Cetatea Făgăraşului ascunde multă suferinţă în spatele celor şapte secole de existenţă. Atunci când castelul a fost transformat în închisoare de comunişti, în anii 1950, aici au fost aduşi cei mai duri călăi. Majoritatea localnicilor nici nu ştiu că în castelul medieval de la Făgăraş unde a trăit Domna Stanca sau unde a funcţionat Dieta Transilvaniei, a existat una dintre cele mai grele penitenciare comuniste. Turnul Tomory sau Sala Dietei au ajuns spaţii ale suferinţei, iar subsolurile, celule de tortură şi de moarte. Şeful penitenciarului de la Făgăraş, Lazăr Tibor, era un om sadic, iar Refic Fizula, ofiţerul politic, un ins care trăia pentru violenţă. Călăii din penitenciarul Făgăraş se fac responsabili de aplicarea unui regim dur de detenţie ce a dus la decesul multor deţinuţi politici. Cauzele deceselor indicate în actele de moarte dovedesc că regimul de detenţie, alimentaţia şi îngrijirea medicală au fost gândite în scopul eliminării fizice a deţinuţilor: TBC osos, TBC renal, hipertrofie cardiacă, hemiplegia membrelor inferioare, ulcer stomacal, ciroză. A funcţionat acest peniteciar până în 1960. Penitenciarul Făgăraş a fost încadrat alături de alte penitenciare, ca Târgşor, Mislea, Piteşti, Mărgineni, la un grad sporit de periculozitate. Conform registrelor actelor de deces cercetate de istoricul Ioan Ciupea, în închisoarea Făgăraş au fost înregistrate 166 de decese, care au survenit, pe ani, astfel: 1950 – 1, 1951 – 12, 1952 – 27, 1953 – 16, 1954 – 12, 1955 – 2, 1956 – 1, 1957 – 15, 1958 – 14, 1959 – 58, 1960 – 7. În penitenciarul din Cetatea Făgăraşului au decedat 5 generali. Astăzi nu se mai cunosc urmele fostului penitenciar, lucrările de restaurare din anii 70 îndepărtându-le până la ultima.
La Penitenciarul Făgăraş au decedat 5 Generali:
- Emanoil Leoveanu – 1959
- Gheorghe Ștefan Liţeanu – 1959
- Gheorghe Linteş – 1955
- Ion Popescu – 1954
- Vasile Zorzor – 1952
Generalul Vasile Zorzor, unul dintre creatorii României Mari, ucis de comunişti
Generalul Vasile Zorzor rămâne în amintirea noastră ca o figură marcantă a unui ofiţer de carieră român în prima jumătate a secolului al XX-lea, fiind unul dintre fondatorii interbelici ai Jandarmeriei şi un profesor strălucit. Fusese unul dintre eroii de război şi creatorii României Mari în 1918, pe câmpul de luptă. În mai 1948, a fost dat în judecată în „Grupul Martorilor” în cadrul procesului liderilor Partidului Naţional Țărănesc la Tribunalul Militar Bucureşti şi condamnat la cinci ani de închisoare riguroasă pentru „conspiraţie pentru rebeliune”. S-a stins din viaţă în august 1952, în Penitenciarul Făgăraş. Generalul Zorzor provenea
din Olteniţa. Obadă M. Mihai, fost sergent major al Jandarmeriei din Oraviţa, militar la Făgăraş, la UM 04724 în 1952, l-a cunoscut pe generalul Zorzor şi a vorbit despre situaţia acestuia, aşa cum publică radiotvolteniţa.ro.
