Credeți că există vreo legătură între inginerie nucleară, fizică și poezie? Nu, ar fi răspunsul multora dintre noi. Același răspuns îl are și Alina Nicoară, făgărășeanca stabilită în Italia de peste 24 de ani. Numai că Alina Nicoară a reușit să împace aceste domenii total diferite. A studiat ingineria nucleară la cea mai grea facultate din Roma, Sapienza, a urmat un master în fizică, iar în timpul liber a scris romane, poezii și a realizat picturi deosebite. Povestea Alinei Nicoară în Italia a început în anul 2000. Era un copil când familia s-a hotărât să-şi găsească un rost peste graniţă pentru că în ţară speranţele mureau cu fiecare zi ce trecea. În primii ani după evenimentele din Decembrie 1989, era o stare generală ce cuprinsese Ţara Făgăraşului, iar multe familii au luat drumul Occidentului în căutarea unei stabilităţi financiare şi a unui trai decent. Alina Nicoară avea 13 ani şi era elevă în clasa a VI-a când pleca în necunoscut alături de mama ei, Angela Nicoară, acum profesor la Roma. Lăsau în urmă prieteni, colegi, rude, vecini, amintiri din care să-şi culeagă puterea de a face faţă noilor coordonate. Italia- Roma a fost ultima staţie în care au coborât din autocarul înţesat de făgărăşeni. Nu cunoştea limba italiană, totul era străin, iar provocările erau din cele mai dificile. Se deschidea pentru Alina Nicoară o viaţă nouă, un drum deloc uşor, dar cu mari speranţe. La peste două decenii de atunci, o găsim pe Alina Nicoară o tânără împlinită care are ceva de spus tuturor. ,,Urmaţi-vă visele şi lăsaţi oamenii să vorbească!” Astăzi, nu se distinge între italienii get beget, iar romanii au adoptat-o ca fiind una de-a lor. I-a impresionat prin perseverenţă, respect, căutări neobosite şi deopotrivă i-a surprins prin modul de a-şi realiza visele. Deși este inginer, Alina Nicoară a ales să predea fizică și are catedră la un liceu din Galarate, un oraș lângă Milano. A scris două romane, ,,Spettacolo di strada” și ,,Remember“, un volum de poezii, ,,Trandafiri, sare și ciocolată“, iar în prezent pregătește un nou volum de proză. Și-a găsit timp și pentru talentul de a imortaliza pe pânză frumoase picturi. Găsim în picturile ei natură moartă, nuduri, portrete, goluri, tablouri care atrag privirile iubitorilor de artă. Își găsește timp și pentru voluntariat pe care-l face în spitale. Dar cel mai mult îl iubește pe Cristian, băiețelul ei care are 10 ani, despre care spune că îi înfrumusețează viața. Am stat de vorbă cu Alina Nicoară, dialogul cu ea fiind redat în interviul următor.
Reporter: Cum ai văzut Italia cu ochii de copil?
Alina Nicoară: Nu a fost cum mă așteptam, dar când am plecat din România, în aprilie 2000, aveam planuri, vise ca orice copil la vârsta aceea. A fost însă diferit. Am întâlnit o realitate în care românii nu erau văzuți cu ochi prea buni de italieni. Eu nu înțelegeam de ce pentru că nu știam nimic de discriminare, nici nu știam că există. M-am convins destul de repede că există chiar și între copii întrucât ei fac ceea ce aud acasă. Mi s-a părut ciudat și nu știam ce vor. N-a fost ușor în școala gimnazială, a fost chiar dificil din cauza aceasta. Am avut însă susținerea mamei și a profesorilor, însă mediul în care stam cel mai mult erau copiii. În plus, nu știam limba italiană deloc. Din aprilie până în septembrie, vorbim de anul 2000, am învățat limba, gramatical, tot. La liceu situația s-a ameliorat mai ales că am ales un liceu din Roma, oraș mare, dar tot mai erau situații delicate pentru că eu proveneam din Românai și nu din Anglia sau din altă țară europeană mare. Liceul fiind în centrul Romei, lângă Vatican, nivelul era unul ridicat, alți profesori, alți elevi, iar prejudecățile erau mult mai reduse. Acolo se vedea persoana așa cum era. Am reușit să-mi fac prieteni cu care țin legătura și acum după mulți ani, dar și cu profesorii, o menționez pe profesoara de italiană, literatură și latină, o persoană de suflet cu care vorbesc și acum la telefon. În Italia se fac 5 ani de liceu.
