Au trecut 34 de ani de la plecarea dintre noi a Părintelui Arsenie Boca. S-a stins din viaţă la 28 noiembrie 1989, la Sinaia, înhumarea având loc la 4 decembrie 1989, la Mănăstirea Prislop. Părintele Arsenie s-a născut la Vaţa de Sus, judeţul Hunedoara la 29 septembrie 1910, numele primit la botez fiind Zian. Oameni din toată țara au ajuns la Prislop pentru a se ruga la mormântul Părintelui Arsenie.
Pelerinaj la mormântul Părintelui
Sfântul Ardealului reprezintă pentru făgărăşeni imaginea apostolului care i-a ajutat întotdeauna, i-a vindecat, i-a ascultat şi povăţuit. Pe când slujea la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, locul era plin de lume, de oamenii care-şi lăsau lucrul pentru a-l urma şi asculta. Vocea Părintelui răsuna la altarul din pădure, iar puhoiul de oameni îngenunchea auzindu-i predicile. Cum spunea pr. Ioan Sofonea din Drăguş, ucenic al părintelui, ,,Părintele Arsenie striga cuvântul lui Dumnezeu către oameni”. ,,Părintele Arsenie avea un chip luminos şi senin şi o voce blândă, însă atunci când predica, glasul său devenea sever. În timpul Predicilor nu se mişca nimeni, chiar dacă afară ploua. Toţi erau atenţi la cuvintele sale, care te înălţau sufleteşte şi te făceau să îţi doreşti să fii un cît mai bun credincios”. Multe mărturii s-au păstrat despre ceea ce părintele Ardealului le-a spus făgărăşenilor ori de câte ori i-a întâlnit. În mesajele lăsate posterităţii, Sfântul Ardealului făcea referire şi la Ţara Făgăraşului.
,,De Crăciun moare ăsta, iar eu cu vreo 3 săptămâni înainte“
Situaţia dificilă prin care trece azi România a fost prevăzută de părintele Arsenie Boca, unul dintre cei mai mari duhovnici şi teologi români. A fost înzestrat cu harul profeţiei, întotdeauna locul în care s-a aflat, atrăgînd un adevărat pelerinaj, atît în timpul vieţii sale, dar şi după moarte. Monahul ,,a văzut” prin negura viitorului multe din schimbările care urmau să vie, toate spunîndu-le senin şi direct oamenilor care l-au căutat şi care au avut mare încredere în viziunile sale. A fost un duhovnic drag al făgărăşenilor, care n-au încetat să-l caute în orice colţ al ţării s-a aflat chiar şi în perioada crudă a dictaturii comuniste. A propovăduit cuvîntul lui Dumnezeu şi a sfătuit lumea să se întoarcă la credinţă. A prezis evenimentele care au marcat România, de la instalarea comunismului, la prăbuşirea lui şi moartea dictatorului Nicolae Ceauşescu. Şi-a prezis şi moartea lui, într-o discuţie cu un localnic. ,,De Crăciun moare ăsta, iar eu cu vreo 3 săptămîni înainte“ a spus părintele Arsenie unui făgărăşean. Nu s-a limitat doar la previziuni despre ţara noastră. Mare pictor de biserici, părintele Arsenie Boca a arătat turnurile (SUA)în flăcări în pictura de la biserica Drăgănescu unde a fost exilat de comunişti. Previziunea sa s-a adeverit după zeci de ani, cînd Turnurile Gemene din New York s-au prăbuşit, la 11 septembrie 2001. Nu mai încape nicio îndoială că a fost un vizionar datorită credinţei sale, cunoştea sufletul omului dintr-o simplă privire, ştiind cele spuse, dar mai ales cele nespuse despre faptele şi gândurile oricui. S-au povestit multe despre viziunile sale, dar şi despre vindecările pe care le putea face. Cele mai multe profeţii, mărturisite de cei care au fost martori ai rostirii acestora, au fost însă în legătură cu soarta ţării şi a oamenilor ei. Pentru toată activitatea sa în slujba oamenilor şi a lui Dumnezeu, părintele Arsenie Boca a fost denumit ,,Sfîntul Ardealului“ de către credincioşi.
