Profesorul universitar, doctor docent Ioan Grecu din Cluj vorbea oridecâte ori avea ocazia despre eroii Ţării Făgăraşului. Îşi începea pledoaria de fiecare dată: Sunt şi eu făgărăşean, fiul dascălului din Copăcel, fost elev la Liceul ,,Radu Negru”, membru al Frăţiilor de Cruce de aici. Am fost cel care l-am adus în Frăţie pe Ioan Gavrilă, dar şi pe Moise Bărcuţean, pe Ioan Chiujdea cu care eram colegi”. La comemorarea de la Cruce din anul 2010, prof. Ioan Grecu a prezentat ultimele înscrisuri ale lui Ion Gavrilă Ogoranu pe care i le-a lăsat la 10 aprilie 2006, cu puţin înainte de a trece în lumea celor drepţi. Textul este un testament lăsat generaţiilor de azi de eroul Ion Gavrilă Ogoranu.
,,Cînd am intrat în lupta Anticomunistă, cu 60 de ani în urmă nu ne-a trecut niciodată prin minte că după alungarea comunismului să punem drept condiţie să conducem cei care am luptat. Unii chiar au scris acest lucru în testamentul lor. Astfel cei doi colonei şefi de garnizoană în Cluj şi Târgu Mureş au scris aşa: „Dacă nu vom birui, ne vom asuma riscul acţiunii noastre fără să băgăm vina cuiva ; dacă vom birui, îndată după victorie ne vom retrage şi vom lăsa poporul român să-şi aleagă calea şi conducătorii. Acelaşi lucru l-a scris şi Maiorul Dabija şi alţii. Aceasta a fost o constantă a Luptei anticomuniste. Nu pentru putere ne-am luptat, ci pentru libertatea şi demnitatea poporului român. Din păcate, nici 10% din cei ce am pornit lupta nu au trăit să vadă căderea comunismului. Aceeaşi atitudine au avut-o şi cei care au suferit în închisoare. Nici nu au socotit un drept al lor de a conduce ţara după ce vor ieşi din închisoare, ci aveau credinţa că poporul român eliberat va şti să îşi creeze un nou drum. Din păcate, cei care au pus mâna pe putere erau tot emanaţii vechiului sistem comunist. Şi astfel, de 16 ani ţara se duce din an în an, din lună în lună, din zi în zi tot mai spre fundul prăpastiei. Dintr-o ţară cu industrie dezvoltată, făcută cu mari sacrificii şi mari renunţări (foame, frig, cozi) care putea da de lucru tuturor, a fost vândută pe nimic sau a fost distrusă. Am încăput pe mâna cercurilor financiare internaţionale ca: Banca Mondială sau Fondul Monetar Internaţional care ne-a cerut privatizarea sau distrugerea unităţilor economice altădată prospere. De exemplu, ni s-a cerut şi am distrus Comtim-ul ca să se construiască tot cu banii lor altul în Ungaria. Pe plan spiritual, poporul român a rămas la fel de apatic ca şi în communism, uşor de manevrat şi de dirijat gata să răspundă tuturor influenţelor nefaste, în schimb, noţiuni cunoscute în rândul poporului nostru ca homosexualitatea, (sodomia) îşi fac tot mai simţită prezenţa şi activitatea, iar posturile de radio şi tv s-au transformat în trâmbiţe ale unor forţe care doresc pe faţă distrugerea valorilor. Creştinismul începe să fie pus la zid şi făcut răspunzător pentru relele din ţară. Dragostea de ţară, spiritul de sacrificiu sunt noţiuni necunoscute, nici chiar cel al unei mimime solidarităţi naţionale. Conducătorii care s-au perindat au făcut ce au vrut. Prin demascările pe care şi le fac politicienii ne dăm seama de ce „ marfă de calitate“au ajuns să ne conducă ţara. Consecinţă ? Milioane de români şi-au luat drumul exilului executând treburile grele şi de cele mai multe ori murdare ale europenilor, iar cei rămaşi nu au locuri de muncă şi nici perspectiva unei remedieri. Se observă îndreptarea spre un faliment total al economiei româneşti. Cine poartă vina pentru toate acestea? Înainte de a găsi vinovaţii, să ne gîndim la istoria celor care