Cele patru evanghelii constituie izvoarele din care s-au inspirat toți cercetătorii și experții în probleme juridice care au scris de-a lungul timpului cu privire la procesul lui Iisus. ,,De altfel pentru cercetătorul jurist, care prin prisma juridicului cercetează procesul Mântuitorului, după cum vom vedea, Evangheliile cuprind date verificate care nu sunt în contrazicere nici cu obiceiurile, nici cu legile timpului. Chiar descrierea procesului de către evangheliști ar fi putut fi contestată cu cel mai mare succes de cei care pretind a ști că Evangheliile conțin mituri și legende neveridice. Dar, în această privință trebuie să constatăm fie o lipsă semnificativă de argumente, fie afirmații care nu pot sta în picioare în fața celei mai ușoare critici. Ca urmare a acestor constatări, trebuie că aproape în toate scrierile juridice despre procesul Mântuitorului, nu se contestă Evangheliile, și juriștii admit ca veridice și conforme cu legile de atunci pasaje contestate chiar de către teologi. Descrierea procesului de către evangheliști este, deci, un argument în plus contra celor care contestă istoricitatea Evangheliilor. Față de aceste constatări ale juriștilor, Ch. Guignebert susține că: ,,Istoricitatea evanghelică a arestării, a procesului, a condamnării lui Iisus e plină, deci, de imposibilități, de fapte neverosimile, de incoerențe: considerată fiind din punct de vedere juridic, este de neînțeles”. Argumentele lui Gugnebert nu sunt însă juridice. Nicăieri nu se poate convinge că relatarea procesului de către evangheliști ar fi contrară normelor juridice pe atunci existente. Autorul citat se refugiază de multe ori în lipsa unor argumente juridice la cuvinte tari, de exemplu, consideră scena eliberării lui Baraba ca ,,un efect de teatru într-o scenă copilăroasă”. Față de aceste argumente, care n-au nimic juridic, putem invoca, pe drept cuvânt, opinia celui mai autorizat jurist, Mommsen, care arată că relatarea procesului de către Marcu este o istorisire veridică din punct de vedere juridic.
Între cei doi, Guignebert și Mommsen, credem că oricine va prefera opinia juridică a celui din urmă. În sfârșit, chiar stilul lapidar al Evangheliilor cu privire la relatarea procesului Mântuitorului, care în Evanghelii echivalează mai mult cu un proces verbal imparțial și obiectiv decât cu o istorisire subiectivă și tendențioasă, este un argument în plus pentru istoricitatea lor. După cum arată Herbert, ,,ei tratează episoadele cele mai tragice cu același sânge rece cu care descriu incidentele cele mai simple. Toți cei care elimină, ca neadevărate, fapte și vorbe relatate de evangheliști, uită că Evangheliștii n-au scris Evangheliile deodată. Cei care au scris ulterior, desigur că au căutat să completeze unele date sau să comenteze din alt punct de vedere unele fapte scrise anterior. La aceștia vom avea câteva pasaje în plus, câteva scene pe care nu le găsim la ceilalți. Dar de aici putem face constatarea că scenele descrise amănunțit de evangheliștii anteriori sunt numai amintite fugitiv de cei ulteriori. Iată explicația de ce Evanghelistul Ioan trece mai repede asupra procedurii în fața Sanhedrinului și stăruie mai amănunțit asupra interogatoriului luat de Pilat Mântuitorului. De aceea, cu privire la Evanghelii nu există compromisuri. Sau le acceptăm în întregime, sau nu le putem întrebuința deloc. O fragmentare a lor nu e justificată prin niciun argument științific și decisiv” spune Ioan Fruma în ,,Procesul Mântuitorului”. (Ioan Fruma, Grigorie T. Marcu, Procesul Mântuitorului)
Protagoniștii din rândul acuzării
