,,Pentru durerile sfinţilor care pentru Tine au pătimit, fii milostiv, Doamne, şi toate durerile noastre le vindecă, Iubitorule de oameni, rugămu-ne Ție“. (Troparul sfinţilor)
Sâmbătă, 9 Martie 2024, îi prăznuim pe Sfinţii 40 de Mucenici din Sevastia Armeniei. Sfinţii sînt prietenii lui Dumnezeu. Ei nu sunt nici zei, nici îngeri şi nici supraoameni. ,,Sfinţii sînt oameni obişnuiţi care şi-au sfinţit vieţile datorită participării la sfinţenia lui Dumnezeu şi revărsării peste ei a energiilor Lui sfinţitoare…Sfinţenia pe care au dovedit-o unii creştini în viaţa lor nu este, aşadar, numai o anumită stare la care ar fi ajuns aceştia printr-un fel de nevoinţă, ci şi o prezenţă efectivă, reală a lui Dumnezeu, prin harul său, în viaţa, în trupul şi în sufletul sfîntului, prezenţă care se face vădită membrilor comunităţii. Cinstind sfinţii, cinstim şi această prezenţă tainică a lui Dumnezeu în ei“ spune preotul profesor Vasile Răducă. Sfinţii mai sunt numiţi ,,temple ale Duhului Sfînt“- ,,Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfînt, Care este în voi, pe Care-l aveţi de la Dumnezeu, şi că voi nu sunteţi ai voştri?“. (1 Corinteni, 6,19). Ei mai sunt numiţi şi ,,prieteni ai lui Dumnezeu“. Sfîntul Apostol iacov spune, în epistola sa- ,,Și s-a împlinit Scriptura care zice: ,,Și a crezut Avraam lui Dumnezeu şi i s-a socotit lui ca dreptate“ şi ,,a fost numit prieten al lui Dumnezeu“. (Iacov 2,23) ,,Avînd prezenţa harică a lui Dumnezeu în ei, sfinţii au primit o serie de daruri- cum ar fi facerea de minuni, înainte-vederea, înţelepciunea etc, – constatate efectiv de comunitatea creştină. Sfinţenia sfinţilor nu se confundă cu sfinţenia lui Dumnezeu şi nici nu se substituie acesteia. Dumnezeu este sfînt prin natură, în vreme ce sfinţii au sfinţenia prin împărtăşirea din sfinţenia lui Dumnezeu“ mai spune Vasile Răducă. Biserica ţine seama de nişte detalii în ceea ce priveşte hotărîrea ca unele persoane să fie declarate sfinte: credinţa dreaptă, viaţă morală ireproşabilă, Dumnezeu le acordă nişte daruri neobişnuite precum facerea de minuni şi, nu în ultimul rînd, cinstirea deosebită şi mai îndelungată de către membrii Bisericii. Aceştia sînt sfinţii noştri cei de toate zilele, pe care îi găsim în calendarul Bisericii noastre.
Sfinţii din Sevastia
Profesorul Edward G. Farrugia de la Institutul Pontifical Răsăritean indică locul martiriului ca fiind Sebasteia Capadociei, iar soldaţii au fost martirizaţi la începutul secolului al IV-lea, în timpul persecuţiei lui Licinius (316-324), după Farrugia. Acesta a fost cumnatul lui Constantin cel Mare. Constantin l-a pedepsit ulterior pe Licinius pentru că nu a respectat Edictul de toleranţă de la Milano din 313 d.Hr. rămînînd singurul împărat al Imperiului Roman. ,,Martiriul a avut loc în curtea gimnaziului din Sebasteia Capadociei, unde au fost dezbrăcaţi şi expuşi îngheţului“ spune Farrugia. Soldaţii aparţineau legiunii XII Fulminata, staţionată la Melitene. Sebasteia Capadociei este, astăzi, localitatea Sivas din Turcia. Căpitanul legiunii se numea Agricolas. Conform surselor tradiţionale, aceştia erau soldaţi de elită. ,,Pe vremea necredinciosului împărat Liciniu, prigonitorul creştinilor, se afla în cetatea Sevastia din Armenia un voievod de oaste, chemat Agricola, om sălbatic la fire şi slujitor la idoli (N.R- zeii panteonului greco-roman). În ceata lui, se aflau în părţile Capadociei patruzeci de ostaşi, bărbaţi tari şi nebiruiţi în războaie, care erau drept credincioşi ai Domnului Iisus Hristos“ spun Vieţile Sfinţilor. Alte surse susţin că martiriul a avut loc în vremea lui Diocleţian. ,,Auzind că în Asia Mică sînt foarte mulţi creştini şi dorind exterminarea acestora, împăratul Diocleţian numeşte drept comandant al oştilor din Sevastia Armeniei pe prietenul său