Dacă am face un arc peste timp pentru a ne imagina zona de la poalele Făgărașilor unde azi se întinde orașul Victoria și ruinele combinatului chimic, am avea imaginea unei păduri dese de brad și de foioase. Era locul în care pătrundeau doar proprietarii terenurilor, vechii coloni din Ucea și Viștea Mare, sau ciobanii cu turmele lor de oi, care urcau primăvara în golul alpin, iar, la Ziua Crucii din septembrie, coborau la poale, pregătindu-se de transhumanță. Din 1939 însă, lucrurile s-au schimbat, mai marii țării hotărând să edifice pe aceste locuri o fabrică chimică, acesteia urmându-i o colonie muncitorească, transformată în timp într-un oraș. Ne însoțește în călătoria noastră imaginară în timp, un localnic care a ajuns la Victoria în plin proces de edificare a acestor obiective. Era aprilie 1948. Constantin Badea, originar din județul Romanați, azi județul Olt, comuna Oboga, ajuns la venerabila vârstă de 95 de ani, din fotoliul său confortabil din cătunul Sumerna, ne povestește cum s-a construit orașul Victoria. Memorează pentru noi sau poate mai mult pentru sine, cu o acuratețe demnă de invidiat, date, nume, momente importante din vremurile în care în zonă s-a tot clădit. Constantin Badea are însă și critici vehemente atunci când face o paralelă între ce a fost atunci și ce se întâmplă astăzi, oprindu-se mai ales asupra mentalității generațiilor.
În 1948, singur în necunoscut
,,În 1948 am venit în zonă, la Ucea de Jos, cu repartiție prin Forțele de muncă. Făcusem școala la Craiova și la Balș, când m-am specializat în tâmplărie. Mi-a plăcut această meserie pentru că o consideram o meserie curată și existau mașinării noi de prelucrare. Am fost repartizat la UMS (Uzina Metalurgică de Stat) Ucea-Făgăraș. M-am urcat în tren la Balș, am trecut prin Piatra Olt, Podul Olt și în gara Ucea am coborât. În spatele gării era teren agricol cultivat cu grâne. Am întrebat un om unde sunt uzinele Ucea. Acesta mi-a zis: de la gară mergi pe cărare până ajungi la asfalt, iar de acolo mergi oblu înainte. Era asfalt, șoseaua națională, din 1939, făcut de nemți pe când se construia fabrica Ucea. Îmi amintesc că, pe atunci, când au venit firmele germane, noi nu aveam nimic, doar târnăcop, roabă și lopată. Prin decret regal s-a alocat atunci pentru uzinele Ucea 70% din bugetul țării. L-am ascultat pe acel localnic și am mers pe jos. Era gară în dreptul satului Corbi, la Ucea de Sus și în fabrică. La Ucea de Sus era o fabrică de cărămidă, unde am întrebat din nou oamenii. Eram derutat pentru că era pădure peste tot, doar drumul era făcut. Am ajuns seara la poarta fabricii. M-a primit șeful pazei, singurul aflat pe acolo. Mi-a arătat drumul și mi-a spus mergi până la o lumină, unde sunt bărăcile, cam 1,5 km. La bărăci mai erau și alții veniți din țară, din Moldova, Dobrogea, Oltenia și Bărăgan. M-am instalat într-o baracă de 32 de paturi, dar erau și altele cu 60 de paturi suprapuse. Mi-am ales un pat, iar sub pat mi-am băgat valiza. Aveam în ea ce era pe mine, o cămașă și- o izmană. În picioare aveam sandale de vară, dar nici nu se găseau încălțări sau haine ca azi, era sărăcie mare. La școală mergeam și desculți sau cu papuci de lemn. Hainele mele erau făcute din pânză țesută de mama. Plătisem pe biletul de tren cam 200 de lei. Era 25 aprilie 1948“ relatează Constantin Badea, unul dintre cei mai vârstnici locuitori ai orașului.
