Procesul lui Iisus este unul dintre cele mai disputate evenimente istorice care îi incită pe cercetători și în ziua de astăzi. Cei care cred în faptul că Iisus a fost Fiul lui Dumnezeu, dar și cei care au studiat doar din punct de vedere istoric evenimentele legate de viața Sa sunt unanim de acord cu faptul că procesul său a fost un simulacru instrumentat politic. Aici faptele senzaționale și cele istorice se întrepătrund. ,,Creștinii au fost gata să îi acuze pe iudei pentru arestarea și crucificarea lui Iisus. Deși Iisus avea și adversari printre iudei, aceștia erau în principal formați din preoții aristocrați saduchei care conduceau Templul cu sprijinul unora dintre farisei. Iosefus scria că saducheii erau cei mai nemiloși dintre toți iudeii atunci când stăteau în sala de judecată. Iisus era foarte popular în rândurile poporului. Și mai avea și prieteni, chiar în interiorul Sanhedrinului- un fel de senat iudaic autohton. Acestea erau adevăratele motive pentru activitățile ascunse în puterea nopții sau mai devreme dimineața. Toată lumea era ocupată cu pregătirile de Paște și, dacă lucrurile evoluau bine, Iisus avea să fie pe o cruce romană până dimineața, înainte ca să își fi dat cineva seama. Cu siguranță că dușmanii iudei ai lui Iisus au fost cei care grăbiseră lovitura, dar rezultatul a fost roman de la un capăt la altul” explică James D. Tabor în lucrarea ,,Dinastia Iisus”. Medicul Luca vorbește despre ,,sudoarea de sânge” din grădina Ghestimani iar pr. prof. dr. Vasile Mihoc vorbește- în cuvântul înainte la lucrarea ,,Procesul Mântuitorului” de Ioan Fruma și Grigorie T. Marcu despre fenomenul numit hemathidroză. Istoria medicinei a înregistrat vreo douăzeci de astfel de cazuri puse pe seama unei emoții foarte puternice. ,,Ajungând în Ghetsimani, Iuda l-a indicat pe Mântuitorul prin semnul pe care li-l dăduse, anume prin sărutare. Blând- nu e nicio ironie în cuvântul ,,prietene” cu care i se adresează lui Iuda-, Domnul îi reproșează sărutul trădării, semn al demonicei răsturnări a lucrurilor, căci adaugă. ,,Dar acesta este ceasul vostru și stăpânirea întunericului”. (Lc. 22,53). De fapt, întărit de Sus, Domnul este deplin stăpân pe situație și arestarea Sa a fost o predare de bunăvoie spre patimi și moarte. Sf. Ioan ne spune că Iisus le-a ieșit înainte și li S-a prezentat celor veniți să-L prindă, iar ei au căzut la pământ în fața majestății Sale (In 18, 4-9). La această minune, s-a mai adăugat și aceea a vindecării urechii slujitorului rănit cu sabia de impetuosul Petru. Numai Sf. Ioan, care scria la multă vreme după aceste evenimente, ne spune că pe acest slujitor îl chema Malhus, nume omis de sinoptici deoarece, cum spune Tradiția, Malhus a devenit creștin și menționarea numelui său câtă vreme se mai afla încă în viață ar fi constituit un pericol pentru beneficiarul minunii din Ghetsimani. Apostolii au fugit cu toții, Domnul ceruse, de altfel, imperativ, ca ei să fie lăsați să se ducă (In 18, 8-9). A și fost ascultat fără obiecții, căci sinedriștii nu urmăreau atunci altceva decât suprimarea lui Iisus. Ei pun însă mâna pe un tânăr înfășurat într-o pânză care se pare că intenționa să-L urmeze din umbră pe Iisus; acela însă, smulgându-se din pânza care-i acoperea trupul, a fugit gol. Numai Sf. Marcu relatează acel moment (Mc 14, 51-52), care pare să constituie o amintire personală a sa. Ceva mai târziu, revenindu-și din prima frică, doi dintre ucenici Îl vor urma pe Iisus până în curtea arhiereului (In 18, 15-16)” explică preotul și profesorul la Facultatea de Teologie din Sibiu Vasile Mihoc.