,,Generalul Zorzor a fost arestat, condamnat şi a murit în închisoare de deţinuţi politici de la Făgăraş. La 15 septembrie 1952 am fost încorporat militar în unitatea militară 04724 Făgăraş – în fapt şcoala militară de ofiţeri chimici, unde am stat până la 1 februarie 1953 – adică 138 de zile, când s-a constatat că nu am origine social sănătoasă, după care am fost vărsat la trupă de Brigada 73 Cavaleri de la Târgovişte. U. M. 04163, în perioada în care m-am aflat la Făgăraş, am auzit şi eu de această închisoare celebră de deţinuţi politici consideraţi periculoşi, vestită prin paza strictă, cruzimea şi sălbăticia comportamentului organelor de pază. Închisoarea de la Făgărăş auzisem că este a cincea pe ţară, după cele de la Sighet, Gherla, Piteşti şi Râmnicu Sărat. Închisoarea de la Făgăraş era împrejmuită cu ziduri groase şi înalte din bolovani de piatră din munte, o culoare înfiorătoare gris-brună, înegrită de vreme şi de patina timpului, iar la anumite distanţe, în interior, în ceardace metalice, cu ferestrui pe toate cele patru laturi, caralii, cu arme automate îndreptate cu ţeava spre interior, se vedeau deasupra zidurilor – de altfel şi acesta era unul din scopurile urmărite pentru a băga spaima şi teroarea şi în cei de afară – pregătiţi în orice moment, în pozitie de tragere. Nu ştiu de ce se exagera cu asemenea măsuri de pază pentru că înăuntru, cred că din aşa zişi deţinuţi politici, nu mai rămăsese probabil decât nişte umbre, în care sufletul mai pâlpâie ca lumina unei lămpi cu petrol care se stinge din lipsă de combustibil. Aceşti oameni care în ultimile clipe ale vieţii lor îmi îmaginez că semănau poate mai mult cu nişte stafii, prin caracterul de nezdruncinar şi demnitatea credinţei lor, atât timp cât au avut suflete nişte schelete umane, aşa simple umbre de viaţă, fără contur precis, au prezentat un pericol pentru regimul comunist. Pe nişte oameni muribunzi, epuizaţi, să-i mai ţii cu lanţuri de picioare şi la mâini, mi se pare curată nebunie“ descria fostul sergent de la Olteniţa.
Generalul Emanoil Leoveanu a luptat la Carei
Emanoil Leoveanu s-a născut la Craiova la 16 aprilie 1887 şi a decedat în penitenciarul din Cetatea Făgăraş, la 26 mai 1959. A urmat Şcoala de ofiţeri de artilerie, geniu şi marină (1906-1908), Şcoala Superioară de Război (1919-1921), Facultatea Juridică din Iași (1920-1923) şi Academia de Înalte Studii Comerciale din Cluj (1926). A avut gradele militare: sublocotenent-1908, locotenent- 1911, căpitan- 1916, maior-1917, locotenent-colonel-1923, colonel- 1929, general de brigadă- 1937, general de divizie- 1940, general de corp de armată- 1943. A fost trecut în rezervă la 27 martie 1945. A deţinut funcţiile militare: şeful Secţiei operaţii din Marele Stat Major (1933-1934), şeful statului major al Inspectoratului General Sanitar (1934-1936), comandantul Brigăzii 6 Artilerie (1936-1939), comandantul Diviziei 35 Infanterie (1939-1940), director general al Poliţiei şi Siguranţei Statului (1941), directorul Direcţiei Artilerie din Ministerul de război (1942), comandantul Corpului 2 Armată Teritorial (1942-1943), comandantul Corpului 7 Armată (1943), comandantul Corpului 6 Armată (1943-1944), comandantul Corpului 3 Armată (1944), comandantul Corpului 4 Armată (1944), comandantul Corpului 6 Armată (1944). În cel de al doilea război mondial s-a distins la comanda Corpului 6 Armată în luptele de eliberare a Transilvaniei, îndeosebi a oraşului Crei. A fost decorat cu ordinele: ,,Coroana României”, clasa a II-a, ,,Crucea de Fier”, clasa a II-a (Germania). A fost arestat la 17 mai 1951, fiind acuzat de crimă contra umanităţii (pentru activitatea de director al Poliţiei). A fost condamnat la 15 ani detenţiune riguroasă pentru activitate intensă contra clasei muncitoare (10 ani prin sentinţa din 9 noiembrie 