,,Părintele” centralei nucleare de la Cernavodă a fost din Crihalma. Inginerul Cornel Mihulecea a fost preşedintele Comitetului de Stat pentru Energie Nucleară în perioada 1976-1990 şi membru al Guvernului României. În 1990, Petre Roman l-a forţat să se pensioneze

Cine s-ar fi gîndit prin anii ’30 că un crihălmean ar putea ajunge din uliţa satului făgărăşean la vîrful conducerii Guvernului României. Provenit dintr-o familie modestă de făgărăşeni, crescut doar de mamă şi de bunici, Cornel Mihulecea a fost adjunctul Ministrului Industriei Construcţiilor de Maşini vreme de un deceniu şi preşedintele Comitetului de Stat pentru Energie Nucleară în perioada 1976-1990. Făgărăşeanul a fost cel care a elaborat Programul Naţional pentru realizarea Centralelor Nucleare, a Combustibilului Nuclear, a Apei Grele şi a înfiinţat în 1977 Centrala Nucleară de la Cernavodă. După 1990, guvernul post-decembrist n-a mai avut nevoie de serviciile inginerului făgărăşean impunîndu-i, simplu, să plece. Fiica lui, Cornelia Mihulecea, spune că Petre Roman i-a spus tatălui său să se pensioneze. ,,A fost o pensionare forţată” a spus Cornelia Mihulecea, inginer în automatizări, în prezent pensionară. De altfel, a rămas şi un interviu al ing. Cornel Mihulecea dat în 2014, cu mai puţin de un an înaintea decesului său, în care acesta a spus adevăratul motiv pentru care a fost obligat să se pensioneze. Meritele inginerului Cornel Mihulecea sînt recunoscute la nivel naţional, dar nu de guvernele postdecembriste, ci de specialiştii în domeniul energiei. Şi Comuna natală, Comăna, în care este inclus satul Crihalma, se mîndreşte cu inginerul care a proiectat şi construit centrala nucleară de la Cernavodă şi alte combinate de profil din ţară. În 2016,  conducerea comunei i-a acordat titlul de cetăţean de onoare, post mortem, iar fiica lui, Cornelia Mihulecea a primit-o în numele său la  28 august 2016, într-un cadru festiv, de sărbătoarea satului Comăna de Jos. Inginerul Cornel Mihulecea a părăsit această lume la 7 mai 2015.

Petre Roman i-a spus să plece, iar 602 tone de combustibil nuclear au dispărut

,,În ianuarie 1990, premierul Petre Roman m-a sunat şi mi-a cerut să mă pensionez. Am întrebat cui să predau tot ce am de predat – gândiţi-vă că este vorba despre tehnologie nucleară şi combustibili nucleari! -, iar el mi-a răspuns că nu trebuie să-mi fac griji, să plec şi gata! Trebuia să predau documentaţia şi tot ce ţinea de Comitetul de Stat pentru Energie Nucleară (CSEN). Documentaţia a ajuns la Institutul Măgurele, de unde nu mai ştiu ce drumuri a luat. Ulterior, unităţile româneşti de realizare a reactoarelor CANDU au dispărut- IMGB e un exemplu elocvent, iar reactoarele 3 şi 4, sau alte centrale nucleare care se vor construi la noi, urmează să fie făcute de firme private. După câţiva ani de la plecarea mea, primele două reactoare au fost puse în funcţiune, dar celelalte două, pentru unităţile 3 şi 4, au dispărut, la fel cum au dispărut fără urmă şi cele 602 tone de combustibil nuclear, omologat şi fabricat legal în România”  relata  ing. Cornel Mihulecea în 2014.

     ,,Unităţile economice nucleare, fiare vechi”
,,Cu acest combustibil ar fi putut funcţiona timp de 5 ani un reactor care furnizează 9% din energia ţării. Acum, va trebui să cumpărăm reactoare de la canadieni. Mi-e ruşine pentru ceea ce se întâmplă. În acelaşi an, guvernul a anunţat că unităţile 3 şi 4 de la Centrala Nucleară de la Cernavodă vor fi realizate cu o investiţie de 6 miliarde de euro, venită din China. De ce? Chinezii voiau să vină cu banii, iar noi urma să venim cu tehnologia, pentru că ei ştiau, pe bună dreptate, că noi avem capacitatea tehnologică de a construi centrale nucleare. Lucru care nu se mai poate face, pentru că unităţile economice autohtone care se ocupau de aşa ceva au fost desfiinţate pe motiv că sînt fiare vechi. Trebuie ştiut că în 1985, România avea capacităţile necesare pentru a putea construi singură centrale nucleare de tip CANDU”, a mai explicat   inginerul Cornel Mihulecea.

