135 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu. Ce teorii circulă despre sfârșitul poetului naţional al românilor

Poetul naţional al românilor, prozator, dramaturg şi jurnalist, Mihai Eminescu, născut Mihail Eminovici, supranumit „Luceafărul poeziei româneşti”, a fost ales post-mortem membru al Academiei Române.

S-a născut la 15 ianuarie 1850, la Botoşani, în familia căminarului Gheorghe Eminovici şi a Ralucăi Eminovici, fostă Iuraşcu, fiind al şaptelea dintre cei unsprezece copii din familie. Ziua sa de naştere a fost aleasă ca Zi a Culturii Naţionale, conform Legii nr. 238 din 7 decembrie 2010.

A urmat cursurile Liceului german din Cernăuţi (1860-1863), apoi a studiat în particular. S-a angajat copist la Tribunalul din Botoşani (1864) iar apoi a devenit custode al bibliotecii profesorului său, Aron Pumnul (din 1865). În anul 1868, a devenit sufleur în trupa lui Mihai Pascaly, care cuprindea actori de la mai multe teatre, şi cu care Eminescu a mers în turnee la Braşov, Sibiu şi Timişoara, apoi a ajuns la Bucureşti, unde a l-a cunoscut pe I. L. Caragiale şi a fost angajat ca sufleur la Teatrul Naţional.

În perioada 1869-1872 a fost „student extraordinar” al Facultăţii de Filosofie de la Viena, unde a audiat cursuri de filosofie, drept, economie politică, filologie romanică, ştiinţe (matematică, anatomie, fizică, astronomie etc.). A fost mediul în care l-a cunoscut pe Ioan Slavici, alături de care a activat în societatea studenţească „România jună” al cărei bibliotecar a devenit în aprilie 1871. Tot la Viena, a cunoscut-o, în 1872, pe Veronica Micle, cea care a devenit marea iubire a poetului, potrivit „Dicţionarului scriitorilor români” (Editura Albatros, 2002).

A debutat în ianuarie 1866 cu poezia „La mormântul lui Aron Pumnul”, închinată memoriei profesorului său, pe care a semnat-o M. Eminovici. Poezia a apărut în broşura „Lăcrămioarele învăţăceilor gimnăziaşti den Cernăuţi la mormântul prea iubitului lor profesor Arune Pumnul”, publicată la moartea acestuia (12 ianuarie 1866), la Cernăuţi. Tot în 1866 a început să colaboreze la revista „Familia”, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cel care l-a descoperit, i-a schimbat numele din Eminovici în Eminescu şi l-a încurajat pe cel ce avea să devină marele poet al românilor.

Prima poezie publicată în revista „Familia”, la 25 februarie 1866, a fost „De-aş avea…”, semnată Mihai Eminescu. Până în primăvara anului 1883, au mai fost publicate în aceeaşi revistă încă 18 poezii, printre care: „O călărire în zori”, „Din străinătate”, „La Bucovina”, „Misterele nopţii”, „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”, „La Heliade”, „La o artistă”, „Amorul unei marmure”, „Junii corupţi”, „Pe lângă plopii fără soţ…”, „Şi dacă…”, „Din noaptea”.

În 1870 Eminescu a început să colaboreze la revista ieşeană „Convorbiri literare”, unde a publicat poezia „Venere şi Madonă”, poemul „Epigonii”, povestea „Făt-Frumos din lacrimă”, urmate în 1871 de poeziile „Mortua est”, „Înger de pază”, „Noaptea”, „Înger şi demon”, „Floare albastră”, dar şi nuvela „Sărmanul Dionis”. Stabilit la Iaşi a început să frecventeze şedinţele junimiştilor, unde îşi citea lucrările. Diversitatea, profunzimea şi expresia artistică a liricii eminesciene au fost remarcate de criticul Titu Maiorescu, mentorul spiritual al „Junimii”.