Previziuni ale Părintelui Arsenie
- Sînt mii de români care au povestit despre întîlnirile cu părintele Arsenie Boca. Au mărturisit cele spuse de părintele Arsenie în diferite împrejurări. Majoritatea dintre ele au fost cuprinse în volume de carte care se găsesc astăzi pe piaţă.
“Zdreanţa roşie, secera şi ciocanul, steaua cu cinci colţuri o să dispară, dar va veni steaua cu şase colţuri, anarhia, şi va fi vai şi-amar de lume”, spunea în 1940, despre ascensiunea comunismului, dar şi despre ce îi va urma acestuia. - O femeie i-a spus părintelui Arsenie: „Părinte, Ceauşescu strică bisericile”, iar el i-a spus:. „Nu el, mă, ci păcatele omenirii“ – i-a răspuns Părintele. (Maria Matronea, Sibiu)
- ,,Odată, la Drăgănescu, am stat de vorba cu Părintele Arsenie în biserică şi cînd să ies către poartă, cam pe lîngă fîntană, Părintele s-a oprit în faţa mea şi mi-a zis: „Măi, hai să-ţi spun ţie ceva, că ştiu că tu nu mă spui la nimeni”. Şi continuă: „Hai, să-ţi spun cum se va descotorosi România de comunism. Toate celelalte ţări comuniste vor face paşnic trecerea de putere de la comunism la capitalism – ca şi cînd dai cămaşa de pe tine şi iei altă cămaşă – numai România va face trecerea prin vărsare de sînge şi vor muri mulţi”. L-am intrebat pe Părintele dacă voi muri şi eu. Atunci, sfinţia sa s-a aşezat către Răsărit, cu mîinile impreunate, ca şi cînd s-ar fi rugat (nu cum fac preoţii, cu mîinile în sus). A stat aşa, cu faţa către cer, vreo 15 minute. Mi-a spus, apoi, că nu voi muri la revoluţie, dar că „ăsta” va muri în ziua de Crăciun. L-am întrebat: „Care ăsta?”. „Ăsta, mă, care ziceţi voi că nu vi-l mai schimbă Dumnezeu”. Am intrebat încet: „Ceauşescu, Părinte?”. Dînsul mi-a zis: „Da, mă, ăsta. Si voi muri şi eu, cu vreo 3 săptămîni înaintea lui”. Biliboaca Matei, Savastreni)
- „Măi, să ştiţi că mulţi vor pleca din ţară, dar puţini se vor intoarce. Va veni vremea cînd ar dori să se întoarcă şi n-or mai putea, căci România va fi înconjurată de flăcari”.
- ,,Inainte de revoluţia din 1989 Părintele ne-a spus cămiroase a praf de puşcă şi aşa a fost. Ne-a mai spus că o să ne pască un mare cutremur şi blocurile din Bucureşti vor ajunge ca şi cutiile de chibrituri“.