R.: Ce a urmat după terminarea liceului?
A.N.: Am continuat studiile la Roma, la Facultate. Am ales inginerie energetică și nucleară, o facultate grea. Am intrat din primul an. Se fac 3 ani după care încă doi ani de specializare, deci 5 ani de cursuri universitare. Am ales acest domeniu pentru că eram fascinată de energiile alternative, de modul în care reușim să extragem energie din foarte multe tipuri de materiale, substanțe pe care le avem la îndemână zi de zi și pe care nu le vedem, dar sunt acolo. Îmi place să conștientizez că în jurul nostru e tot ce avem nevoie. Din păcate noi nu suntem în stare să folosim tot ce există în jurul nostru.
Profesoară în licee din Italia
R.: Ești pasionată de cunoaștere. Îți dedici mult din timpul tău pentru studiu?
A.N.: Da, îmi dă motivație, îmi place să caut, să aflu cât mai multe despre ce ne înconjoară, persoane, materiale, orice. Am convingerea că trebuie să folosim tot ce este în jurul nostru. De aceea nu m-am oprit aici și am continuat studiile cu un master în fizică. Și pentru că în Italia nu prea sunt profesori- ingineri, am ales să predau în licee. Ce altceva puteam să predau decât materiile din specializarea mea? Apoi mi s-a propus să mai predau și informatică.
R.: Deci primul tău loc de muncă a fost la catedră. De ce?
A.N.: Îmi place mediul profesoral, iubesc lucrul cu elevii. Începusem să predau electrotehnică și electronică, dar am vrut să trec pe fizică. Pentru acesta, birocratic, aveam nevoie de studii, caz în care am făcut masterul. Acum predau fizică și sunt titular în învățământ la un liceu din Galarate, un oraș lângă Milano.
R.: Cum sunt elevii din școlile italiene?
A.N.: Sunt tot felul de elevi. Orele depind și de tipul de școală și de profesor. În general, elevii sunt diferiți de cum erau odată, au alt mod de a învăța, de a asimila, de a fi stimulați, au alte nevoi, se bazează mai mult pe relația umană. Avem și noi ore de dirigenție, am și eu o clasă la dirigenție de care răspund. Mă ascultă elevii, chiar îmi sacrific unele ore pentru că ei au nevoie să fie ascultați, îndrumați. Sunt prietena lor, dar cu limite, bineînțeles.
R.: Când ai ajuns în Italia, copil fiind, visai să fii profesoară?
A.N.: Nu. Îmi doream să devin actriță, dar nu a fost să fie.
De la inginerie nucleară la poezie și pictură
R.: De la inginerie, fizică, informatică ai trecut la literatură și pictură. Ai scris romane, ,,Spettacolo di strada” și ,,Remember“ apoi poezie, iar în paralel ai pictat. Cum se împacă aceste domenii total diferite?
A.N.: Nu există nicio legătură. Fiecare persoană are mai multe nevoi, mai multe moduri de a se exprima. Romanele le-am publicat în urmă cu vreo 7 ani, după care nu am mai scris. Romanele prezintă două povești diferite, nu au legătură unul cu celălalt, sunt părți din viața mea și din jurul meu. Au fost publicate de o editură din Toscana. Când am o carte în mână al doilea lucru pe care îl citesc, după titlu, este ultima propoziție. Știu, poate sună ciudat, dar pentru mine este ca și cum cea mai mare parte a magiei din conținutul cărții este cuprinsă acolo. La finalul unei cărți există o urmă a ceea ce strălucește înăuntru. Da, îmi place să pictez. Pictez ceea ce simt, depinde de moment și de starea mea. O vreme pictam flori, peisaje, altă dată am pictat goluri.