Cea mai mare dramă a omenirii
Procesul, torturarea și moartea lui Iisus Hristos au constituit cea mai mare dramă a omenirii. ,,Cea mai mare dramă pe care omenirea a avut prilejul să o vadă te cutremură în măreția ei, te impresionează sufletește în grandoarea ei unică. Pentru cercetătorul obiectiv- fie el teolog, istoric sau jurist-, ultimele zile din viața Mântuitorului sunt atât de pilduitoare și emoționante, încât pe drept cuvânt s-a spus că fiecare minut din acele zile reprezintă pentru omenire mai mult decât secole de istorie și civilizație. De aceea, oricine vrea să cerceteze și să descrie procesul Mântuitorului va trebui să-l privească în primul rând prin prisma credinței, și în al doilea rând din punctul de vedere al unor proceduri penale reci și seci. Pentru cel care nu este pătruns de puterea binefăcătoare a credinței, ceea ce s-a întâmplat în fața Sanhedirnului (N.R- forul de judecată al vechilor evrei) din Ierusalim și a procuratorului Ponțiu Pilat nu va putea fi înțeles și tălmăcit niciodată, fiindcă nu prin articole și paragrafe de lege, nici prin date istorice și arheologice se vor putea explica patimile Mântuitorului. Iată de ce am crezut necesară colaborarea juristului cu a teologului; materialul adunat, cercetat și comentat de jurist va fi interpretat și comentat de teolog. Numai prin această îmbinare a juridicului cu teologicul, vom putea căpăta o privire mai completă asupra procesului Mântuitorului. Ultimul cuvânt îl are în această chestiune tot teologul. De aceea, juristul va trebui să se mărginească să caute și să cerceteze izvoarele legilor de pe atunci, să studieze situația politică și administrativă, dreptul penal și procedura aplicabilă și, în sfârșit, pe baza constatărilor făcute, să încerce o reconstituire juridică a faptelor întâmplate în fața Sanhedrinului și a procuratorului roman. Menirea juristului este deci de a cerceta omenescul din acest proces, legile omenești, procedura și oamenii care le-au aplicat. Figura Mântuitorului nu trebuie și nu poate fi cercetată din acest punct de vedere. În fața Mântuitorului, o singură preocupare trebuie să predomine: credința: un singur sentiment să existe: smerenia. Credincioși și smeriți, trebuie să ne plecăm cu toții în fața Aceluia, căruia oamenii timpului I-au făcut proces și, răstignindu-L, au căutat să-I aplice Lui, Celui deasupra Legilor, firavele orânduiri omenești” spune Ioan Fruma în ,,Procesul Mântuitorului- studiu juridic și teologic”.
Izvoare
Primează în primul rând izvoarele canonice, adică cele patru evanghelii care sunt singurele surse pe baza cărora se poate reconstitui procesul lui Iisus. Pe lângă acestea, avem izvoarele necreștine și concludente în acest sens sunt cele latine. Tacitus, în ,,Analele” scria- ,,auctor nominis eius Christus Tiberio imperitante per procuratorem Pontium Pilatum supplicio affectus erat”, adică: ,,autorul numelor lor (N.R- se face referire la creștini), Hristos, a fost condamnat supliciului sub domnia lui Tiberiu de către procuratorul Ponțiu Pilat”. Este cel mai concludent izvor istoric, în afară de cele creștine, care atestă veridicitatea evenimentelor petrecute în legătură cu persoana lui Iisus Hristos. O altă sursă importantă o reprezintă ,,Antichități iudaice”, lucrarea fostului general evreu și istoric adoptat ulterior de dinastia Flaviilor, Josephus Flavius, pe numele evreiesc Iosef Ben Matityahu Hacohen sau ,,Iosef al lui Matei Sacerdotul”. Născut într-o perioadă bogată în evenimente politice și militare care au influențat foarte profund istoria lumii până în zilele noastre, el a ajuns mai întâi general militar în timpul marii revolte a evreilor la vârsta de 29 de ani, dotat fiind cu o cultură bogată și cunoscut prin inteligența sa. Este luat prizonier de romani mai întâi, după care este promovat la rangul de consilier imperial la 