Procesul lui Iisus a avut trei etape: a fost dus la o casă particulară ce îi aparținea marelui preot Anna, apoi dus sub escortă la guvernatorul Ponțiu Pilat care l-a trimis la Irod, după care iarăși a fost adus la Pilat. Iisus a fost condamnat și anchetat în trei rânduri: de către elita preoțească din cadrul Sanhedrinului- forul de judecată al evreilor, și autoritățile romane reprezentate în cazul de față de Ponțiu Pilat, și Irod Antipa. ,,Cu siguranță că dușmanii iudei ai lui Iisus au fost cei care grăbiseră lovitura, dar rezultatul a fost roman de la un capăt la altul” constată James D. Tabor în lucrarea ,,Dinastia Iisus- Istoria secretă a lui Iisus, a familiei sale regale și a nașterii creștinismului”. Tabor susține că Evangheliile conțin un substrat istoric dar care este amestecat și cu interpolări creștine ulterioare. ,,Cercetătorii au fost de acord că o mică parte dintre aceste relatări despre judecata lui Iisus în fața lui Pilat este credibilă din punct de vedere istoric; acestea au fost plăsmuite de o tradiție teologică creștină ulterioară care căuta să să arunce întreaga vină a morții lui Iisus asupra poporului iudeu, scuzându-i pe romani ca fiind favorabili lui Iisus, Pilat făcând tot ce îi stătuse în putință pentru a-i salva viața. Toate cele patru evanghelii din Noul Testament au fost scrise după Marea Revoltă împotriva Romei (66-73 d.Hr.)Sentimente antisemite erau specifice domniei lui Tiberiu (14-37 d.Hr.), sporite de cunoscutul prefect Seianus, cel mai influent cetățean roman al acelor timpuri. După dramatica și sângeroasa Revoltă Iudaică, aceste atitudini antisemite fuseseră ațâțate și mai tare de romani, iar orice asociere a lui Iisus cu rebeliunea sau nesupunerea față de Roma trebuia evitată cu orice preț, dacă noua mișcare creștină dorea să se răspândească printre romani. Faptul că Iisus murise prin crucificare romană era un fapt de necontestat și deosebit de stânjenitor. Dar, dacă răstignirea lui putea fi pusă pe seama încăpățânării iudeilor, atunci poate mișcarea creștină ar fi explicat mai bine originile sale iudaice și moartea rușinoasă a liderului lor într-o lumină mai favorabilă- adică mai puțin iudaică. Acest fapt ar fi oferit tradiției creștine incipiente o șansă mai mare de a câștiga adepți și recunoaștere în tot Imperiul Roman unde se răspândea. Ceea ce știm este că Pilat era cunoscut pentru brutalitate, cruzime și dispreț față de supușii săi iudei. De la sosirea sa în Iudeea, în anul 26 d.Hr., actele lui de aroganță și violență deveniseră legendare. Cu siguranță, era susținut de Seianus, care, după retragerea lui Tiberiu în insula Capri în 27 d.Hr., conducea efectiv Imperiul în numele împăratului. Filon din Alexandria, un filosof și istoric iudeu contemporan, îl descrie pe Pilat ca având ,,o natură inflexibilă, un amestec de încăpățânare și neliniște, fiind un om cunoscut pentru spiritul răzbunător și temperamentul coleric”. Pilat avea reputația de a face arestări fără procese, ignorând procedura legală. Chiar dacă Pilat l-ar fi considerat pe Iisus un nebun inofensiv și delirant, l-ar fi condamnat bucuros și fără nicio ezitare. Portretul lui Pilat din evangheliile Noului Testament este pur și simplu lipsit de acuratețe istorică” concluzionează Tabor. Tabor este un cercetător fidel strategiilor empirice, onest și corect iar lucrarea lui este foarte valoroasă atât din punct de vedere istoric cât și pentru oamenii credincioși dar este subiectiv într-o mare măsură tocmai din dorința de a lucra cu evangheliile ca niște izvoare pur istorice. Recunoaște corupția conducătorilor din forurile superioare ale evreilor dar înclină pe alocuri mai mult spre un iudaism de care nici chiar creștinismul originar nu s-ar fi lepădat. ,,Lăsând deoparte toată teologia și concentrându-ne pe faptele istorice, putem afirma următoarele: marii preoți Anna și Caiafa, împreună cu susținătorii lor l-au predat pe Iisus lui Pilat sub acuzația de răzvrătire. Pilat l-a interogat pe Iisus în particular în legătură cu acuzațiile. Atunci când a aflat că este din Galileea, s-a hotărât să îl trimită la Irod Antipa, care se afla în oraș pentru Paște și locuia în palat, în apropiere. Irod căutase să îl omoare pe Iisus de mult și era mulțumit să îl aibă în sfârșit în custodie. Irod l-a anchetat, dar Iisus a refuzat să îi răspundă. Adversarii lui Iisus erau prezenți și au repetat acuzațiile împotriva lui. Irod și soldații lui s-au hotărât să se amuze pe seama lui Iisus. L-au îmbrăcat într-o mantie regală și au început să-l batjocorească pe așa-numitul ,,Rege”. Irod l-a trimis apoi pe Iisus înapoi la Pilat, susținând hotărârea ca Iisus să fie ucis prin crucificare. La Ierusalim, Pilat era cel care avea autoritatea ca decizia să fie pusă în practică” menționează James D. Tabor.