1956, pedeapsă majorată la 15 ani în 13 octombrie 1957). A decedat la 26 mai 1959 în penitenciarul din Cetatea Făgăraş. La 30 Ianuarie 1955, la patru ani după ce fusese arestat, generalul Emanoil Leoveanu se adresa, din închisoare, procurorului general al României: ,,Prefer să fiu condamnat la moarte, să scap de chinurile acestea îngrozitoare, ce nu mai au sfârşit. Cu ce v-am greşit ? Ce fapte criminale am comis? De ce mă ţineţi în această situaţie ce cred că depăşeşte orice pedeapsă ce se aplică unui puşcăriaş vinovat ? Interveniţi, domnule procuror general pentru sancţionarea mea cu pedeapsa capitală, socotind-o a fi o favoare pentru mine. Hrană insuficienă şi de slabă calitate din punctul de vedere al hrănirii corpului, lipsă de vitamine naturale, consumând, în general, varză, cartofi şi arpacaş. Cu o minusculă porţie de pâine. Apoi murături din belşug, mărind la exces hiperaciditatea de care sufăr şi micşorând cantitatea de calciu, din care motiv mi-au ieşit din rădăcini două măsele de pe maxilarul superior, iar restul danturii rămasă pe acel maxilar se mişcă şi ameninţă să iasă şi astfel să rămân fără dinţi şi măsele. Ţin să vă aduc la cunoştinţă că pe maxilarul inferior nu mai am nici o măsea şi nici un dinte. Am fost silit să port o proteză dentară pe care nu o pot folosi cum trebuie, neputând mesteca mâncarea, şi astfel trebuie să înghit alimentele nesfărâmate, plus că proteza zilnic îmi răneşte gingia şi îmi dă dureri pe care le suport greu. Stomacul meu este supus la eforturi mari, iar glandele secretoare ale sucului gastric mi-au produs un început de ulcer cu dureri şi deranjamente, secreţii de gaze abundente şi slăbire a colonului cu boală zisă colită. De altă parte, ficatul meu şi bila, îndeosebi, îmi dau criza accentuate pe care nu am cu ce să le atenuez ca să pot duce o viaţă suportabilă. Din cauză că în arestul din Bucureşti, strada Uranus, am fost ţinut două luni fără pat, mi s-au umplut ambele picioare atât de mult că m-am transformat într-un invalid. Medicaţie nu am primit şi nici un consult serios, ca să stăvilesc boala şi s-o atenuaz. La 15 Martie 1952 mi s-a lăsat sângele la glezna dreaptă, ieşind la suprafaţa epidermei. Ca tratment am folosit compresă cu apă rece, ceea ce , mai târziu, a dat naştere la iritaţia pielei şi o rană generală produsă de o ciupercă. Astăzi, glezna piciorului drept are o o uşoară umflătură, care mă chinuieşte cu junghiuri, zi şi noapte. Repausul piciorului, recomandat de medicul Securităţii, mi-a cauzat o slăbire a muşchilor picioarelor, din care motiv, nu am siguranţă în ele când merg. Ar trebui să scriu un volum serios, dacă aş lua fiecare părticică din corpul meu. De ce în patru ani nu s-a putut stabili vina ce mi se impută, să fiu judecat şi condamnat, sau eliberat din puşcărie, să trăiesc o viaţă de om, nu de animal condamnat să fiu dus la abator pentru consumul animalelor feroce încă înainte de judecată”. Emanoil Leoveanu implora pe procurorul general să stea de vorbă cu el ,,cel mult un sfert de oră pentru a vă convinge că am faţa şi sufletul de om bun, cinstit, leal şi cu spiritul de a fi folositor semenilor noştri. Nu cred să se fi întors omenirea pe dos, şi anume ca oamenii răi, hoţi, trădători de ţară şi partid şi criminali să fie apreciaţi ca utili şi astfel comunitatea omenească să fie condusă de bestii şi alte arătări ale vicleniei şi minciuni, care, să se acopere, aruncă fapte inventate, de circumstanţă, asupra mea pentru a vă face să greşiţi în luarea deciziei”. Cei 15 ani detenţie riguroasă s-au dovedit a fi însă prea mulţi pentru un om de peste 70 de ani, cu sănătatea puternic zdruncinată. Grav bolnav, încă din anii precedenţi, Emanoil Leoveanu avea să moară la 26 Mai 1959, la orele 23:20, în penitenciarul Făgăraş, decesul fiind cauzat de miocardo-scleroză.
