Sunt 9 ani de când ne privește de Sus. Îl pomenim pe domnul Nicolae Pucărea, poate și printr-o slujbă religioasă la mormânt. Scriam la 26 septembrie 2015 când am aflat trista veste că Nicolae Purcărea a plecat dintre noi. Am recitit atunci ,,Urla haita…”. Cât a indurat Doamne! Piteşti, Aiud, Poarta Albă, Valea Neagra, Craiova, Gherla, Codlea, Culmea, Periprava, Galaţi, Jilava…20 de ani de chinuri! Si lista celor care au suferit calvarul e lungă. Îmi oferise volumul după lansare şi scrisese pe el ,,Cu mult drag”. Si mai scrisese ceva deosebit: ,,Sa nu mă judecaţi dacă nu mă cunoaşteţi”. Cât adevăr! L-am cunoscut pe domnul Nicolae Purcarea de la Ion Gavrilă Ogoranu. Apoi, cu prima ocazie domnul Gavrilă Ogoranu m-a dus la dânsul, în Scheii Braşovului. Aş fi stat ore în şir să-i ascult, să-i privesc şi să iau aminte asupra celor ce vorbeau. Oameni de o modestie dusă la extrem, blânzi, cu vorba domoală şi plină de învăţăminte. Imi răspundeau la intrebări, cu multă răbdare. Mi-au vorbit de calvarul acelor ani ieşiti din tiparul logic şi normal al unui popor credincios. Mi-au rămas adânc întipărite în memorie toate cele rostite de ei, iar imaginea lor stând la masa de sub scara sculptată nu mă va părăsi curând. Îmi este dor de ei. Le voi apăra memoria indiferent ce curs va lua cotidianul. Spun cu convingere că sunt norocoasă că i-am cunoscut şi că şi-au făcut timp şi pentru mine. Şi asta pentru că atunci când eu i-am cunoscut timpul era scurt, poate mult prea scurt. Pentru mine şi nu pentru ei. Vreau să mai adaug în lista de înţelepciune pe domnul dr. Teofil Mija de la Brasov, pe domnul prof. univ Ioan Halmaghi de la Sibiu, pe domnul prof. Iulian Constantin.
Nicolae Purcărea a rezistat „Fenomenului Piteşti“
Nicolae Purcărea a fost coborât în infern, în mijlocul reeducării prin tortură de la Piteşti. Şi-a păstrat demnitatea şi a reuşit să supravieţuiască fără să-şi vândă omenia în faţa celui mai cumplit torţionar dintre deţinuţii politic ai României comuniste, Eugen Ţurcanu. Nicolae Purcărea a rezistat „Fenomenului Piteşti“. Fostul deţinut politic a trecut prin şase arestări şi 16 ani în cele mai înfiorătoare închisori comuniste: Piteşti, Canal, Gherla, Jilava, Aiud. La începutul lui aprilie 1951 a fost depus la închisoarea Piteşti. Aici, persoanele care erau membri ai Mişcării Legionare erau numiţi ,,mistici”. Nicolae Purcărea şi ceilalţi deţinuţi au fost aliniaţi. În faţă aveau un falus uriaş, făcut din pâine şi săpun. În linguriţa pe care-o ţine în mână un fost student la Teologie sunt murdării omeneşti strânse din tinetă. „Misticii“ sunt puşi să hulească vorbe josnice în loc de Prohod, să se târască în genunchi, să sărute statuia blestemată şi să necinstească Sfânta Taină a Împărtăşaniei cu linguriţa studentului. Era o altă săptămână a patimilor la închisoarea din Piteşti. Pentru Nicolae Pucărea nu rănile fizice dureau cel mai rău, ci cele sufleteşti care se rupeau în ,,teascul blasfemiei“.
- ,,Am fost o excepţie, în sensul că m-au băgat cu capul în hârdăul cu murdărie până eram gata să mă sufoc. Când m-au scos, m-am scuturat şi i-am stropit. Iar m-au bătut. Atunci am simţit că se rupe ceva în mine. A fost momentul când n-am mai ştiut de mine. Adică înnebunisem puţin. Atât mă bătuseră că înnebunisem” relata Nicoale Purcărea.
Fostul deţinut politic îi privea în ochi şi nu vedea nimic. I-a iertat. Pe toţi.
