- Luptătorii din Munţii Făgăraşului nu s-au întîlnit niciodată cu grupurile de partizani de pe versantul sudic al Munţilor Făgăraş
Era noaptea de Sfântul Gheorghe când 17 fugari condamnaţi în contumacie s-au întîlnit ,,La Mesteceni”, deasupra satului Gura Văii. Atunci au hotărât să urce la munte. La 1 mai 1949 au luat drumul Munţilor Făgăraş pe care-i vor bate vreme de 7 ani bătuţi pe muchie. S-a format atunci prima tabără în care organizau şedinţe de tragere, făceau exerciţii de atac şi apărare şi antrenamente. Era un platou amplasat între două pâraie de unde se vedeau toţi munţii şi Valea Pojorţii. După o zi de muncă locul a prins viaţă, patru corturi erau în bătaia vîntului, câteva lespezi de piatră erau pe post de mese şi scaune, un fel de ,,masa tăcerii”, un ceaun atârna deasupra unei vetre de piatră în care ardea un foc, iar armele erau rânduite în rasteluri de lemn confecţionate de ei, haine, pături, pelerine, de toate, iar în două colţuri ale taberei se postau de pază pe rând, zi şi noapte. Nici nu bănuiau atunci că vor lăsa totul în urmă când Securitatea va bântui munţii de-a lungul şi de-a latul. La prima alarmă vor pleca doar cu ce aveau pe ei.
Cu ce erau echipaţi partizanii
Îmbrăcămintea era astfel organizată încât să fie comodă, să nu se ude, uşoară şi călduroasă. Aveau bocanci uşori care nu lăsau urme şi nu alunecau, hainele de corp, câte o cămaşă mai groasă, o haină de postav bine bătut seină sau gri care nu lăsa ploaia să pătrundă şi se usca uşor, fără căptuşeală şi fără buzunare ca să nu prindă umezeală.Pantalonii erau pană din postav, comozi şi tari la rupere, indispensabli şi jampiere din piele care le protejau picioarele de apă, şerpi, frig, lovituri. Cojocul de oaie era foarte util şi avea fiecare, căciulă din blană cu urechi, rusească. Raniţa era cea militară românească din 1944 cu curele din piele, impermeabilă. Purtau o foaie de cort care să-i apere de ploaie. În raniţă aveau unelte, ace, sulă, cuie, sfori, cuţit cu teacă, amnar şi cremene, chibrituri, iască pentru foc, săpun fără miros, gamelă pentru mâncare. Dar pînă au învăţat toate aceste detalii a durat timp, iar învăţătura a însemnat multă suferinţă.
Mămăliga şi brânza, alimente de bază
La început şi-au urcat în tabără multe provizii, iar Gelu Nivac, aşa cum spunea Ion Gavrilă, adusese şi o carte de bucate cu calculul raţiei alimentare şi al caloriilor. Sen că nu anticipau se va urma. N-a durat mult această stare de fapt, dar ajunseseră ca mâncarea de bază să fie mămăliga şi brânza care se puteau procura uşor de la ciobannii din munţi şi din sate. Au numit acea perioadă de acalmie ,,Epoca Romantismului”. În perioada în care au stat în tabără şi-au refăcut legăturile cu forţele anticomuniste din zonă, dar au găsit şi sprijinitori noi în sate: Dejani, Recea, Săvăstreni, Săsciori, Copăcel, Lisa, Voivodeni, Voila, Sâmbăta de Jos, Boholţ, Cincu, Merghindeal. În acea perioadă au fost răspândite în toată Ţara Făgăraşului manifeste împotriva comuniştilor care erau menite să redea sătenilor încrederea că ţările străine îi vor ajuta. S-au înregistrat atunci multe revolte în sate şi chiar răzmeriţe. La Porumbacul de Jos, de exemplu, un secretar de partid a fost împuşcat. Baciu, Andrei Haşu, scrisese atunci un manifest către oamenii din Ţara Făgăraşului, o chemare la arme pentru apărarea libertăţii şi a pământului românesc. Manifestele au fost tipărite la şapirograf şi păstrate pentru momentul potrivit: ,,Române cel tare, nu plânge/ Răspunde sângelui prin sânge/ Averea, de ţi-ar lua-o cineva,/ Şi nu vei şti de a o apăra,/ N-a fost nicând a ta.”Acest manifest n-a mai fost răspîndit niciodată, dar s-a regăsit în arhivele CNSAS.