,,Sanitarul“, generalul Ioan I. Popescu a luptat la Mărăşeşti
Ioan I. Popescu, numit şi „Sanitarul” pentru a fi diferenţiat de alţi ofiţeri cu acelaşi nume s-a născut la 27 aprilie 1866. A fost unul dintre generalii Armatei României din primul Război Mondial. A îndeplinit funcţia de comandant de divizie în campaniile anilor 1916, 1917 şi 1918. A fost decorat cu Ordinul ,,Mihai Viteazu“, clasa III, pentru modul cum a condus Divizia 13 Infanterie în Bătălia de la Mărășești. „Pentru vitejia, destoinicia şi îndârjirea cu care a condus operaţiile Diviziei sale în ziua de 6 august 1917, pe frontul căii ferate sud-Mărăşeşti, pădurea la Răzoare, unde fiind atacată de Diviziile 12 bavareză, 115 germană şi o brigadă din Divizia13 austriacă, după 6 ore de luptă inamicul s-a retras în dezordine, cu imense pierderi, capturând 160 prizonieri, 19 mitraliere şi un bogat material de răsboiu, lăsându-i şi un imens număr de morţi.” După război, generalul Ioan Popescu a fost ministru de finanţe în anul 1919 în guvernul condus de generalul Artur Vârtoianu. După absolvirea şcolii militare de ofiţeri cu gradul de sublocotenent, Ioan Popescu a ocupat diferite poziţii în cadrul unităţilor de infanterie sau în eşaloanele superioare ale armatei, cea mai importantă fiind cea de şef de stat major a Direcţei 6 Sanitare din Ministerul de Război, de unde a provenit şi numele de „Sanitarul”. În perioada Primului Război Mondial, îndeplinit funcţiile de comandant al Diviziei 13 Infanterie, în perioada 24 decembrie 1916- 30 august 1917, distingându-se în mod special în cursul Bătăliei de la Mărășești din anul 1917, când a condus divizia în cea mai grea luptă de pe frontul românesc din campania anului 1917. Decoraţii: Ordinul ,,Steaua României“, în grad de ofiţer (1912), Ordinul ,,Coroana României“ , în grad de ofiţer (1907), Medalia ,,Avântul Țării“, (1914), Ordinul ,,Mihai Viteazu“, clasa III, 30 februarie 1917. A decedat în penitenciarul din Cetatea Făgăraş în anul 1954.