- „Dar urma a rămas. De asta nu pot să scap. Nu pot să uit. E lucru greu. Baţi cuiul în lemn, îl scoţi afară, dar urma rămâne.“ explica Nicolae Purcărea.
Calvarul Piteștiului
,,Pentru noi, creştinii din închisoare, Patimile şi Învierea erau momentul sublim al trăirii noastre, depăşindu-ne şi pe noi ca oameni. Ne încadram în tradiţiile creştine pe care neamul nostru le trăia în Săptămâna Patimilor şi de Înviere, cu singura deosebire că noi nu aveam bucuria materială. N-aveam ouă să mîncăm, n-aveam cozonac sau alte bunătăţi, dar trăirea şi bucuria Învierii era copleşitoare pentru noi. Ne transpunea parcă în alte ceruri, în cu totul alte locuri, şi uitam chiar de suferinţa noastră. Fii sigur că ceea ce încercam noi să facem în temniţă era pregătirea sufletească pentru a întîmpina cum se cuvine marea sărbătoare. În afară de post, îţi poţi închipui că mai era şi post acolo unde noi posteam permanent. Exista un paradox: ştiind că noi postim, atunci ne dădeau o mîncare mai bună. În Vinerea Mare ne dădeau friptură, cum nu ne dădeau altfel niciodată. Noi, creştinii ortodocşi, în Săptămâna Mare, ne ducem să ne spovedim, să ne cuminecăm, participăm la slujba Învierii. În închisoare, trăiam cu gîndul. Ne rugam în comun, chiar dacă gardienii ne urmăreau pas cu pas, ba mai mult, de sărbători înăspreau regimul, în sensul că dublau paza, vigilenţa lor era mai mare. Ei ştiau că noi trăim în rugăciune şi ducem o altfel de viaţă. Dacă lucrai în fabrică, atunci îţi măreau norma, te obligau la corvezi mai mari în spinare, dar bineînţeles că nu ripostam. Nu aveam voie să cîntăm ,,Hristos a Înviat!”, dar îl murmuram sau, aşa încet, tot îl cîntam pentru că nu ne puteau opri să cîntăm”.
,,Toată Săptămîna Mare o petreceai în astfel de blasfemii“
,,Trăiam bucuria, trăiam suferinţa, umilinţa Patimilor. Ştiam că e momentul Învierii, auzind clopotele. Cea mai frumoasă Înviere am petrecut-o în lagărul de la Caracal, în 1945, la o Înviere oficiată de 100 de preoţi, în toate limbile. Au participat mii de persoane. În curtea lagărului s-a făcut o slujbă de Înviere care într-adevăr te făcea să evadezi din cadrul strîmt al lagărului. Îţi dădea aripi, te transfigura. La Piteşti, a fost cel mai îngrozitor moment, pentru că s-au săvîrşit atîtea blasfemii, încît parcă a-ţi aduce aminte numai de ele e greu. În loc de cîntecele bisericeşti, trebuia să cînţi cîntece în care era batjocorit Mîntuitorul. Au făcut însă şi alte lucruri strigătoare la cer. S-au făcut multe lucruri care nu se pot povesti. Toată Săptămîna Mare o petreceai în astfel de blasfemii. Totul a pornit de la Ţurcanu. Avea şi ajutoare, unele pe care le zdrobise întîi în bătăi, le schingiuise, le făcuse instrumente fără voinţă, altele, care, de bunăvoie, au trecut alături de el. Acolo, era un cazan în care iadul era prins pînă în străfundurile lui. Cred că singurul lucru pe care nu-l puteau face era să ne citească gîndurile. Şi nu ne puteau controla cînd făceam crucea cu limba. În ultima etapă a reeducării, trebuia să te lepezi de credinţă, de Hristos, ăsta era scopul reeducării. Un neam trăieşte şi prin momentele de onoare, de demnitate. Noi n-am fost un neam laş, care să depunem armele în faţa invaziei comuniste. Încă din 23 august 1944, s-au ridicat grupurile de rezistenţă. Ne-am numit români şi creştini. Acţiunea noastră s-a înscris pe linia strămoşilor noştri, a haiducilor noştri şi a tuturor acelora care au luptat împotriva unei năvăliri”.
