  Palatul Cotroceni a devenit după 1989 reşedinta oficială a Preşedintelui României.
•  Ansamblul Cotroceni este un caz unic în cuprinsul urbei bucureştene în ceea ce priveşte multitudinea părţilor sale componente, variate din punct de vedere al funcţionalităţii şi destinaţiei.
•  La Cotroceni au avut loc numeroase evenimente istorice. În 1821, aici a fost centrul revoluţiei conduse de Tudor Vladimirescu. A fost reşedinţă pentru Alexandru Ioan Cuza. În 1916, aici s-a hotărât părăsirea neutralităţii şi alăturarea României grupului de state care formau Antanta (Franţa, Rusia, Marea Britanie). În anul 1918 aici s-a semnat – cu Puterile Centrale – tratatul cunoscut sub numele de Pacea de la Bucureşti. Anul 1930 aici revine Carol al II-lea ca rege.
•  Cotroceni este singura reşedinţă din întreg teritoriul românesc care a cunoscut folosinţa cea mai îndelungată, de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi până în prezent.