33 de ani. Opera sa reprezintă una dintre cele mai valoroase surse despre istoria Iudeei din primul secol al erei creștine. Josephus Flavius cade în dizgrația conaționalilor săi după ce primește funcția imperială, astfel încât evreii îl vor considera trădător și colaborator al romanilor, pentru că el devenise ulterior propagandist și negociator din partea Romei în timpul tratativelor cu liderii insurecției evreiești. În cartea a XVIII-a acesta scrie: ,,În acest timp a apărut Iisus, om erudit, dacă ar trebui să-l numim om. Fiindcă el a îndeplinit lucruri minunate, a fost stăpânul celor care primeau cu plăcere adevărul și a convins pe mulți evrei și de asemenea pe mulți elini. Acesta era Hristosul. În urma denunțării conducătorilor națiunii noastre, Pilat l-a condamnat la cruce, însă cei care l-au iubit de la început nu au încetat de a-l venera, fiindcă el a apărut în a treia zi reînviat, cum vestiseră profeții divini, atât în această privință, cât și despre alte minuni. Și azi mai există încă secta care, după el, a primit numele de creștini”. Textul este luat din manuscrisele originale din secolul XI dar a fost considerat de către majoritatea autorilor apocrif, sau în cel mai rău caz modificat ulterior. ,,S-a spus că autorul lui poate fi numai un creștin, deci Flavius Josephus ar fi trebuit să fie creștin pentru a-l scrie în forma actuală. Pentru studiul nostru, pasajul amintit conține două constatări: în primul rând că Iisus Hristos a fost denunțat de către conducătorii evrei și, în al doilea rând, că Pilat l-a condamnat la răstignire. În această amintire atât de laconică a procesului- de exemplu, faptul că se tace complet cu privire la dezbaterea în fața Sanhedrinului- ne face să credem, fără să mai evocăm o mulțime de alte considerente amintite de alți autori, că pasajul este interpolat. Flavius Josephus, dacă l-ar fi scris, în primul rând l-ar fi scris altfel, iar în al doilea rând ar fi adăugat o seamă de precizări și amănunte, ori de câte ori are ocazia, le amintește în restul scrierilor sale. Se pare însă că, dacă eliminăm din textul citat probabilele interpolațiuni ulterioare, putem ajunge la un text care se prea poate să poarte pecetea autenticității. Acest text ar fi următorul: ,,În acest timp a apărut Iisus….pe care în urma denunțării conducătorilor națiunii noastre, Pilat l-a condamnat la cruce…Și azi mai există încă secta care, după el, a primit numele de creștini” explică Ioan Fruma. Un alt text al Antichităților iudaice spune- ,,Ananus a reunit Sanhedrinul și a dispus aducerea fratelui lui Iisus, supranumit Hristos și alții sub acuza ilegalității și a făcut să fie omorâți cu pietre”. Cu siguranță că textul face referire la procesul lui Iacob, unul dintre frații vitregi ai lui Iisus, care a fost judecat în mod direct de către Sanhedrin condus de marele preot Ananus, conform uzanțelor legislative evreiești aflate atunci în vigoare, după moartea guvernatorului Festus, înainte ca Albinus să preia atribuțiile legale de guvernator roman. Mai există un text în versiune slavă al lucrării ,,De bello judaico” în care se vorbește de Iisus dar s-a demonstrat clar imixtiunea unui autor creștin care se folosea de Evanghelii. În ceea ce privește procesul lui Iisus există și o bogată literatură apocrifă, începută de fapt cu interpolările din scrierile lui Josephus, cele mai importante sunt Evanghelia lui Petru și ,,Acta Pilati”. ,,Sunt scrieri ulterioare a căror inspirație și fundament sunt Evangheliile, însă care conțin o serie de precizări și modificări. Pentru cercetător sunt importante, fiindcă ne arată cum au privit autorii creștini procesul Mântuitorului, la câteva secole după moartea Lui. Pentru reconstituirea procesului au o importanță relativă…Valoarea lor istorică este de netăgăduit însă pentru cercetător” spune Ioan Fruma. (Ștefan BOTORAN)