Ororile din Camera 1
Nicolae Purcărea din Scheii Braşovului era student, membru al Frăţiilor de Cruce, şi avea o condamnare pentru ,,crimă de uneltire împotriva orânduirii sociale”. A ajuns la închisoarea Piteşti,venind de la închisoarea Craiova unde avea 7 ani de ispăşit. Piteştiul era închisoarea destinată studenţilor. Aşa cum a descris Nicolae Purcărea, închisoarea fusese concepută de Armand Călinescu în 1939, pe locul unei foste închisori dărâmate, dar construcţia ei se terminase în 1941. Era situată la periferia oraşului. ,,Clădirea avea forma literei ,,T” , cu capul spre stradă şi coada spre luncă. Un zid înalt de 5 m izola toată curtea închisorii de clădirile din oraş, încât nu se putea vedea sau auzi nimic din cele de se petreceau înăuntru. La subsol, închisoarea avea 3 camere, situate pe coada ,,T”-ului. Una pe stânga cum intrai, şi alte două pe dreapta. Camera 1 era construită pe lăţimea cozii ,,T”-ului. Pe peretele din faţa uşii erau 3 ferestre care dădeau într-una din curţile interioare. Geamurile erau văruite. Drept mobilier, camera avea priciuri pe două laturi, nişte scânduri lungi dintr-un capăt în altul al camerei, puse pe capre de lemn şi acoperite cu un fel de rogojini ţesute din fâşii de cârpe. În mijloc spaţiul era liber. Lângă peretele din dreapta, în fund, stăteau tineta, hârdăul pentru necesităţi şi hârdăul pentru apă. În stânga, după uşă, erau două rânduri de paturi din fier suprapuse. În această cameră, în vara lui 1950, am fost băgaţi vreo 40 de studenţi, de la toate facultăţile din ţară, condamnaţi la muncă silnică. Printre noi era Alexandru Mărtinuş” descrie Nicolae Purcărea, camera 1 subsol de la Piteşti unde a suportat ororile fenomenului păstorit de studentul torţionar Eugen Ţurcanu.
Demascarea din Camera 1, subsol
Calvarul a început pentru studenţii din camera 1 subsol la 6 decembrie 1950, când în uşa ei a apărut Ţurcanu care schimbase câteva vorbe cu Mărtinuş. ,,Trebuie să vă facem demascarea! Atunci Ţurcanu a urlat: Pe ei! Bâte, picioare de scaune au început să zboare peste noi. Vreo 10 inşi ai lui Mărtinuş loveau crunt sub privirile lui Ţurcanu”. Nicolae Purcărea descrie în volumul ,,Urlă haita…” cele mai oribile scene din experimentul Piteşti căruia i-a supravieţuit.
- ,,Într-o noapte, frânt de bătaie, de durere, am adormit. Şi în acea noapte, Maica Domnului mi s-a arătat în vis. S-a uitat la mine şi mi-a spus: Va trece şi aceasta! M-am trezit parcă mai puternic, mai vioi, mai rezistent, căci am îndurat toate pe mai departe şi nu m-am prăbuşit. Atunci am ştiut că Maica Domnului este lângă mine. Am simţit că Dumnezeu mă ocrotea. M-a scăpat din greutăţi, din necazuri, ba de multe ori chiar de la moarte. Cum puteam deci să mă lepăd de EL? Şi Ţurcanu mă ameninţa mereu”.
- ,,Se apropiau Sfintele Paşti, un prilej bun de a distruge ,,mitul”: Mesia, Învierea, Maica Domnului. De toate trebuia să te lepezi. Cu o frenezie diabolică, sistemul s-a pus în mişcare. În loc de cruce s-au cioplit falusuri, pe care trebuia să le săruţi. Pornografia a înlocuit sfinţenia. Rugăciunile şi Prohodul au fost substituite cu scrieri obscene. Noi trebuia să ne târâm în genunchi, sărutând falusul. Toată Săptămâna Mare ne-am târât, ne-am umilit. Nu rănile ne dureau, ci adâncurile noastre sufleteşti, ciuruite, zdrobite în teascul acesta al satanei. Câte abjecţii, câte insulte erau născocite! Tot ce pentru noi era sfânt, în mintea bolnavă a torţionarilor devenea prilej de blasfemie”.