De la nemți la ruși
Fabricile Ucea au fost construite de firma germană Ferrostaal AG din Essen începând cu anul 1939, dar la 23 august 1944 au fost închise. Terenul era mlăştinos, s-a lucrat cu târnăcopul, hârleţul, lopata, căruţa şi roaba. Primul director al șantierului a fost ing. colonel Ion Ioniță. Terenul pe care a fost construită fabrica a fost obținut prin expropriere. La data de 3 august 1940 s-a emis Decretul de expropriere a terenului necesar construirii Fabricilor Ucea şi a celor două căi de acces, şoseaua şi calea ferată. Suprafaţa expropriată a fost de 462 hectare. Decretul pentru exproprierea terenului necesar construirii oraşului muncitoresc Ucea s-a dat în anul 1951. ,,Aflasem că se aranjase déjà contractul cu URSS pentru că în 1948 au început să vină specialiști în proiectare și instalații. Nemții nu mai erau din 1944, erau în Siberia. Fiind tâmplar, m-au repartizat la barajele de la Ucea și Ucișoara. Din lagăr a fost adus un neamț, Langer, ca specialist, cu care am lucrat. În fabrică rămăsese totul de la nemți, utilaje, cărămidă, materiale. În 1948, era doar atelierul central, erau instalațiile la nitroceluloză și se făcea spirt din cartofi. Atunci nu se producea nimic, erau doar utilajele montate și exista doar personal de întreținere. Director era atunci unul Gruiescu, inginer șef era Măcărăscu, chimist, și șeful construcțiilor era ing. Pleșca. Nu aveam drumuri, erau doar săpate, la aducțiunea de apă era doar o instalație provizorie. Se lucra la organizarea de șantiere. Bărăcile în care am fost cazați erau făcute tot de nemți, aveau câte 16 camere destinate personalului. Pentru muncitori s-au folosit barăcile rămase de la prizonieri. Noi am fost instalați în aceste bărăci“ a mai relatat Constantin Badea.
Repartizat la barajele de apă
După cum relatează Constantin Badea, pe șantierele fabricii era forfotă mare, iar, sub supravegherea specialiștilor ruși, dar și români, lucrările înaintau repede. ,,Primul salariu al meu a fost de 410,5 lei. Puteam cumpăra cu acești bani o cămașă, un pantalon, bonuri de masă și mai puteam face un drum la Făgăraș. Cu banii primiți din aprilie până în octombrie eu am reușit să-mi fac un costum de haine, pe care l-am comandat la Făgăraș, o cămașă de poplin, o cravată, o șapcă. Atunci când m-am dus acasă, în sat, nu mă mai cunoștea lumea. Mâncam la cantină și plăteam din salariu. Ne mai cumpăram alimente de la târg de la Arpașu de Sus, mălai, brânză, cartofi, slănină. La început am lucrat scaune și mese pentru cantină, dar apoi am lucrat pe șantier, la cofraje. Eram plătiți în acord, la mp de cofrag realizat. Barajele de la aducțiunea apei de la Ucea Mare și Ucea Mică noi le-am pregătit pentru ciment din lemn. Sunt și acum acele baraje. În 6 luni au fost gata barajele pentru că se muncea mult. Azi nu mai este așa ceva, tinerii au altă optică față de muncă“ a mai spus Constantin Badea.
Patru instalații de metanol
,,Din 1948, când am ajuns eu, până în 1951 s-a lucrat numai la montaj, apoi s-au făcut probe la instalații. Primele producții de pulbere s-au făcut în 1953. După acel an s-au făcut fabrici de mic tonaj pentru rășini, uree, schimbători de ioni, azotat de amoniu, amoniac, acizi, oxigen. Toate au funcționat până în 1990. S-au construit instalațiile de metanol. Prima a fost Metanol I, a nemților, cu 27 tone/24 ore, apoi Metanol II cu italienii de 120 tone/24 ore, Metanol III s-a făcut tot cu nemții, 300 tone/24 ore, și ultima, Metanol IV cu 600 tone/24 ore. Aveam depozite în Portul Constanța și exportam metanol. Toate au funcționat. Existau oameni bine pregătiți pe posturi, care-și făceau treaba“ a mai spus Constantin Badea.