ştiau cum trebuie să arate ţara noastră. Este adevărat că cei care ştiau aceste lucruri erau bătrâni, bolnavi şi doar foarte puţini din cei care au început această luptă cu 60 de ani în urmă. Între cei bătrâni şi obosiţi a apărut ideea că noi ne-am făcut odată datoria şi trebuie alţii să preia ştafeta. Dar alţii nu erau. Printre foştii luptători şi persecutaţi politic s-a răspîndit repede concepţia că nu trebuie să ne angajăm în viaţa politică pentru că politica este un lucru murdar, iar pentru a ne menţine curăţia de altădată trebuie să ne ţinem departe de ea. Trebuie să ne îndepărtăm numai în direcţia spirituală rămânând să ne mântuim sufletul personal, să facem binele în jurul nostru menţinându-ne în izolare de ceea ce se întîmplă în jur, iar unii au mers până la a predica absenteismul la vot, lăsând astfel loc liber tuturor aventurierilor din ţară şi străinătate în viaţa politică şi economică a ţării. Dacă privim în istoria României moderne salvarea ţării a pornit întotdeauna în cazuri de dezastru din rândul unor tineri care au renunţat de bună voie la o viaţă tihnită, îmbogăţită şi putredă. S-au unit, şi-au pus forţele în slujba patriei şi au creat România liberă şi independentă. La baza a ceea ce s-a clădit în secolul trecut au stat sacrificiile şi lupta generaţiei lui Bălcescu, Alecsandri, Kogălniceanu, Bolintineanu şi alţii. Din unirea eforturilor de la începutul secolului trecut a rezultat România Mare. După primul Război Mondial tineretul României a încercat din nou ceva asemănător pe timpul generaţiei studenţilor din 1922 şi mai tîrziu a Mişcării Legionare. Sute şi mii de tineri au renunţat la o viaţă tihnită şi cu satisfacţii personale în vederea construirii unei Românii demne în primul rînd de Dumnezeu. Forţe străine din ţară şi din exterior s-au coalizat pentru distrugerea acestei tendinţe a tinerimii române. Trei dictaturi au reuşit să distrugă acest vis al ţării noastre, al poporului român. Istoria ne arată că nicăieri un popor nu s-a ridicat decât din sacrificiul şi entuziasmul unor tineri. Nici poporul român nu va ieşi din mocirla în care se află decât din unirea eforturilor celor care cred în valorile morale generatoare de viaţă: creştinism adevărat şi nu de formă, renunţări la viaţa tihnită şi fără idealuri, dragoste între toţi cei care sunt în stare să lupte pentru demnitatea şi dezvoltarea morală şi materială a poporului nostru. Sunt în ţara noastră astfel de oameni? Sunt, chiar dacă sunt puţini. Trebuie numai să îşi dea mâna, să renunţe la orgolii şi să pornească pe drumul pe care alţii l-au urmat şi au plătit cu tinereţea şi chiar cu viaţa. Şi viaţa politică nu este murdară în sine, dacă înţelegem prin politică punerea în mişcare a tuturor eforturilor pentru realizarea unui scop comun, nobil şi benefic pentru ţară. Chiar dacă nu s-ar ajunge la guvernare, ar putea avea un cuvânt greu în destinul ţării. De la Revoluţie, partidul lui Marko Bela (UDMR) guvernează România doar cu cele 5% din voturile ţării pe care le deţine. Este nevoie de un partid nou, al celor care pot lupta şi sacrifica pentru ţară. Am pornit acest partid cu câţiva ani în urmă cu bătrânii de altădată ce au trecut prin închisori şi lupte cerând şi altora să ni se alăture. Suntem singurul partid din România care ne-am zidit sediul cu mâna noastră şi care nu am apelat la vreun ajutor din partea cuiva. Este vorba de Partidul Pentru Patrie. Nu avem pretenţia să monopolizăm dragostea de ţară, suntem gata să lucrăm alături de toţi aceia care au aceleaşi idealuri ca şi noi“ (Ion Gavrilă Ogoranu- 10 aprilie 2006).