Şi-au căutat în zadar camarazii de pe versantul sudic al Munţilor Făgăraş
Îşi doreau să ia legătura cu grupurile de pe versantul sudic, al colonelului Arsenescu şi al generalului Dumbravă. Au trimis pe Gheorghe Cordea din Gura Văii să-i caute, dar au plecat şi ei în căutarea lor. Aşa au aflat că acţionează şi o altă grupare pe versantul sudic, a fraţilor Arnăuţoi din Nucşoara. Au bătut munţii, dar nu i-au întâlnit şi s-au întors în tabără. Vor bate munţii, vară şi iarnă, iar adăpost le vor fi stâncile şi brazii falnici. Unii dintre ei purtau în raniţe cursurile de matematică din şcoală şi le aveau chiar şi când au fost ucişi în ambuscade. ,,Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi, numai Fiul Omului nu are unde să-şi plece capul” gîndeau ei atunci, aşa cum scrie Ion Gavrilă Ogoranu.
Un mănunchi de rugăciuni
Şi-au alcătuit un ,,mănunchi de rugăciuni” pe care le spuneau dimineaţa şi seara. Ion Gavrilă Ogoranu ne-a lăsat una dintre ele: ,,Doamne, norii grei ai nenorocirilor se grămădesc asupra capului nostru şi întrebările chnuitoare ne îngrozesc. Deşi suferim, nu cârtim împotrva ta, Preabunule, Tu eşti totdeauna sprijinitorul nostru şi piatra cea neclintită, pe care sunt întemeiate speranţele noastre. Tu cunoşti, Dumnezeule, cauza nenorocirilor şi grijeşti de soarta noastră. Plini de speranţă în bunătatea Ta, nu vom lăsa să ne biruiască împotrivirile sorţii, ci ne vom lupta cu curaj şi cu ajutorul Tău, credem că vom ieşi biruitori. Cela ce cârmuieşti lumea şi soarta muritorilor, cârmuieşte şi corabia vieţii noastre la liman liniştit. În zadar ne vom lupta singuri împotriva furtunilor vieţii, căci fără de Tine nu vom putea face nimic. La Tine, dară, alergăm, vino într-ajutorul nostru ca lui Petru, ce venea la Tine pe apă, întinde-ne şi nouă mâna ca aceluia şi nu zăbovi. Amin.”
Imnul ASTRU a devenit Imnul luptătorilor: ,,Sub steagul tău, Marie,/Voioşi ne înrolăm/ Şi pentru veci, noi ţie/ Credinţă îţi jurăm”. Refren: ,,Puternică Regină/În lume şi în cer/Acei ce ţi se-nchină/Sunt siguri că nu pier” ,,Duşmanii ne-nconjoară/Cu ţelul lor pierdut/Ajută-ne Fecioară/Şi fii al nostru scut”. Refren: ,,Când cetele duşmane/Cu totul le-am răpus/În alba-ţi manta ia-ne/Şi du-ne la Iisus!”.
Eroul de legendă al Muscelului
Confruntat cu oprimarea comunistă după abolirea monarhiei, judeţul Muscel a fost desfiinţat. La fel s-a întâmplat şi cu judeţul Făgăraş. Ca o reacţie firească în faţa unui regim totalitar, muscelenii au strîns rândurile şi s-au opus împotriva măsurilor de comunizare a ţării. Colonelul Gheorghe Arsenescu, ostaşul de elită al oraşului voievodal Câmpulung, a fost unul dintre muscelenii de la poalele munţilor care a luat arma în mână. Născut la 31 mai 1907, anul furtunilor ţărăneşti, Gheorghe Arsenescu a primit de mic copil educaţia ostăşească de la tatăl lui, căpitanul Ion Arsenescu, unul dintre ofiţerii eroi rănit grav în luptele dramatice din 6 august 1917 la Mărăşeşti şi decedat într-un spital de campanie. Gheorghe Arsenescu a intrat în 1926 la Şcoala de infanterie pe care a absolvit-o printre primii cu nota maximă de ,,foarte bine”. Avansat locotenent, a fost repartizat pentru scurtă vreme la un regiment de grăniceri de unde s-a înscris la Şcoala superioară de infanterie de la Sibiu pe care a terminat-o cu brio, fiind clasat printre primii cinci din cei 225 de ofiţeri cursanţi. A cerut să fie mutat la Regimentul 30 Dorobanţi din Câmpulung pentru a fi mai aproape de mama şi fraţii săi. A intrat apoi la Şcoala de Război, după care a plecat la Târgovişte pentru a-şi efectua stagiul ca ofiţer de stat major cu gradul de căpitan. La ,,rebeliunea legionară” din 22 ianuarie 1941, se găsea în fruntea unei unităţi de tancuri zădărnicind tentativa rebelilor de a ocupa sediul prefecturii şi a instituţiilor publice din cetatea Târgoviştei.
