- Şeful Serviciului Salvamont Victoria, Tomas Bross, a urcat în Himalaya pînă la 5620 metri înălţime
- Bross este singurul localnic cu această performanţă
- „De patru decenii visam să urc pe Everest“ a declarat Tomas Bross pentru Monitorul de Făgăraş
Cu o experienţă montană de cel puţin patru decenii, Tomas Bross din Victoria a ţintit Vîrful Everest. Era visul acestui salvator montan de a escalada cîndva Himalaya. A străbătut toţi munţii României, nu-i erau străini nici Alpii, dar vroia şi alte experienţe de acest gen. S-a pregătit pentru a ajunge pe Everest foarte mulţi ani, iar ocazia n-a întârziat să apară. Tomas Bross, salvamontistul de la Victoria, şi-a format un grup de prieteni, toţi iubitori de munte, şi s-au decis să ajungă pe cei mai înalţi munţi din lume. Au urmat apoi doar planurile de organizare şi traseul pe care-l vor avea. Astfel 12 alpinişti plecau spre Nepal cu scopul precis, Vîrful Everest. Expediţia a avut loc în urmă cu aproape un deceniu, dar şi astăzi, Tomas Bross, vorbeşte cu drag despre acea acţiune curajoasă.
Emoţia plecării
Îndrăzneaţa echipă era formată din 12 persoane, 11 turişti germani şi singurul român era Tomas Bross din Victoria. Au plecat din Germania în luna octombrie, sejurul lor montan fiind programat pînă la 15 noiembrie. „Abia cînd m-am văzut în avion am avut siguranţa că voi trăi emoţiile create de cei mai înalţi munţi de pe mapamond. Am trăit mulţi ani cu această speranţă, că voi străbate aceşti munţi. Poate aveam această dorinţă de cînd am urcat pentru prima dată pe munte, la noi în Munţii Făgăraşului“ povesteşte Tomas Bross.
Caravana ghidată de iaci
Au ajuns în Nepal, la Katmandu, de unde se afişa în toată splendoarea faimosul munte la care Bross visa de ani de zile. De acolo, aveau să parcurgă, în fiecare zi, kilometri întregi. I-au aşteptat trei ghizi care să le arate pas cu pas traseul zilnic. Şi-au luat în caravană şi animalele de tracţiune specifice zonei. Patru iaci i-au însoţit timp de 12 zile cît a durat expediţia. Animalele aveau şi ele un însoţitor care le organiza traseul. „Am format o caravană. Iacii şi ghidul lor erau în faţă, iar noi îi urmam. Ghizii aveau şi rolul de a ne verifica starea de sănătate şi rezistenţa. Zilnic ne verificau pulsul şi ne luau probe de sînge. Ne verificau nivelul oxigenului din sînge. Cu cît înaintam în altitudine, situaţia era mai delicată. Începînd cu 3500 de metri, unii dintre colegii mei au început să renunţe. N-au rezistat“ a spus Tomas Bross.
Unii au renunţat la expediţie
Pînă la altitudinea de 4500 metri au renunţat şapte turişti germani. Ceilalţi cinci, printre care şi Tomas Bross, au urcat pînă la 5620 m. ,,Am parcurs traseul pe jos ca o caravană prin satele Namse Bazar, Tame, Kumjug, Portse, Perice, Lobuce, Temboşe şi multe altele. Pe traseu am avut în unele zile vînt puternic, dar am fost bine echipaţi şi am trecut cu bine. Am avut ghizi foarte buni şi nu am avut probleme. Doar colegii germani nu au suportat altitudinea. Am fost în Munţii Alpi şi în ţară, dar niciodată nu am depăşit 3500 de metri altitudine. Am fost surprins plăcut de mărăţia şi dimensiunea munţilor. De 40 de ani mi-am dorit să văd aceşti munţi“ a spus Tomas Bross.