La Penitenciarul Aiud au murit în chinuri groaznice, bătrâni, orbi, bolnavi de plămâni, anchilozaţi, bătuţi crunt, scuipaţi şi batjocoriţi, 21 de generali:
- Aurel Aldea – 1949
- Constantin Anton – 1950
- Constantin Antonie – 1952
- Emanoil Bârzotescu – 1951
- Ioan Carlaonţ – 1952
- Dumitru Carlaonţ – mort 1952
- Constantin Eftimiu – 1950
- Nicolae Gheneraru – 1950
- Iosif Iacobici – 1952
- Gheorghe Koslinski – 1950
- Nicolae Macici – 1950
- Gheorghe Macici – mort 1952
- Socrate Mardari – 1954
- Gabriel Negrei – 1951
- Constantin Petrovicescu – 1949
- Olimpiu Stavrat – 1951
- Gheorghe Stavrescu – 1951
- Ion Sichitiu – 1952
- Nicolae Stoenescu – 1951
- Ioan Topor – 1950
- Alexandru Vatamanu – 1951
La Penitenciarul Sighet au decedat 17 Generali:
- Henri Cihoski – 1950
- Grigore Georgescu – 1952
- Alexandru Glatz – 1953
- Gheorghe Marinescu – 1952
- Nicolae Marinescu – 1953
- Nicolae Păiş – 1952
- Alexandru Popovici – 1953
- Epure Popovici – 1953
- Cehan Racovită – 1954
- Mihail Racoviţă – 1954
- Radu Rosculeţ – 1952
- Nicolae Samsonovici – 1950
- Nicolae Tătăranu – 1952
- Alexandru Tătărescu – 1951
- Gheorghe Vasiliu – 1954
- Aurel Vlad – 1953
- Eugeniu Zwiedinek – 1953
La Penitenciarul Văcăreşti au decedat 9 Generali:
- Ioan Arbore – 1954
- Nicolae Ciupercă – 1950
- Constantin Constantinescu Claps – 1948
- Grigore Cornicioiu – 1952
- Constantin Ilasievici – 1955
- Radu Korne – 1949
- Vasile Măinescu – 1953
- Ioan Mihăilescu – 1957
- Gheorghe Rozin – 1961
La Penitenciarul Jilava au decedat un Mareşal şi 11 Generali:
- Ion Antonescu – 1946
- Radu Băldescu – 1953
- Sergiu Enulescu – 1949
- Constantin Iordăchescu – 1950
- Gheorghe Iliescu – 1957
- Ion Mihăilescu – 1949
- Ion Negulescu – 1949
- Radu Rosetti – 1949
- Constantin Teodorescu – 1950
- Dumitru Teodorescu – 1957
- Constantin Piky Vasiliu – 1946
- Mihail Voicu – 1958
La colonia de muncă Capul Midia au decedat 5 Generali:
- Gheorghe Giosan – 1953
- Alexandru Nicolici – 1953
- Emil Pălăngeanu – 1953
- Nicolae Stoenescu – 1959
- Constantin Voiculescu – 1953
La Penitenciarul Rîmnicul-Sărat au decedat 3 Generali:
- Gheorghe Dobre – 1959
- Gheorghe Jienescu – 1953
- Constantin Pantazi – 1958
La Penitenciarul Piteşti au decedat 2 Generali:
- Mihai Marius Kiriacescu – 1960
- Constantin Trestioreanu – 1957
Penitenciare în care au decedat câte un singur General:
- Penitenciarul Botoşani – Ion Petrovan – 1963
- Penitenciarul Galaţi – Petre Vasilescu – 1959
- Penitenciarul Gherla – Vasile Pascu – 1960
- Penitenciarul Târgu Ocna – Constantin Tobescu – 1951
- Penitenciarul Ocnele Mari – Arthur Popescu – 1952
- Penitenciarul Dej – Traian Teodorescu – 1951.
Generali decedaţi în detenţie, pe timpul anchetei:
- Generalul Alexandru Orăşanu a murit în detenţie, la două zile după arestare, în 1950. Familia presupune că s-a sinucis cu cianură.
- Generalul Balosin Gheorghe, mort în timpul anchetei la Securitate
- Viceamiral Eugeniu Roşca a murit în 1950, în închisoare, care nu a putut fi identificat pe timpul documentării.
Executaţi la Jilava:
- Mareşalul Ion Antonescu – 1 iunie 1946
- Generalul Constantin Piky Vasiliu – 1 iunie 1946
- Generalul Romanescu Mihai – 8 februarie 1952