Primele lucrări la viitorul oraș, în toamna lui 1948
În anul 1948 existau mai multe pavilioane din zidărie destinate locuinţelor care erau racordate la apă, gaz şi curent electric, dar și pavilioane din lemn tot pentru locuinţe. Urmele vechilor locuinţe, bărăci, se mai văd astăzi pe strada Muncii. Terenul pe care urma să se construiască oraşul era acoperit de arbuşti de variate esenţe și a fost defrișat, așa cum arată un document datat 30 noiembrie 1948. În paralel cu defrișarea s-au derulat și lucrările de canalizare. ,,M-au trimis, fiind mai tânăr, să fac organizarea de șantier pentru oraș. Era pădure peste tot și eu trebuia să merg pe jos din fabrică până în locul unde se voia eificat orașul. Trebuie să spun că nemții proiectaseră orașul dincolo de râu, în zona Sumerna, calculând norul de gaze de la instalații. Era ceață când lucrau instalațiile de acizi. Rușii au schimbat proiectul și au făcut orașul în zona unde este astăzi, neținând cont de gazele emanate de instalații. Mi-au dau 400 de muncitori și 10 căruțe cu scânduri să organizez șantierul. Era primăvara lui 1949. Trebuia defrișat. Am făcut mesele pe care să mănânce muncitorii, mâncarea fiindu-le adusă de la cantina din fabrică. Începuse déjà planificarea PCR, iar aprovizionarea era făcută planificat, se lua carne de la abatorul din Făgăraș, legumele de la depozitul din Făgăraș unde s-a făcut apoi fabrica de fulgi. Pe vremea nemților, în fabrică aveau o moară, o brutărie și un chioșc pentru pâine și zarzavaturi. Aduceau grâul cu vagonul, iar morar era unul Pușcaș. Rușii au făcut pe locul morii Metanol II. În 1949, erau cam 5000 de salariați, apoi a crescut numărul lor. Pentru oraș aveam un proiect rusesc. Trebuia să facem drumurile, rețelele de apă, canal și gaz. La început am făcut patru blocuri cu materialul rămas de la nemți și strada principală, Eminescu de azi. Dar la 22 noiembrie 1949 m-am dus militar. Până la 22 noiembrie 1951, exact 2 ani, am făcut armata la Oradea și Timișoara. Apoi m-am stabilit aici și m-am căsătorit, soția fiind din Rășinari“ a completat localnicul.
Clădiri construite după un proiect rusesc
Primele clădiri au fost edificate pe strada Lenin, în capătul de sud şi blocurile de pe strada Trandafirilor, în faţa stadionului care erau blocuri de necăsătoriţi. Arhitectul Longinoz Sumbadze din Georgia a fost trimis în România pentru a realiza proiectele pentru oraşele muncitoreşti. Aşa a ajuns la Victoria unde a proiectat blocurile de pe strada V.I.Lenin care sunt locuite şi astăzi. Sunt imobile cu parter şi etaj, compartimentete pentru 8 locuinţe. Un proiect similar a fost aplicat şi la Făgăraş, pe strada Negoiu. Primii salariaţi ai fabricii s-au mutat în locuinţele construite după un an, în toamna anului 1950. S-au edificat, pentru nevoile salariaţilor, magazine, cantină, cinematograf, iniţial din scândură tip baracă, în imediata apropiere a căii ferate.