- ,, Odată mi-a zis că, într-o noapte, către ziuă, ne vor ocupa trei ţări: Ungaria, Bulgaria şi Rusia. Atunci eu am zis: „Ungurii or să ne ocupe pe noi?”, iar el mi-a spus: „Şi pe cei ce ne vor ocupa va veni ploaie de foc”. (Chis Aurelia, 93 ani, com. Boiu, jud. Mureş)
- „Vor veni necazuri mai mari decît Munţii Făgăraşului”. Ne-om duce la munţii Făgăraşului şi la dealul Prislopului să se prăvălească peste noi că nu mai putem rezista. Şi ne-om duce la morminte să iasă afară şi să intrăm noi de vii că nu mai putem rezista. Munţii Făgăraşului şi dealurile Prislopului vă vor acoperi pe voi”. (Pr. Daniil la înmormîntarea Părintelui Arsenie)
- „Imi pare rău de voi că sunteţi slabiti în credinţă. Veţi cădea din cauza fricii. Frica-i de la diavol; nu vă fie frică pentru a vă salva sufletele. Vor veni vremuri foarte grele, dar toate sunt ingăduite de Dumnezeu, Care este tovarăşul de drum al fiecăruia, de la naştere pînă la moarte. Vor cadea şi cei aleşi. Imi pare rău că sunteţi cei de pe urmă. Vă vor cerne. Vor pune impozite, taxe şi alte ingrădiri. Vor lua totul!” (Sora Septimia Manis, 81 ani, Codlea)
– ,,Vasile, americanii pe care ştiu că-i aştepţi, nu vor veni! Pe noi, singuri, ne aşteaptă o luptă grea şi lungă. Cei buni şi drepti vor da jertfă mare de viaţă şi sînge, cei slabi, nimicnici şi făţarnici vor îngroşa rîndurile duşmanilor noştri atît de mult, încît vor crede că sunt numai ei, atotputernici şi atoateştiitori. Asta va fi burta lor moale şi-i va duce la pierzare cînd va veni din Răsărit un om cu stea în frunte. Dar va fi peste mulţi ani, peste foarte mulţi ani şi nouă Dumnezeu nu ne va hărăzi să vedem acele vremi. Tu nu vei putea vedea americanii care atunci vor veni! Mie nu-mi va fi dat să văd, după sărbătoarea deşartă a victoriei, cîţi dintre cei drepţi au mai rămas! Căci, vezi tu, Vasile, după această victorie deşartă, puţini dintre cei drepţi vor mai fi în picioare şi la sărbătoare. Peste tot vor fi naimiţii [vînduţi duşmanului] şi abia atunci va începe o nouă luptă, poate mai uşoară, căci fără jertfă de sînge, dar la fel de lungă ca şi cea pe care am început-o noi acum!” […] (Vasile Şerbu, Arpaşul de Jos) - ,,Părintele făcuse atunci altarul din pădure şi într-o predică spusese: „Mă, întoarceţi-vă la Dumnezeu căci calul roşu bate la porţile Răsăritului. Dar să nu vă întristaţi că de acolo vine mântuirea. Prigoana vine de la Apus. Adică, prigoana vine din Apus acum, în vremurile noastre“(Penciu Georgeta, Făgăraş)
- ,,Vine timpul, şi e foarte aproape, cînd toţi preoţii vor repara bisericile, iar alţii vor construi altele noi, dar nelucrînd ei la sufletul omului, vor rămîne bisericile goale, cucuvelele vor cînta într-însele. Roadele slăbirii în dreapta credinţă a teologilor în facultăţi şi seminarii vor fi preoţii, care vor fi şi mai slabi ca învăţătorii lor; mai ales în Transilvania ortodoxia aproape că va dispărea, ultima redută va fi Sibiul, dar va cadea şi acesta. Dumnezeu nu forţează mîntuirea nimănui. Cine are minte să ia aminte“(“Mărturii din Ţara Făgăraşului despre părintele Arsenie Boca”, Ediţie îngrijită de Ioan Cismileanu, Editura Agaton, Făgăraş, 2004)
Biografia proprie, scrisă în 17 iulie 1945