Grupul de rezistenţă din nordul judeţului Muscel
Declanşarea celui de al doilea război mondial l-a găsit pe Gheorghe Arsenescu şef al biroului de operaţii al Diviziei 20 a Vânătorilor de Munte sub comanda generalului erou Dumitrache, participând la campania din Răsărit pentru redobândirea provinciilor furate. A fost rănit în Crimeea, iar refăcut se întoarce pe front, iar în august 1944 a fost avansat maior. După terminarea războiului, a fost numit şef al Comisiei judeţene pentru aplicarea armistiţiului. A fost decorat cu ,,Steaua României”. În 1947 a fost avansat locotenent-colonel şi trecut în cadrul disponibil. S-a retras la Câmpulung unde îşi construise o casă şi o mică fermă. S-a înscris în Partidul Naţional Liberal. Izgonirea Regelui şi instaurarea regimului de democraţie populară l-a revoltat , iar împreună cu Nicolae Enescu şi fraţii Ion şi Gheorge Purnichescu, industriaşi, a iniţiat la locuinţa acestora din Cetăţeni înfiinţarea unui grup de rezistenţă cu angajamente ferme de a acţiona pentru apărarea libertăţii şi proprietăţii, pentru restaurarea monarhiei. La această iniţiativă au aderat şi alţi prieteni dintre care s-au evidenţiat: avocatul Ion Constantinescu, inginerul Radu Rosetti, colonelul Gheorghe Duţeanu, căpitanul Petre Cojocaru, Gheorghe Chiriţă, Florian Potcoavă, învăţătorul Dumitru Burtea şi mulţi alţii, încât acţiunea lor a luat amploare în nordul judeţului.
Întâlnirea cu grupul condus de Toma Arnăuţoiu
La finele lunii martie 1949, Gheorghe Arsenescu merge în satul Nucşoara, iar în casa învăţătorului Ion Arnăuţoiu s-a întâlnit cu grupul condus de Toma Arnăuţoiu, ofiţer deblocat, printre care se aflau intelectuali şi ţărani din sat, pentru extinderea mişcării de rezistenţă, de a acţiona împotriva organelor de securitate care sufocau viaţa austeră a populaţiei din zonă. În acea perioadă s-a întâlnit şi cu grupul avocatului Dumitru Apostol din Curtea de Argeş, care avusese deja câteva confruntări cu Securitatea, soldate apoi cu arestarea întregului grup.
Rănit într-o ambuscadă
În mai 1949, Gheorghe Arsenescu, însoţit de un ţăran, a părăsit zona lăsând grupul Nucşoara să acţioneze sub conducerea lui Toma Arnăuţoiu. În drum spre Câmpulung, cei doi aflaţi în casa unui bătrân din Bughea au fost înconjuraţi. Au reuşit să iasă din încercuire şi s-au refugiat la stâna unui perceptor din Măţău. S-a refugiat în zona Dragoslavele şi Rucăr, continuându-şi acţiunea cu alţi fugari din munţii Muscelului. Loviturile Securităţii au continuat. Primul grup de 40 de arestaţi a fost anchetat sub cele mai odioase torturi şi condamnat la ani grei de muncă silnică. După arestarea și condamnarea unui grup de ofiţeri activi din grupul maiorului Dumitrache, Gheorghe Arsenescu, aproape singur, a trebuit să treacă prin toate capcanele întinse. În noaptea de 14 septembrie 1951, traversând vârful Măgura spre râul Târgului, a fost surprins într-o ambuscadă în care a fost împuşcat în abdomen şi în umărul stâng, fără să fie capturat. Revenit în ascunzătoarea oferită la marginea oraşului de către bătrânul Apostol Poştoacă, şi-a aplicat singur tratamentul cu medicamentele aduse de bătrân de la socrul lui, Gheorghe Buduluca. Marea lui dezamăgire a fost capturarea şi anihilarea grupului de la Nucşoara, cu aproape o sută de arestări.