,,După armată, m-am întors la Ucea. Deja erau ridicate și alte blocuri, palatul administrativ al fabricii era la finisare, tot proiect rusesc. Am continuat cu construirea orașului, comunicațiile și canalizările fiindu-mi încredințate. De atunci este canalul de la fabrică până la Olt, făcut dintr-o ceramică specială care nu se uzează, prin care se deversau apele uzate. Era o stație de epurare în zona de astăzi a cimitirului unde se tratau apele industrale, după care erau deversate în râul Olt. Orașul Victoria s-a construit sub ochii noștri, prin munca noastră. Unde e cantina am amenajat o piață cu cu mese provizorii. Apoi s-a sabilit să facem o cantină pentru toți angajații care ajunsese la vreo 6000 persoane. După edificarea blocurilor, s-a făcut stadionul și strada care-i poartă numele. Apoi s-au făcut străzile pentru casele particulare, Chimiștilor, Oltului, Salcâmilor. S-a făcut restaurantul cu hotelul. Pentru a susține creșterea natalității s-au construit creșa și căminul pentru copii. La poarta combinatului am făcut o creșă pentru mama și copil cu medic, asistente medicale, bucătărie, s-a pus autobuz special pentru mama și copil. Prima clădire pentru școală s-a făcut în câteva luni, din aprilie până în septembrie 1953, prin voluntariat. Materialele au fost date de la Combinat și au lucrat salariații după programul din combinat. Ulterior s-au edificat clădirile celor două licee. La devizul general de la Metanol IV, care era foarte mare, au fost stabilite cheltuieli neprevăzute, iar banii aceștia s-au folosit la construirea spitalului. Era cam 1975-1980. Exista doar policlinica, clădire construită imediat după școli. Cred că s-a construit spitalul cam într-un an. Nu e mână de fier la conducerea țării de aceea nu se face nimic. S-au făcut serele, prin anii 70, s-a adus nisip de la Olt, gunoi de cal de la herghelia Sâmbăta, s-au montat dispozitive de irigat. După 1990 s-au distrus“ a mai relatat Constantin Badea.
Securitatea controla totul
Era perioada în care Securitatea controla totul. Combinatul era înconjurat cu sârmă ghimpată cu pază din 50 în 50 m, dar camuflat și de pădure. Directorul de cadre era ofițer de securitate. ,,În 1953 era director de cadre maiorul Vintilă Marin, adus de la București. Îmi amintesc că îl bătea nevasta, dar era bun specialist și l-au mutat la Institutul de fizică atomică de lângă București. A urmat, în 1955, maiorul Cloțan Ioan din Brașov, apoi maiorul Toth Albert, fost cofetar. Ultimul a fost un maior din Buzău, stupar, care a rîmas până în 1990“ a explicat C. Badea.
Ceaușescu a vizitat fabrica de două ori
,,Ministrul Chimiei, Florescu, a fost în combinat de vreo 3 ori. Soția lui era soră cu a directorului general Mihăescu. Au fost și Ceaușescu cu Elena de 2 ori, pe când director general era Ilarie Sofron și se făcea Metanol II. La prima vizită elicopterul a aterizat în fața palatului administrativ de unde a fost luat cu Aro decapotabil și dus la instalațiile de Metanol. Au stat vreo 30 minute și ne-a spus să continuăm și să-l informăm dacă ne trebuie ceva. A doua oară a aterizat pe stadion, care era déjà construit. S-a dus lumea să-l aplaude, eu nu am fost“ a spus Constantin Badea.
Actul de naștere al orașului, 12 noiembrie 1954
Colonia Ucea a fost transformată în Oraşul Victoria prin Decretul 467 din 12 noiembrie 1954 al MAN. Prima unitate administrativă de conducere a oraşului a fost Sfatul Popular înfiinţat la 28 aprilie 1954. Dumitru Mihăescu a fost primul preşedinte al Sfatului Popular, un laborant al combinatului în vârstă de 35 de ani originar din judeţul Dâmboviţa, comuna Bezdeal. În această funcţie i-au urmat Ion Chitic, şofer, Nicolae Coţofană, strungar, Victor Morariu, Ioan Glăjariu, Vasile Roşoiu, Nicolae Breaz, Victor Zamfirescu, Ionel Baiulescu, Olimpia Beca, Viorel Olteanu, Gheorghe Cristian și în prezent Camelia Bertea. Primul născut al oraşului Victoria a fost înregistrat în 1954, actul de naştere nr. 1 fiind al unui băieţel, Ciorogaru Ion. Primul cuplu căsătorit în Victoria a fost înregistrat prin actul nr. 1 din 1954: Sfecliş Dumitru, 45 de ani, şi Opriţa Maria, 38 de ani. În anul 1960 în baza HCM nr. 8 toate imobilele, arterele de circulaţie şi reţelele de canalizare, apă, gaz şi electrice au fost trecute în subordinea Consiliului Popular luând astfel fiinţă Intreprinderea de Gospodărire Orăşenească Victoria. (Lucia BAKI)