Agricolo, numit de creştini ,,pierzător de suflete“, ,,ucigaş fără inimă“ sau ,,sălbatic peste măsură“. Plăcerea lui satanică era să organizeze spectacole sîngeroase, unde îi jertfea pe creştini zeilor lui, sub privirea îngrozită a soldaţilor romani şi a mulţimii adunate. Din cînd în cînd, soldaţii romani erau trimişi să lupte cînd într-o parte, cînd în alta a Imperiului, pentru a face faţă popoarelor migratoare ce deveneau din ce în ce mai agresive. Astfel la garnizoana lui Agricolo din Sevastia Armeniei vin trupe noi, printre care era şi un grup de 40 de soldaţi creştini în frunte cu Chirion, Candid şi Domnos. Auzind că noii soldaţi erau creştini, Agricolo pregăteşte un ospăţ şi petreceri unde îi pune pe cei 40 de soldaţi creştini să se lepede de Hristos în faţa mulţimii şi să aducă jertfă idolilor lui, în schimbul unor mari bogăţii“ scrie profesorul Ioan Țoca în lucrarea sa intitulată ,,Sărbători religioase, datini şi credinţe populare“. Soldaţii refuză. iar Agricolas porunceşte ca toţi cei 40 să fie bătuţi şi încarceraţi. Soldaţii creştini au fost puşi la cele mai mari cazne, dar ei s-au menţinut fermi în credinţa lor. Au fost trimişi din nou în temniţă unde li s-a arătat Hristos care le-a zis: ,,Cel ce crede în Mine, deşi va muri, tot viu va fi. Îndrăzniţi şi nu vă temeţi. Răbdaţi şi pătimiţi, ca să căpătaţi cununa“. Lui Agricolas îi vine în minte o altă idee diabolică. ,,Ca să-i înfricoşeze şi să-i silească la îndeplinirea poruncii lor, cei doi voievozi i-au scos din temniţă şi i-au dus la un iezer care, fiind iarnă, avea apele sale aproape îngheţate. Acolo, au poruncit să fie dezbrăcaţi şi puşi în mijlocul iezerului. Iar de jur împrejur au fost străji, ca nu cumva mucenicii să fugă. Venind ceas de noapte, apa iezerului a început a îngheţa, prinzînd la mijloc trupurile celor patruzeci de mucenici. Iar ei stăteau şi se rugau lui Dumnezeu. Dar unul din ei, nemaiputînd să rabde, a dat cuvîntul că el va jertfi zeilor. Și, îndată, scoţîndu-l din iezer (N.R- lac), l-au purtat sujitorii într-o baie caldă, pusă înadins acolo pentru cei ce vor primi a jertfi. Dar cum a intrat în baia aceea, a şi murit. Cei rămaşi se rugau şi mai cu putere lui Dumnezeu, cerîndu-i ajutor la încercare. În ceasul cel adînc al nopţii, o lumină mare s-a făcut şi atîta căldură s-a împrăştiat peste iezer, că a gonit tot gerul şi se părea că-i toiul verii. Străjerii adormiseră, şi numai unul veghea…Atunci lumina cea dumnezeiască s-a pogorît spre cei din iezer, şi paznicul a văzut patruzeci de cununi luminoase lăsîndu-se pe capul celor din iezer. Numai una nu avea pe ce cap să se aşeze. Paznicul a simţit chemarea lui Dumnezeu şi, aruncîndu-se în apă, a strigat cu credinţă: Și eu sînt creştin. Doamne, numără-mă în ceata acestora. Cînd au aflat cei doi voievozi, s-au umplut de mînie şi au poruncit să fie scoşi din apă şi duşi la cazna sfărîmării gleznelor cu ciocanele….Pe urmă, au fost ridicaţi de acolo şi duşi să fie arşi….“. (Vieţile Sfinţilor) Agricolas a dat ordin ca rămăiţele lor să fie aruncate în rîu. După trei zile, mucenicii s-au arătat episcopului locului, care se numea Petre, zicîndu-i: ,,Vino noaptea şi ne scoate din rîu“. ,,Episcopul, luîndu-şi clerul şi poporul, a mers noaptea la malul rîului şi atunci oasele sfinţilor s-au luminat în apă ca stelele. Și aşa le-au adunat pe toate, îngropîndu-le cu cinste, la loc cuvenit“. (Vieţile Sfinţilor). Tradiţia a menţinut şi numele acestor martiri: Chirion, Candid, Domnos, Isichie, Iraclie, Smarald, Evnichie, Valent, Vivian, Claudie, Prisc, Teodul, Eutihie, Ion, Xantie, Ilian, Sisinie, Aghie, Aeţius, Flavie, Acachie, Ecdit, Lisimah, Alexandru, Ilie, Gorgonie, Teofil, Domiţian, Gaiu, Leonte, Atanasie, Chiril, Sacherdon, Nicolae, Valerie, Filoctimon, Severian, Hudion, Meliton şi Aglaie.