Sărăcie printre localnici
Tomas Bross a adunat imagini şi impresii deosebite despre oamenii locului. Dacă muntele i-a creat emoţii, la polul opus s-a plasat nivelul de trai al oamenilor. „M-a impresionat sărăcia zonei. Sînt sate pierdute unde oamenii nu ştiu ce este civilizaţia. Nu există drumuri, case moderne. Oamenii sînt înapoiaţi, iar singurele surse de venit sînt cele provenite de la turişti. La 5000 de metri altitudine, oamenii locului cară cu mîinile bagajele, hrana sau echipamentele turiştilor pentru cîţiva euro. M-a şocat cînd am văzut nişte copii care încercau să se joace. Nu aveau jucării şi se jucau cu pietricele în curte“ a spus Tomas Bross.
Ceaiuri, orez şi legume
„Această excursie a mea nici nu m-a costat prea mult. Am plătit doar transportul pînă acolo şi înapoi, cu avionul, 1500 de euro. Restul cheltuielilor au fost suportate de colegii germani. Pentru cele trei mese pe zi la cabanele unde am dormit cheltuiam între 12-15 euro. Toate cabanele sînt după acelaşi tipar, cioplite în piatră, dar confortabile. Masa la fiecare cabană era din orez, cartofi, legume şi carne de pui şi era foarte gustoasă. Mi-au plăcut foarte mult ceaiurile lor, din plante, aromate. Am consumat foarte multe lichide la sfatul ghizilor“ a adăugat Toams Bross.
Cabane cioplite în piatră
„Am avut un program foarte bine structurat de către ghizi. În fiecare zi după ce parcurgeam distanţa propusă, poposeam la o cabană. Traseele erau bine stabilite şi nu ne abăteam de la ele. Nu căram noi bagaje ci erau duse de iaci. Fiecare aveam cîte un bagaj de cel puţin 20 de kg în care cea mai mare parte erau echipamentele. Am avut un ghid numai pentru a coordona animalele care ne transportau bagajele. A fost o experienţă pe care mulţi iubitori de munte ar dori s-o cunoască. Eu am avut această şansă şi consider că a fost un lucru măreţ. În primul rînd pentru că organismul meu a rezistat la acea altitudine. Mulţi dintre colegii mei din echipaj nu au rezistat şi au abandonat traseul pînă la 5000 de metri“ a mai spus Bross.
Măsurat cu mare greutate
În 1808, guvernul britanic a iniţiat Marele studiu trigonometric al Indiei, cu scopul de a determina poziţia şi numele celor mai înalţi munţi din lume. Începând cu sudul Indiei, echipele de geodezi au avansat treptat spre nord folosind, pentru a măsura cât mai precis posibil altitudinile, teodolite uriaşe care cântăreau 500 kg şi care trebuia să fie duse fiecare de câte 12 oameni. Ei au ajuns la poalele munţilor Himalaya la începutul anilor 1830, dar Nepalul nu a permis intrarea britanicilor în ţară din cauza suspiciunilor de agresiune politică şi posibilă anexare. Britanicii au fost obligaţi să-şi continue observaţiile din Terai, o regiune la sud de Nepal dispusă paralel cu munţii Himalaya. au urmat numeroase încercări, iar în 1852, la cartierul general al geodezilor din Dehradun, Radhanath Sikdar, un matematician şi geodez indian din Bengal, a fost primul care a identificat Everest ca fiind cel mai înalt vârf din lume, folosind calcule trigonometrice pe baza măsurătorilor făcute de britanicul Nicolson. Înălţimea vârfului a rezultat din calcule a fi exact 29.000 picioare (8.839 m), dar public a fost declarată a fi 29.002 picioare (8.840 m).
Denumire controversată
Politica geologilor este cea de a păstra numele locale dacă acest lucru este posibil (de exemplu, Kangchenjunga şi Dhaulagiri erau nume locale), însă britanicii au argumentat că nu poate găsi niciun nume local folosit în mod curent. Căutarea a fost împiedicată de faptul că Nepal şi Tibet erau la acea vreme închise pentru străini. Existau numeroase nume locale, cel mai cunoscut în Tibet vreme de câteva secole fiind Chomolungma, nume ce apărea pe o hartă din 1733 publicată în Paris de geograful francez D’Anville. Totuşi, dată fiind pleiada de nume locale, este dificil să favorizeze un nume faţă de celelalte. Astfel, el s-a hotărît ca vîrful să fie botezat după George Everest, fost Geodez General al Indiei. Numele tibetan al Muntelui Everest este Chomolungma sau Qomolangma, iar la începutul anilor 1960, guvernul nepalez a denumit oficial Muntele Everest Sagarmatha.