În 1871, a intrat în publicistică, scriind pentru revista „Familia” articolul „Repertoriul nostru teatral”, o examinare critică a producţiei româneşti teatrale. Îndemnat de Titu Maiorescu – care la acea vreme era ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice – să-şi completeze studiile, a plecat la Berlin, unde a studiat, între anii 1872-1874, cursuri de filosofie, istorie, limba sanscrită şi mitologie comparată, geografie, etnografie, istoria ştiinţei ş.a. Revenit în ţară, a lucrat ca director al Bibliotecii Centrale din Iaşi (1874), profesor la Institutul Academic şi revizor şcolar pentru districtele Iaşi şi Vaslui (1875-1876). În această perioadă l-a cunoscut pe Ion Creangă, care i-a devenit prieten, conform „Dicţionarului scriitorilor români” (Editura Albatros, 2002).

Revista „Convorbiri literare” îi publică în 1875 comentarii cu privire la volumul „Pseudo-cynegeticos” de A.I. Odobescu, iar un an mai târziu devine redactor la „Curierul de Iaşi”, conform „Dicţionarului general al literaturii române” (Editura Universul Enciclopedic, 2005).

Activitatea cea mai bogată a avut-o în redacţia ziarului „Timpul”, publicaţie care a apărut pentru prima dată la Bucureşti, la 15 martie 1876. În ianuarie 1877, redacţia ziarului era preluată de Titu Maiorescu, iar Ioan Slavici devenea responsabil cu partea literară şi cu politica externă. În aprilie, Maiorescu s-a retras de la conducerea ziarului, care a rămas astfel în sarcina lui Slavici. În octombrie 1877, în urma unei telegrame trimisă de Maiorescu, Eminescu a intrat în redacţia publicaţiei „Timpul”, unde a desfăşurat vreme de şase ani cea mai intensă activitate publicistică şi unde avea să fie redactor-şef între anii 1880 -1881. Între primele articole publicate la „Timpul” se numără seria „Icoane vechi şi icoane nouă”, „Bălcescu şi urmaşii lui”, „Arboroasa”. Majoritatea articolelor publicate aici nu erau semnate, iar unele texte semnate au apărut sub pseudonimele „Fantasio” sau „Varro”, potrivit https://revistatimpul.ro/.

În 1881 a început să polemizeze cu ziarul liberal „Românul”. A scris articole politice în care ataca alianţa dintre conservatori şi liberali, fapt ce a dus la înlăturarea sa de la conducerea ziarului, la sfârşitul anului 1881. În 1883 a fost ales membru al Societăţii Presei Române (constituită la 13 februarie), condusă de B.P. Hasdeu. Ulterior, în noiembrie 1888, a început colaborarea la „România liberă”, de unde a trecut la „Fântâna Blanduziei” (dec. 1888 -ian. 1889), conform site-ului www.mihai-eminescu.ro.

Primul şi singurul volum de poezii tipărit în timpul vieţii lui M. Eminescu a apărut în decembrie 1883, purtând titlul „Poesii”, fiind tipărit de Editura Librăriei Socecu & Comp – Bucureşti, şi având o scurtă prefaţă scrisă de Titu Maiorescu. Ediţia princeps avea 307 pagini şi a fost tipărită pe când Eminescu se afla deja internat într-un sanatoriu în Germania, deoarece în 1883 apăruseră primele semne ale bolii. Volumul cuprindea 61 de poezii, plus trei variante la „Mai am un singur dor”. Cele 17 poezii inedite, apărute alături de unele dintre poeziile deja publicate în revistele „Convorbiri literare” şi în „Familia”, sunt: „Glossă”, „Odă”, „Iubind în taină…”, „Trecut-au anii…”, „Veneţia”, „Se bate miezul nopţii…”, „Cu mâne zilele-ţi adaogi”, „Peste vârfuri”, „Somnoroase păsărele”, „De-or trece anii…”, „Lasă-ţi lumea…”, „Te duci…”, „Din valurile vremii…”, „Ce te legeni…”, „La mijloc de codru…”, „Mai am un singur dor”, „Criticilor mei”.