Sfinţii militari
Avem în calendarul Bisericii o grămadă de sfinţi militari. Cum se împacă sfinţenia cu armata sau întoarcerea obrazului cu purtarea armei? Foarte simplu. Iar această simplitate o explică părintele Mihai Andrei Aldea, în ciuda unui pietism de-a dreptul sectar pe care, din nefericire, îl îmbrăţişează şi unii dintr-ai noştri. ,,A întoarce obrazul celălalt nu înseamnă să ne prefacem capul în sac de box, ci să răspundem cu dragoste celor care ne fac rău, chiar dacă acest răspuns cuprinde mustrare sau alt mijloc de îndreptare. Înseamnă să întoarcem spre cel care ne face rău obrazul sufletului nostru, aşa încît să nu fim călăuziţi în lucrarea noastră decît de Cuvîntul lui Dumnezeu şi, pe cît putem, de Iubirea Lui, nu de furie, ură, mîndrie rănită sau alte asemenea patimi. Sfîntul Apostol Pavel şi, mai mult, Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos ne arată limpede, chiar în Scripturi, că acesta este înţelesul cuvîntului a întoarce obrazul celălalt, şi nu ceea ce îşi închipuie pietismul fără discernămînt. Iar dacă răul personal se rabdă pe cît este cu putinţă, răul făcut Bisericii sau Țării ori Neamului este unul ce trebuie îndepărtat, prin mijloacele rînduite fiecăruia de Dumnezeu. Cel care este aşezat de Dumnezeu să folosească armele, cu armele, cel care este cu rugăciunea, cu rugăciunea, cel care este cu cuvîntul, desigur, prin cuvînt, cel care este cu altă lucrare, prin lucrarea lui“. Ștefan cel Mare este un exemplu prin care unii lovesc încontinuu în Ortodoxie pentru că a fost pus sfînt în calendar. ,,Acelaşi discernămînt uluitor pentru noi a fost arătat şi de marele Ștefan, sfîntul domnitor al Moldovei, Lericiului, Mangopului şi, pentru o vreme, al Munteniei şi altor ţinuturi. Acesta, atunci cînd a urcat pe tronul Moldovei, ca primă faptă a sa ca domnitor…a iertat pe ucigaşii tatălui său! El, care abia scăpase cu viaţă din acel atac mîrşav şi trădător, i-a iertat pe ucigaşi. Unii au primit iertarea şi au venit alături de el. Și în marile bătălii ce au urmat au stat ca nişte fraţi, împreună jertfindu-se pentru apărarea Neamului şi a Credinţei străbune. Alţii, fie cu prefăcătorie, fie pe faţă, nu au primit această iertare şi au lucrat mai departe nelegiuirea. Și au fost pedepsiţi de domnitor, fiind decapitaţi, spînzuraţi sau ucişi în luptă, după cum s-a întîmplat. Și chiar dacă unul din urmaşii trădătorilor a încercat să-şi scuze înaintaşul prihănind pe domnitorul binecredincios, istoria a dovedit care a fost adevărul şi Dumnezeu a binecuvîntat pe cel care L-a slujit cu credinţă“ spune Mihai Andrei Aldea.
Sfinţii militari romani
,,Printre numele cele mai cunoscute sînt Sfîntul Mucenic Adrian, din Nicomidia, care a fost general roman, sau Adrian, fiul împăratului roman (de origine tracică) Probus (272-282); Sfîntul Dimitrie Izvirîtorul de Mir, comandantul militar al Salonei (azi Tesalonic) ori Sfîntul Andrei Stratilat, cu cei 2593 de ostaşi ai săi; cei patruzeci şi cinci de mucenici din Nicopolea Armeniei, ucişi de romanii ce luaseră sub stăpînire această parte a Armeniei, ca şi cei patruzeci de mucenici din Sevastia…Și mulţi, foarte mulţi ostaşi sunt, din armatele romane, care s-au scris în ceata mucenicilor lui Hristos“. (Pr. Mihai Andrei Aldea, Ortodoxia şi Artele Marţiale)
Sîngele martirilor- sămânţa Bisericii
În total au fost zece mari persecuţii împotriva creştinilor sub împăraţii Nero, Domiţian, Traian, Marcus Aurelius, Septimius Severus, Decius, Valerianus, Diocleţian, Galerius- general al lui Diocleţian şi ales co-regent sau cezar şi Maximianus Daia. Licinius, cumnatul lui Constantin, se alătură şi el prigonitorilor. ,,În 312 Constantin cel Mare şi cumnatul său Liciniu ajunseră preponderenţi peste ,,Augusti“ din Apus şi i-au înlăturat. În anul 312 ei au dat un Edict de Toleranţă pentru creştini, pe care l-au transformat, în 313, în Edictul de libertate al cultului creştin din Milan, ce intră în vigoare şi în Răsărit după moartea lui Maximian şi biruinţa lui Liciniu asupra acestuia devenind suveran în Răsărit. Însă în anul 316 Liciniu veni în conflict cu cumnatul său Constantin cel Mare, fiindcă trecu la politica persecutării creştinilor, pînă în anul 323, cînd Constantin cel Mare l-a învins şi detronat. Rezultatele acestor mari persecuţii asupra creştinilor au favorizat creşterea treptată a numărului creştinilor şi răspîndirea lor în tot imperiul roman“. (Pr. Prof. dr. Ioan M. Bota, Istoria Bisericii Universale şi a Bisericii Româneşti de la origini pînă astăzi). Sîngele martirilor a fost, aşadar, sămînţa Bisericii. Hristos este temelia. (Ștefan BOTORAN)