,,Subsemnatul m-am născut în 1910, septembrie 29, în Vaţa de Sus, ud. Hunedoara. Şcoala primară şi liceul în orăşelul Brad, acelaşi judeţ. De pe atunci mi se remarcă o anumită înclinaţie spre singurătate şi spre probleme de religie, chiar peste puterile mele de atunci. Aşa spre pildă am o carte a lui Immanuel Kant: „Religia în limitele raţiunii” iscalită: „Boca Zian cl. IV. lic.”La intrarea în cursul superior de liceu am rămas orfan de tată, care era cizmar de meserie şi foarte bun pedagog cu fiul său. Ştiu până astăzi că m-a bătut odată pentru ca să nu mai pierd timpul – ceea ce i-am făgăduit cu lacrimi şi n-am uitat până acum, şi de multe ori mi-a folosit în viaţă. În cursul liceului mi-au plăcut foarte mult: matematicile, fizica, religia, desenul şi muzica. Terminând liceul şi luând bacalaureatul la prima prezentare, înclinam spre ştiinţele pozitive, dar dacă aveam avere sau garantau tutorii pentru mine intram la aviaţie la Cotroceni – ceea ce n-a fost, împiedicându-mă sărăcia. Drept aceea a biruit înclinaţia contemplativă, sau speculativă şi în 1929 m-am înscris la Academia Teologică din Sibiu. În cursul teologiei mi-am vândut casa parintească spre a-mi putea continua studiile. Eram şi bursier. Mamei nu i-am cerut niciun ajutor şi nici nu mă înduram, întrucât era divorţată de tata iar eu eram dat tatii prin sentinţa de divorţ, ca fiind, pe baza meseriei, mai sigur că mă va da la şcoală. În timpul teologiei mi se lămurea frumuseţea chipului vieţuirii călugăreşti şi doream să mă instruiesc, pe cât puteam, mai temeinic, cu deosebire în latura mistică a vieţii. Cu prilejul acela aveam următoarele note caracteristice: deprindeam pe mama cât mai fără mine şi cât mai fără corespondenţă, ca oarecum să mă uite şi să nu-i vie greu când va afla că m-am călugărit. Apoi, de la plecarea din Brad, mi-am pus o anumită disciplină austeră, care avea mai multe amănunte greu de crezut. Aşa de pildă mi-am propus ca toată vremea teologiei să nu fac nici o cunoştinţă cu fete. Ceea ce n-am reuşit, întrucât tocmai în anul acela 1929 Ministerul îngăduie şi fetelor să studieze teologia, şi m-am pomenit cu câteva colege. Dar cunoştinţe în oraş am izbutit să n-am. Asta am reuşit toată vremea teologiei, deşi făceam parte şi din „Reuniunea de muzică Gh. Dima” din Sibiu, de sub dirijorul N. Oancea, şi care era mixtă. Aveam problema voinţei în stăpânirea simţurilor. Mai mult chiar, mă preocupa, studiind mistica comparată a diferitelor religii superioare, ca să văd prin proprie experienţă, cât se întinde sfera voinţei în domeniul vieţii sufleteşti şi biologice. Mă interesa să văd dacă e adevărat ce afirma cărţile asupra actelor reflexe, şi asupra instinctelor, că anume sunt independente de voinţa şi controlul conştiinţei. Experienţa mea personală însă mi-a dovedit că acţiunea voinţei şi a conştiinţei se poate întinde şi peste instincte şi actele reflexe după o oarecare variabilă. Mă ajutau la aceste adânciri şi studiile ce le făcea pe vremea aceea Mircea Eliade la Ecutta, trimis de Universitatea din Bucureşti, pentru studii orientalistice. Iar parte de studii le tipărea în Revista de filosofie din Bucureşti, şi-mi parveneau pe această cale.