11 ani singur într-o ascunzătoare
Viaţa în ascunzătoare devenise dramatică pentru Gheorghe Arsenescu. După eliberarea din închisoare a soţiei sale, a luat legătura cu ea, prin scrisori în care Maria îşi spunea suferinţele ei şi ale fiului ei. ,,Mă tem că n-am să mai rezist. Ţi-am rămas credincioasă şi demnă. Mă zbat pentru Gigi, acest copil care este şi el arătat cu degetul. Este al 8-lea Paşte pe care-l petrecem despărţiţi de tine. Totuşi Sfânta Înviere ne dă putere să ducem acest calvar până la capăt. Nu ştiu cât voi mai putea rezista” îi scria Maria.
Trădat, este capturat şi încarcerat 2 ani
Demoralizat şi bolnav, Gheorghe Arsenescu şi-a purtat suferinţa în ascunzătoarea din care evada uneori pentru a păstra contactul cu alţi fugari de pe valea Dâmboviţei, pentru a face mişcare. Se împliniseră aproape 11 ani de singurătate, hăituit şi bolnav. Un vecin al bătrânului Poştoacă l-a zărit pe Gheorghe Arsenescu într-o noapte în grădină. Fiind arestat pentru sabotaj, individul Croitoru a deconspirat prezenţa lui Arsenescu în schimbul promisiunii că va fi achitat pentru infracţiunea lui. În noaptea de 1 februarie 1960 Gheorghe Arsenescu a fost capturat. Supus unei anchete îndelungate de 2 ani, cu cele mai sadice torturi, fiind internat şi la spitalul de psihiatrie de la Poiana Mare – Dolj, el a fost judecat şi condamnat la moarte prin sentinţa penală nr. 107 din 11 februarie 1962.
Executat la Jilava
Izolat în vestita celulă zero din Jilava, cu pereţii verzi de igrasie, cu beton umed pe jos, cu tavanul din care picurau broboane de apă, fără pat, fără rogojină şi hrănit doar cu un sfert de pâine şi o cană cu apă caldă la două zile, Gheorghe Arsenescu îşi aştepta ziua execuţiei. În noaptea de 29 februarie, la ora 20.30 consemnează procesul verbal: ”Noi, lt. col. Csako Eduard, judecător la Tribunalul Militar al Procuraturii Militare şi maior Alexandrescu Gh., directorul penitenciarului Jilava pentru punerea în aplicare a sentinţei nr. 107 din 11 febr. 1962 prin care Arsenescu Gheorghe a fost condamnat la moarte. După identificarea lui, condamnatul la moarte a fost scos din celulă, legat la ochi şi executat prin împuşcare cu pistoletul de către o echipă formată din trei militari reangajaţi din personalul locului de deţinere. Medicul penitenciarului a constatat moartea condamnatului după care corpul celui executat a fost preluat de comandantul penitenciarului Jilava care a dispus înmormântarea la locul unde se înhumează ceilalţi deţinuţi decedaţi în penitenciar. ,,Şi până la urmă, am aflat. O adresă a Tribunalului Militar teritorial Bucureşti, purtând numărul 27 din 27 februarie 1991, m-a informat că la data de 29 mai 1962, orele 20:30, în curtea penitenciarului Jilava, eroul se prăbuşise sub gloanţele plutonului de execuţie. Peste o zi şi jumătate, ar fi trebuit să împlinească 55 de ani.
Dar, în acea noapte din mai 1962, a încetat să bată – brutal şi nedrept – o inimă mare, dăruită altora. Atunci s-au stins luminile unui creier deosebit de înzestrat. Un om preţios şi devotat până la sacrificiu ţării şi neamului său” se destăinuia Maria Arsenescu-Buduluca. (Sursa: Fericiticei prigoniti) (Lucia BAKI)