Traseu istovitor
Everest are două trasee principale, creasta de sud-est dinspre Nepal şi cea de nord-est dinspre Tibet, precum şi alte trasee mai rar utilizate. Dintre cele două rute principale, cea de sud-est este mai uşoară şi mai des utilizată. Cele mai multe tentative de escaladare au loc în luna mai, înainte de anotimpul musonic de vară Se fac încercări uneori şi după musoni, în septembrie şi octombrie, când curentul jet este din nou împins temporar spre nord, dar atunci zăpada depusă de musoni şi vremea mai instabilă fac escaladările mai dificile. Ascensiunea pe creasta sud-estică începe cu drumul până la Tabăra de Bază aflată la 5.380 m altitudine la sud de Everest, în Nepal. Expediţiile de regulă încep cu o călătorie cu avionul de la Kathmandu până la Lukla (2.860 m altitudine) şi de acolo prin Namche Bazaar. Alpiniştii urcă apoi spre Tabăra de Bază, drum ce durează de regulă între şase şi opt zile, permiţându-le aclimatizarea la altitudinile mari pentru a preveni răul de altitudine. Echipamentul şi proviziile sunt transportate cu iaci, dzopkyos (iaci hibrizi) şi hamali până la tabăra de bază de pe gheţarul Khumbu.Alpiniştii petrec apoi câteva săptămâni în tabăra de bază, obişnuindu-se cu altitudinea. În acest timp, şerpaşii, împreună cu unii membri ai expediţiei, instalează scări şi frânghii în căderea de gheaţă Khumbu. Seracurile, crevasele şi blocurile de gheaţă instabile fac din această zonă una dintre cele mai periculoase sectoare ale traseului. Mulţi alpinişti şi şerpaşi au murit acolo. Pentru a reduce riscul, alpiniştii îşi încep ascensiunea cu mult înaintea răsăritului soarelui, când temperaturile de îngheţ lipesc blocurile de gheaţă între ele. Deasupra căderii de gheaţă se află Tabăra I la 6.065 m altitudine. De la Tabăra I, alpiniştii avansează spre Valea de Vest (în engleză Western Cwm) până la baza crestei Lhotse, unde se stabileşte Tabăra II sau Tabăra de Bază Avansată la 6.500 m. Alpiniştii sînt obligaţi să traverseze mai departe pe partea dreaptă pe lângă baza muntelui Nuptse până la o trecere îngustă numită „colţul Nuptse”. De la Tabăra Avansată, alpiniştii urcă pe creasta Lhotse pe frânghii fixe până la Tabăra III, aflată pe o terasă îngustă la 7.470 m. De acolo, mai sunt 500 de metri până la Tabăra IV pe Pasul de Sud la 7.920 m. De la Tabăra III la Tabăra IV, alpiniştii au două probleme în plus: Pintenul Geneva şi Banda Galbenă. De la Tabăra IV, alpiniştii încep să urce spre vârf pe la miezul nopţii, cu speranţa de a ajunge la vârf (la încă 1.000 metri altitudine mai sus) în 10–12 ore. Alpiniştii stau de obicei mai puţin de o jumătate de oră pe „acoperişul lumii“ deoarece trebuie să coboare la Tabăra IV înainte de a se întuneca, vremea se poate înrăutăţi după amiaza, sau se golesc rezervoarele cu oxigen.
Primele expediţii
În 1885, Clinton Thomas Dent, preşedintele Clubului Alpin din Regatul Unit, a sugerat, în cartea sa Above the Snow Line că ar fi posibilă cucerirea Muntelui Everest. În 1953, o a noua expediţie britanică, condusă de John Hunt, urmînd traseul din Nepal, a ajuns pe vîrf la 11:30 a.m. ora locală în ziua de 29 mai 1953 urcând pe Pasul Sudic.