5000 de victime ale experimentului
Experimentul Piteşti, unul dintre cele mai oribile experimente ale Securităţii, care a avut loc la începutul anilor ’50, nu va putea fi niciodată scos pe deplin la lumină întrucât autorităţile comuniste au ascuns dovezi importante. Ca principală cauză a decesului apar afecţiuni care nu puteau să provoace moartea. Mai mult, călăii au fost eliminaţi şi ei la sfârşitul experimentului, pentru a nu mai exista martori. Experimentul Piteşti, prin care deţinuţii politici au fost siliţi să se tortureze reciproc, a avut aproximativ 5.000 de victime. Majoritatea dintre ei erau studenţi de elită, tineri care se opuneau regimului comunist, dar şi membri ai fostelor partide politice. Tortura la care au fost supuși cei care au trecut pe la Pitești nu poate fi descrisă. Acțiunea de dezumanizare implementată asupra acestora depășește pragul rațiunii. Vinovaţii acestui inuman experiment au fost: Eugen Țurcanu și grupul său, comandantul suprem al Securității, Nikolski, colonelul Dulgheru și colonelul Sepeanu adjuncți ai lui Nikolski, căpitanul Dumitrescu, directorul penitenciarului, locotenentul politic Marina, colonelul Zeller din Direcția Generală a Penitenciarelor trimis direct de la Ministerul de Interne și nu în ultimul rând Partidul condus de Gheorghe Gheorghiu-Dej. Dar toți aceștia nu reprezintă decât o totalitate de factori ai unui regim criminal are a cangrenizat și paralizat România. Principalul vinovat, regimul comunist.
Victimele experimentului
Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii deţine extrase de deces ale deţinuţilor morţi în penitenciarul Piteşti. La 10 februarie 1950, conform acestor documente, a murit Şerban Gheorghe, de 30 de ani, care era un student din Constanţa. Moartea lui a fost înregistrată însă două zile mai târziu. După opt zile, experimentul a mai făcut o victimă: studentul Gheorghe Vătăşoiu, de 22 de ani, din Bucureşti. La 26 februarie, un alt student, Corneliu Niţă, de 23 de ani, din Bacău, a devenit şi el victima sistemului de suprimare. Şi moartea studentului Alexandru Bogdanovici, de 27 de ani, din Soroca, la 15 aprilie 1950, chiar iniţiatorul „reeducării“ a fost consemnată în extrasul de decese pe anul 1950 al Sfatului popular al oraşului Piteşti. Nicolae Purcărea care intrase în cruntul experiment încă de la început a amintit o parte din camarazii lui de suferinţă în volumul ,,Urlă haita”: Ghiţă Reus, Nelu Gherasim, Florică Dumitrescu, Vasile Pătraşcu, Dinu Mateescu, Sandu Muntean, Relu Arapu, Costache Oprişan, Nicu Ioniţă, Viorel Gheorghiţă, Costache Paragină, Puiu Chivulescu, Andronic, Adrian Băcilă.
Cruzimile lui Makarenko
Ideea experimentului îi aparține pedagogului sovietic Makarenko (1888-1939) expert în delicvență juvenilă. Teoria sa se baza pe utilizarea sistematică a torturii deținuților de către alți deținuți, adică victima devine călău și își pierde calitatea de victimă. Toată lumea devine vinovată, dar paradoxal toți sunt fără de vină. Experimentul se desfășura în secret și evident cu acordul Partidului care era și inițiator. Dar pentru a-l implementa în închisori aveau nevoie de un grup din rândul deținuților fideli regimului. Aici intră în scenă demonicul Eugen Țurcanu.
Teroarea din Camera 4 Spital
6 decembrie 1949 începe teroarea în Pitești. Puterea lui Țurcanu devine nemărginită, putea deschide oricând ușa de la celula și să solicite gardianului să-i aducă un deținut. La jumătatea lui noiembrie 1949 în Camera 4 Spital din închisoarea Pitești sunt aduși 15 tineri legionari . Aici cei 15 găsesc alți 15 deținuți, grupul Țurcanu. Însuși Țurcanu se apropie de cel ce va fi ales șef al camerei, Sandu Angelescu din Timișoara, membru al unei organizații regaliste. Sunt întinși pe cimentul rece și bătuți brutal cu răngi de fier și bâte de gardieni. Trupurile lor însângerate au fost puse apoi la discreția grupului lui Țurcanu. După demascarea experimentului, partidul trebuia să găsească țapi ispășitori. Țurcanu nu avea cum să scape. Moare executat la 17 decembrie 1954.