Pe lângă poezie, Mihai Eminescu a publicat şi proză („Sărmanul Dionis”, „Făt-Frumos din lacrimă”), nuvelă fantastică („Cezara”), povestiri, schiţe, teatru ş.a.

În 1888, grav bolnav, marele poet, însoţit de Veronica Micle, s-a mutat în Bucureşti unde avea să moară la 15 iunie 1889, fiind înmormântat în Cimitirul Bellu. A devenit membru de onoare post-mortem al Academiei Române, la 28 octombrie 1948. În ianuarie 2005, a apărut primul volum al manuscriselor eminesciene, ediţie facsimilată coordonată de Academia Română, iar ulterior, în 2008, au fost lansate 12 volume din seria manuscriselor facsimilate care se adăugau altor şapte deja apărute. Manuscrisele lui Eminescu au fost donate Academiei Române, în 1902, de Titu Maiorescu.

15 iunie: Moartea lui Mihai Eminescu. O mulțime de teorii circulă în legătură cu sfârșitul celui mai cunoscut poet român din toate timpurile.

Moartea poetului Mihai Eminescu, considerat unul dintre cei mai mari poeți români, este învăluită în controverse și speculații.

Conform celor mai acceptate surse și relatări istorice, Eminescu a murit pe 15 iunie 1889, la București, într-un spital de boli mintale.

Eminescu a suferit de probleme de sănătate mentală și fizică în ultimii ani de viață. În 1883, a fost diagnosticat cu „boală mintală progresivă” și a fost internat în mai multe rânduri în sanatorii și spitale.

15 iunie: Moartea lui Mihai Eminescu

Diagnosticul inițial a fost de sifilis, o boală frecventă în acea perioadă și care era adesea tratată cu mercur, un tratament toxic care adesea agrava starea pacienților.

Unii istorici și cercetători au sugerat că Eminescu ar fi murit din cauza unei lovituri puternice în zona capului, aplicată de un alt pacient al spitalului, posibil cu un bolovan sau un alt obiect contondent.

Această teorie este bazată pe mărturii și relatări din acea perioadă, dar nu există dovezi concrete care să o confirme definitiv.

Nu s-a confirmat de fapt că ar fi suferit de sifilis. Ba mai mult, o carte semnată de 12 dintre cei mai importanţi specialişti în medicină din România desfiinţează atât mitul sifilisului, cât şi pe cel al crimei.

Academicianul Victor Voicu, farmacolog si toxicolog, spune că în raportul autopsiei poetului nu apar leziunile cerebrale specifice sifilisului, potrivit Digi24.ro.

Ceea ce înseamnă că tratamentul cu mercur, folosit la acea vreme, nu avea cum să-i facă bine.

15 iunie: Moartea lui Mihai Eminescu. Alte teorii

Există o teorie a conspirației, care pune în circulație ipoteza asasinării poetului Mihai Eminescu.

Această ipoteză susține că îmbolnăvirea sa psihică ar fi fost deliberată prin aplicarea unui tratament bazat pe injecții cu mercur în sanatoriul doctorului Alexandru Șuțu, conducând în final la moartea poetului.

În acest complot se susține că ar fi participat chiar și prietenul lui, Titu Maiorescu, fapt ce l-a făcut pe Eminescu să creadă că are „amici reci și dușmănoși”.

Conform lui Theodor Codreanu, principala cauză a morții este tratamentul cu mercur aplicat de doctorul Șuțu:

• „Acum nu mai încape îndoială: acela care i-a grăbit moartea lui Eminescu (psihică și fizică) a fost doctorul Șuțu, medicul ales de Titu Maiorescu pentru a-l vindeca pe poet”.

Diverse personalități, cum ar fi Xenopol, Alexandru C. Cuza, Tudor Vianu și George Călinescu „au avut gânduri protectoare pentru poet”, iar A. C. Cuza chiar a susținut că acesta nu a fost nebun.