Sentința pusă în practică și vina: ,,Împărat al iudeilor!”
De aceasta s-au ocupat gărzile pretoriene, după cum susțin istoricii. ,,Pilat a poruncit ca Iisus să fie predat gărzilor pretoriene, cele mai credincioase trupe de elită romane din Ierusalim. L-au dus pe Iisus în curtea palatului și l-au biicuit. Cuvintele grecești folosite sugerează o bătaie îngrozitoare cu mai multe bice. Era o procedură romană standard, un fel de pedeapsă preliminară pentru sclavi sau pentru cei condamnați la moarte prin răstignire. O asemenea biciuire era atât de drastică încât aplicarea ei cetățenilor romani era interzisă prin lege. Era una dintre modalitățile folosite de romani pentru a-i intimida și teroriza pe cei care se opuneau stăpânirii romane. Soldații nu primeau prea des un ,,Mesia” ca prizonier, așa că au profitat din plin de situație, așezându-i pe cap, în batjocură, o coroană de spini, un băț în mână, închinându-i-se și strigându-l: ,,Regele iudeilor”. Pilat a poruncit să se scrie o placă sau titulus în latină, ebraică și greacă și cu inscripția: ,,Acesta este Iisus, Regele iudeilor”. Probabil Iisus a purtat-o agățată de gât pe când își căra patibulum sau crucea, spre locul execuției. Placa a fost ulterior prinsă de cruce, deasupra capului victimei, pentru a vesti lumii crima de care era vinovat. Acesta este un aspect foarte important al istoriei, întrucât întărește faptul că romanii l-au răstignit pe Iisus pentru rebeliune- adică pentru a fi pretins că este Rege”. (James Tabor)
Cei doi tâlhari
Evangheliile menționează faptul că Iisus a fost pus între doi tâlhari, dintre care unuia i-a promis că în seara aceea va fi cu El în Rai! James Tabor ne explică apartenența celor doi: ,,Pilat a profitat de ocazie pentru a-i mai crucifica pe alți doi prizonieri iudei ca ,,lestai”. Acest termen, de obicei tradus ,,tâlhar”, este folosit în mod frecvent de Josefus (N.R- istoricul iudeu adoptat de dinastia romană a Flaviilor care își va scrie memoriile sub acest nume roman) pentru a-i caracteriza pe zeloții rebeli care acționau împotriva Romei. Acesta este termenul exact folosit pentru a-l descrie pe prizonierul Barabas care fusese arestat și condamnat la moarte pe cruce pentru conducerea unei insurecții sângeroase. Cei doi bărbați răstigniți împreună cu Iisus făcuseră probabil parte din acea răzmeriță recentă. Ideea este că din punctul de vedere al lui Pilat, cei trei, inclusiv Iisus erau vinovați de același lucru: răzvrătire împotriva Romei. Iisus și celelalte două victime au fost duse în afara orașului la un loc numit Golgota (,,Locul Căpățânii”) pe care romanii îl foloseau în mod regulat pentru crucificări. Iosefus ne spune că alegeau asemenea locații intenționat, pentru a fi vizibile trecătorilor, fie de-a lungul drumurilor principale, fie pe dealuri”. (James Tabor) (Ștefan BOTORAN)