Etapele demascării
Conceptul de reeducare, se referee la tortură, la bătăi, la schingiuiri. Tortura se desfășura în permanență, cel a cărei reeducări era în curs se afla în aceeași celulă cu reeducatorul. Procesul de reeducare de la Piteşti condus de Țurcanu și grupul său avea patru faze.
- Demascarea externă. Deținutul trebuia să-și arate loialitate față de partid, spunând sub tortură brutală tot ce a ascuns în timpul anchetei. Era obligat să divulge toate complicitățile și orice legătură pe care o păstra cu cei de afară.
- A doua fază era demascarea internă. Se urmărea demascarea persoanelor din închisoare. Studentul trebuia să-i divulge lui Țurcanu numele celorlalți deținuți care îl îmbărbătau îndemnându-l la prudență. Trebuiau divulgați anchetatori mai binevoitori sau gardieni care le mai făceau câte o favoare. Trebuie menționat că aceste două faze aveau un mare succes și ofereau rezultate mult peste cele obținute de Securitate în anchetele interne. Toate aceste informații erau trimise ulterior către Ministerul de Interne.
- A treia fază era demascarea morală publică. De aici deținutul era distrus psihic. Era obligat să profaneze tot ce avea mai sfânt de la familie, soție, părinți, Dumnezeu, pe el însuși. Era analizat cu atenție trecutul fiecăruia iar în baza acestor informații erau inventate cele mai monstruoase scenarii. Tatăl apărea ca un escroc, un bandit, fii de preoți erau obligați să povestească cu lux de amănunte scene erotice la care ar fi luat parte părinții lor chiar la altar. Nu lipsesc nici scenele de incest la care aceștia participă evident fictiv, împreună cu surorile sau mamele lor care sunt prezentate ca prostituate.
- În ultima fază a reeducării deținutul e pus să conducă procesul de reeducare al celui mai bun prieten. Practic prin tortură devenea călăul lui. Oricâte infamii se inventau Țurcanu nu era niciodată mulțumit.
Botezul şi sfânta liturghie
Imaginația bolnavă a lui Țurcanu escaladează în momentul când vine vorba de studenți la teologie sau studenți credincioși. Unii erau ,,botezați’’în fiecare dimineață. Mai exact erau scufundați cu capul în hârdăul cu urină și fecale în timp ce ceilalți erau obligați să cânte sfânta slujbă a botezului. Deținuții sunt puși să oficieze slujbe negre mai ales în săptămâna Paștelui. Textul sfintei liturghii era bineînțeles, pornografic. Studentul care juca rolul preotului era dezbrăcat în pielea goală, acoperit cu un cearceaf mânjit cu fecale, iar la gât îi era atârnată o reprezentare a unui organ sexual masculin făcut din insecticid, săpun și pâine. Deținuții erau obligați în noaptea Învierii să sărute falusul și să rostească ,,Hristos a Înviat’’.
Tortura fizică
În ceea ce privește tortura fizică, la Pitești s-a practicat toată gama de tortură posibilă: erau arse diferite părți ale corpului cu țigara, au existat deținuți cărora li s-au necrozat fesele și le-a căzut carnea, schingiuiri, bătăi până la inconștiență, dinți zdrobiți, unghii smulse în timp ce alții erau obligați să mănânce o gamelă cu fecale, iar după ce vomitau li se înfunda voma în gât. Mâncarea era servită într-o gamelă pe care erau obligați să o apuce cu gura și fără să se ajute de mâini. Odată cu extinderea lui și la alte închisori a urmat prăbușirea. Studenți reeducați, acum reeducatori au fost trimiși la Canal, Gherla, la Târg-Ocna sau Ocnele Mari. Obligația pe care noi o purtăm este să amintim oricărei generații care va urma de episodul Pitești. Avem obligația de a nu uita! Și de a nu judeca! La Pitești toată lumea tortura și toată lumea era torturată. La Pitești iadul a coborât pe Pământ. (Lucia BAKI)