,,Trandafiri, sare și ciocolată“
R.: Ai reluat scrisul, de data aceasta în versuri…
A.N.: Am reluat scrisul, dar în versuri. Simțeam nevoia să scriu, dar eram în timpul anului școlar și nu aveam timp să scriu o carte. Mie îmi place să termin ceea ce încep, nu să las lucrurile neterminate. Scriu pentru că eu cred că cuvintele au o putere enormă. La început am scris un jurnal doar pentru mine, unde îmi veneau ideile ca un jet, una după alta. Recitind am realizat că pot fi niște poezii cu rimă. Mi-am dat seama că sentimentele mele erau redate în versuri, ceea ce m-a determinat să mă opresc mai mult asupra lor și să le dau o formă frumoasă, o rimă potrivită. M-a liniștit poezia, mi-a relevat importanța pe care timpul o are pentru noi, timpul e singurul lucru pe care îl avem, e limitat și atât de prețios. Iar noi, noi alergăm după lucruri efemere. O editură mi-a apreciat poezia, a preluat-o și a editat-o.
R.: De ce ,,Trandafiri, sare și ciocolată“?
A.N.: Într-o zi când mă întorceam de la școală mi-a venit ideea titlului, iar editura l-a păstrat. De ce? Pentru că orice relație, fie cu tine, cu prietenii, are mai multe faze, una plăcută precum trandafirii, după care apare sarea, care are rolul ei, e necesară chiar dacă uneori face rău. Știți povestea cu sarea în bucate, nu? Ciocolata vine la sfârșit pentru că dacă depășești în echilibru fazele anterioare poți să vezi frumosul, adică acel dulce al relației. Câți dintre noi au încercat vreodată să exprime în cuvinte ceea ce simt? Eu când am lăsat emoțiile să curgă și le-am cuprins în cuvinte, s-au transformat în versuri. ,,Eu și tu: Drumurile noastre s-au intersectat/lăsând cenușă și drumuri pârjolite/ pentru ca eu să învăț să mă iubesc,/ca tu să înveți să iubești“. În limba italiană, pentru că în italiană scriu, versurile par mai profunde, mai aproape de noi.
R.: Ce urmează?
A.N.: Nu m-am oprit din scris pentru că ideile îmi vin, curg, indiferent dacă le așez pe hârtie sau nu. Următoarea publicație va fi proză, în curând.
,,Suferința am transpus-o în pictura coperților“
R.: Ai realizat coperțile pentru vol III din seria ,,Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc“, sunt picturi simbolice pentru subiectul cărți și apreciate de cititori. Cum ai reușit?
A.N.: Mi-a făcut mare plăcere să fac acele picturi, chiar mă simt onorată că picturile mele au ajuns coperțile unei cărți de așa nivel. Am așteptat să-mi vină vreo idee care să reprezinte ceva la nivel uman. La momentul la care le-am făcut nu citisem cartea, dar simțeam că înseamnă suferință, multă suferință, pe care am transpus-o în pictură.
,,Depinde de noi cum folosim timpul“
R.: Cum reușești să te împarți între școală, copil, pictură, literatură?
A.N.: Nu-mi ajunge timpul pentru că este scurt și deopotrivă prețios, dar îl împart. Găsesc timp pentru toate deoarece fac totul cu plăcere. Așa cum o persoană găsește timp să stea pe canapea să se uite la un film, eu găsesc timp să fac un desen, să scriu. Timpul este același pentru toți, depinde doar de noi cum îl folosim.
R.: Ai un fiu deosebit, Cristian, de 10 ani. Crezi că a preluat de la tine aceste talente?
A.N.: Cristian copiază mult, ca orice copil. De exemplu, anul trecut își făcuse și el o carte din foi de hârtie, le lipise cu scotch pentru a putea fi răsfoite și scrisese pe foi o poveste cu pokemoni. Cristian este mai mult pe partea practică, vrea să construiască, să descopere. Nu-l forțez să facă nimic, deocamdată. Cristian îmi îmbogățește viața. Pentru fiul meu am ales un nume și italian și românesc, Cristian, tatăl fiind italian. De Crăciun sărbătorim și Crăciunul și pe Cristian. Cristian este important pentru mine în primul rând. (Lucia BAKI)