Partidul pentru Patrie a fost desfiinţat câţiva ani mai târziu prin ,,bunăvoinţa” conduceri statale exprimată prin vocea instanţei.
Ioan Grecu, originar din Copăcel
S-a nãscut la Copãcel, în data de 23 octombrie 1919. Pãrinții lui au fost Gheorghe B. Grecu, învãțãtor, nãscut în Copãcel la 6 octombrie 1885, decedat la 23 martie 1962 ºi Maria, nãscutã Rãcheriu la 8 august 1900, decedatã la 8 august 1981. Cãsãtorit cu Florica Popovici, chimistã, în 6 iunie 1950. A avut doi copii, Daniela, medic stomatolog și Radu, 1953- 3 ianuarie 2008, violonist. Școala primarã o face la Copãcel, iar liceul la ,,Radu Negru”, promoþia 1938. Urmeazã Facultatea de Farmacie din București pe care o absolvește în 1943, iar apoi se înscrie la Facultatea de Chimie a Universitãții ,,Victor Babeº” din Cluj absolvind-o în 1949. Obține titlul de doctor în științe chimice al Universitãþii ,,Babeț Bolyai” din Cluj, diploma 659/1965 și titlul de doctor docent în științe. A pus bazele învãțãmîntului de chimie anorganicã de la Facultatea de Farmacie Cluj. În paralel a desfãșurat activitãți de conducere în cadrul IMF și al Facultãții de Farmacie din Cluj și pe linia Ministerului Sãnãtãții și al Învãþãmîntului. A scris 12 monografii, 2 manuale tipãrite și 10 cursuri. În domeniul istoria farmaciei a publicat în colaborare: ,,Societatea Românã de Istorie a Farmaciei”, 1999, ,,Farmacia și Societatea Românã de Istoria Farmaciei de-a lungul vremii”, 2005. A publicat manuale: Chimia anorganicã, 1964, 1982, Chimia metalelor, 1973, Noțiuni fundamentale de chimie, întrebãri și rãspunsuri, 1981, Chimie anorganicã, lucrãri practice, 1966,1975. A colaborat la Farmacopeea Românã ediția VII-a și a VIII-a, a ținut peste 40 de conferinþe în mai multe orașe din țarã. Sub îndrumarea și conducerea sa, între anii 1973-1985, au fost susținute și acordate șase titluri de doctor farmacist. A fost afiliat la diferite organizaþii de specialitate. A fost distins cu premiul,,Victor Babeº” al Academiei Române pe anul 1987 pentru lucrarea ,,Stabilitatea medicamentelor”. A primit medaliile: ,,Eliberarea de sub jugul fascist”, ,,Meritul militar”clasa a II-a, ,,Crucea comemorativã a celui de-al Doilea Rãzboi Mondial”, medalia ,,Prof. dr. Alexandru Ionescu Matin” clasa I pentru merite știinþifice aduse dezvoltãrii istoriei farmaciei, 2001. Este cetãțean de onoare al comunei Hârseni, satul Copãcel (titlu emis la 27 decembrie 2010). Coautor edițiilor volumului ,,Personalitãþi din Țara Fãgãrașului. 1800-Prezent”. În semn de apreciere fațã de activitatea și aportul adus știinþelor farmaceutice din România, în anul 2009, a fost editat volumul ,,Profesorul Ioan Grecu la 90 de ani” cu ocazia împlinirii frumoasei vârste de 90 de ani. La ediția a 2-a a volumului ,,Personalități din Țara Făgărașuluu“ a fost prezent la lansarea organizată la Făgăraș.