Toate acestea mă interesau să le aflu şi să le probez în vederea călugăriei. Mă abţineam de la „voia în oraş”, ci stam în curtea şcolii cu poarta deschisă. Cu colegii nu ieşeam în oraş decât dacă trebuia în interesul şcolii, a vreunui profesor, sau însoţiţi de profesori, cum era cazul cu reuniunea de muzică. N-am dansat şi n-am învăţat lucrul acesta. Îmi dase tata grija asta – şi mai cu deosebire când eram teolog nu-mi puteam închipui să fac aşa ceva. De viaţa altora în afara zidurilor teologiei am fost în cea mai perfectă indiferenţă şi necunoştinţă. Toate preocupările mele erau şi sunt până astăzi interioare, nu exterioare. Vorbirea mi-a fost urâtă de când mă ştiu. Chiar numele călugaresc l-am ales pentru că Avva Arsenie îşi alesese nevoinţa tăcerii, prin care s-a desăvârşit interior. Teza de licenţă în Academia Teologică rezumă strădaniile mele spre acea desăvârşire interioară a omului, şi purta titlul: „Încercări asupra vieţii duhovniceşti”. Terminam teologia prin 1933. În vacanţă mă ocupam cu pictura. Pictura mi-a lungit şcoala. Căci aflând Mitropolitul Nicolae Bălan că am talentul acesta, m-a trimis anul următor 1933/34 la Academia de Arte frumoase din Bucureşti, care am terminat-o în cinci ani. Profesori principali aveam pe dl. Francisc Sirato, Costin Petrescu şi Fr. Reiner, ultimul de la Facultatea de medicină. La medicină de multe ori nu puteam merge din cauza framântărilor şi grevelor studenteşti, care mă supărau pentru motivul că pierdeam vremea şi cunoştinţele de anatomie şi antropologie cu profesorul meu, care de multe ori era pus în imposibilitatea să-şi ţină cursul. Abia aci m-am lovit de mişcările politice studenţeţti, care mi-au produs o impresie neplăcută. În mişcări studenţeşti n-am intrat nici de fapt, nici de drept, întrucât Academia de Arte frumoase nu era considerată în cadrul Universităţii, ci ca o şcoală aparte. Deci pe noi de la Bellearte ne tratau ca fiind în afară de studenţii ce să se poată înscrie în centrul studenţesc Bucureşti. Am fost complet în afară de orice mişcare studenţească sau înscriere în vreo mişcare politică. Vremea în Bucureşti am petrecut-o nelipsind de la şcoală niciodată. Bolnav încă n-am fost, ca să lipsesc pe pricina asta. Lucram la atelier foarte mult. Primavara mergeam de la 5 dimineaţa şi mă întorceam la internatul Radu Vodă unde locuiam, seara la cină. Trei ani am stat la internat, ca să fie o garanţie pentru mine că nu mă ocup cu nici o pierdere de vreme. Pe-acolo mai veneau şi studenţi legionari care ne chemau cu ei. Nu m-am dus niciodată. Şcoala mă absorbea total şi n-aveam vreme de pierdut. (Bătaia din copilarie pentru a nu pierde vremea mă urmărea ca un înger păzitor.) Studiam foarte mult. Timpul ce-mi mai rămânea liber acasă îl foloseam citind şi discutând teologie cu încă un coleg de-al meu care studia Conservatorul. Aşa s-a întâmplat că odată, plăcându-mi foarte mult scrierea mistică a sfântului Ioan Scărarul, am tradus-o în româneşte, în vreme de 5 luni. M-a ajutat foarte mult la încheierea convingerii mele de-a intra în călugărie. În vremea aceea, mişcarea legionară era în toi şi se discuta de ea în toate părţile. Eu ca un independent de politic, nu mi-am găsit înclinaţie către mişcare. Apoi s-a întâmplat că nici nu m-a mai chemat nimeni. Singura mea participare a fost asta: când se întorceau din Spania, morţi, Moţa şi Marin, am ieşit cu colegi întâmplători prin curte până la trotuarul străzii „Calea Griviţei”, pe care trecea convoiul de la Gara de Nord spre Calea Victoriei. Căci Academia noastră era pe Calea Griviţei. Deci am privit o parte din convoi şi pe cei doi morţi. Atâta tot.
Colegi la şcoală am avut de toate soiurile şi neamurile. Aveam, la alţi profesori, pe unul Vulpescu; ăsta era comunist, purta cravată roşie, însă discuţii n-am avut împreună niciodată. Aveam coleg de clasa pe un evreu Ithoc Steinberg – eram prieteni. Îi spuneam câteodată: Măi Steinberg, tu eşti evreu şi eu creştin, deci ar fi să fim unul împotriva altuia. Eu însă am să fiu mai bun ca tine şi tu n-ai să te poţi supara pe mine, dacă în felul acesta te voi concura în viaţă. Mai pe urmă, când am citit Biblia, am văzut că ultima misiune mondială e a evreilor, eventual a unei idei a evreilor. Am terminat Belleartele cu bine, am făcut anul de practică, ce însă a fost mai scurt; am plecat, trimis de Mitropolitul Nicolae Bălan, în Sfântul Munte, ca să deprind călugăria de acolo. La plecare erau cele mai aspre cercetări ca nimeni din cei ce-au fost legionari vreodată să nu poată ieşi din ţară. Eu, neavând absolut nimic la activ, am obţinut paşaport de călătorie: în Europa „sans Russie”, de la Prefectura poliţiei din Sibiu. Iar întrucât eram diacon, am obţinut şi încuviinţările speciale de la cele trei Patriarhii: a României, a Constantinopolului şi a Atenei, precum şi a celor două guverne: român şi grec, precum că n-am nimic suspect la activ, ci simpla chemare către desăvârşirea interioară prin meştesugul călugăriei.
M-am întors în ţară la 8 iunie 1938. Ţin minte dată pe aceea, că intrând în ţară prin Moraviţa am văzut drapelele româneşti, de acel 8 Iunie de odată. De la data aceasta, până la Paştile anului viitor când am intrat în călugărie, mi-am adunat unelte de pictură, materiale, am mai învăţat la Chişinău cu nişte meşteri ruşi poleitura cu aur „cicanca”, şi alte lucruri trebuitoare unui atelier de pictură. În Vinerea Izvorului după Paştile anului 1939, am fost tuns în călugărie primind numele Arsenie. Un an m-am ocupat cu gospodaria, eram primul şi singurul călugăr la Mănăstirea Brâncoveanu – Sâmbata de Sus. jud. Făgăraş. De pictură nu-mi mai ramânea vreme. Al doilea an la fel. Până când m-am luat de grijă că am învăţat pictura degeaba. Se întâmpla în vremea asta că ne veneau oameni cu durerile lor şi evlavie la Mănăstire şi călugări. Mai intrase în călugărie Părintele Serafim Popescu. L-am rugat pe el să primească preoţia – eu simţindu-mă nevrednic. A primit-o. Aşa au început slujbele la Mănăstire după puteri. Într-o iarnă, probabil prin 1941, ne trezim cu o avalanţă de oameni de toate vârstele şi treptele, năpădindu-mă să stau de vorba cu ei despre necazurile lor. Aci m-am trezit să fac duhovnicie cu oamenii, deşi nu eram preot. Şiam că tot ce păţesc oamenii, li se trage de pe urma greşelilor sau păcatelor. Aşa m-am văzut silit să primesc preoţia şi misiunea majoră a propovăduirii lui Hristos-Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, precum şi a sfinţirii omului, ca să aibă pacea lui Dumnezeu în sine, absolut în orice împrejurări s-ar afla în viaţă. I-am învăţat să fie curaţi faţă de oameni şi faţă de Dumnezeu; să dea Cezarului ce e al Cezarului (ascultare cetăţenească, dajdie etc.) şi lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu (cuget curat, suflet purificat şi trup curăţit de patimi).
Despre această învăţătură, martori îmi sunt toţi cei ce-au ascultat poveţele cele după Dumnezeu pe care li le-am dat: iubirea de Dumnezeu, iubirea de toţi oamenii, fără deosebire, şi viaţă curata, care fac cu putinţă reîntoarcerea noastră, a împlinitorilor, iaraşi în Împărăţia de obârşie, de unde ne-a trimis Dumnezeu spre scurta cercare a cuminţeniei şi a iubirii noastre, pe pământ, în stadia şi arena vieţii.
Asta îmi este toata misiunea şi rostul pe pământ, pentru care m-a înzestrat cu daruri – deşi eu sunt nevrednic. Pentru asta sunt solicitat în toate părţile, ca să propovăduiesc iubirea lui Dumnezeu şi sfinţirea oamenilor prin iubire. De alte gânduri şi rosturi sunt străin”. (Ieromonahul Arsenie. – R. Vâlcii. 17 iulie 1945)