Saddam şi Gaddafi urmăreau procesul de obţinere al apei grele

     Între 1976 şi 1990, inginerul energetician a făcut parte din guvern. ,,În 1976, ruşii ne propuseră construirea a două centrale nucleare de-ale lor, una la Slatina, pe Olt, şi alta în apropiere de Tulcea. În paralel s-a mers şi pe varianta canadiană de la Cernavodă. Am renunţat la ruşi şi am fost desemnat să semnez contractele de licenţă cu reprezentanţii Canadei” a explicat în 2014 inginerul din Crihalma. În 1982, la scurt timp după începerea lucrărilor la Cernavodă, România a fost curtată de chinezi, argentinieni, de Saddam Hussein al Irakului, de Muammar Gaddafi al Libiei. Saddam şi Gaddafi erau interesaţi în principal de modul de obţinere a apei grele. ,,Dintre toţi, România nu a colaborat decît cu China. Am făcut parte din echipa de lucru care l-a însoţit de Ceauşescu în acea vizită şi am semnat protocolul de colaborare” a mai spus ing. Mihulecea. Şi prelucrarea uraniului la Feldioara (Braşov) şi Piteşti, apa grea, realizarea unor piese ale turbinelor la IMGB, practic toată tehnologia, au fost asimilate de industria românească.

Refuzul de a colabora cu ruşii a dus la evitarea unui dezastru precum cel de la Cernobîl

     Pe 26 aprilie 1986 s-a produs cel mai mare dezastru nuclear din toate timpurile. Centrala atomo-electrică de la Cernobîl, Ucraina, a explodat, iar un nor radioactiv uriaş a acoperit Europa. Au murit imediat câteva zeci de persoane, apoi câteva zeci de mii s-au îmbolnăvit de cancer. Dacă se construiau în România cele trei centrale nucleare de tipul celei de la Cernobîl, aşa cum a fost proiectul iniţial, catastrofa se putea produce pe teritoriul ţării noastre. În ultimul moment, s-a renunţat la reactoarele ruseşti în favoarea celor canadiene. De altfel, Programul energiei nucleare româneşti a început în 1976, prin Comitetul de Stat pentru Energie Nucleară, condus de inginerul făgărăşean Cornel Mihulecea. ,,Chiar în 1976 am avut o discuţie privind ofertele de construcţie de la ruşi şi de la canadieni. Construcţia unei centrale sovietice tip VVR de 400 MWh începuse deja la Slatina. Încă o centrală tip VVR, de 1.000 MWh, urma să fie ridicată la Piatra Neamţ. Am stopat acele lucrări şi am refuzat soluţiile tehnice ale sovieticilor, pentru că erau centrale neanvelopate, iar garanţia de excludere, adică garanţia că radioactivitatea nu se propagă pe un spaţiu mare în caz de accident nuclear, era mult inferioară celei oferite de canadieni. Aşa am ales reactorul de tip CANDU, cu apă grea, al canadienilor”,   explica ing. Cornel Mihulecea.

S-a vrut o centrală nucleară şi la Ucea

     Se prevedea realizarea a trei centrale nuclearo-electrice, care să înglobeze 10 reactoare, în total. Au fost studiate mai multe amplasamente şi au fost alese trei, cel de la Cernavodă, unul lângă Slatina, pe Olt, şi unul în apropiere de Tulcea. Pe listă s-a aflat şi Ucea, specialiştii în domeniu realizînd şi studii în zona comunei Ucea, la  Corbi. Din cele cinci unităţi de producere a curentului electric proiectate la Cernavodă, funcţionează azi două şi asigură 18% din necesarul de energie electrică a României. Despre unităţile 3 şi 4 s-a spus că vor fi puse în funcţiune în anul 2016 prin intermediul investitorilor privaţi, dar acest lucru nu s-a întîmplat.

Inginerul din Crihalma a lăudat întotdeauna şcoala românească

  Cornel Mihulecea s-a născut în Crihalma, satul de pe malul Oltului, la 1 aprilie 1925. A fost crescut doar de mamă, Ana Mihulecea, şi de bunicii Eva şi Zaharie Mihulecea. Fiica sa, Cornelia Mihulecea, îşi aduce aminte de copilăria sa petrecută şi la Crihalma. ,,Îmi explica obiceiurile satului pentru a îndrăgi şi eu Crihalma aşa cum o făcea el. Nu puteam lua ceapa verde din grădină cu totul, rupeam doar frunzele, era obligatoriu. Sau obiceiurile de Crăciun care ne înveseleau pe toţi. Viaţa satului făgărăşean este foarte frumoasă şi am îndrăgit-o prin tatăl meu care a ştiut să-mi insufle acest sentiment” își amintea fiica inginerului. A urmat şcoala primară în sat, clasele I-V cum era la acea vreme, după care mama sa l-a trimis la o şcoală profesională pentru a obţine o meserie. A urmat cursurile Şcolii Profesionale de electricieni din Valea Jiului, de la Petroşani. S-a angajat, în 1950, maistru electro la Atelierele Centrale ITB Bucureşti unde a rămas pînă în 1951. În acel an s-a înscris, la sfaturile mamei, la Institutul Politehnic din Craiova, absolvind în 1956, cu diplomă de licenţă în inginerie. Între 1956-1957 a funcţionat ca maistru la Electroaparataj, Bucureşti, iar din 1957 a fost inginer principal Energetic la Electroaparataj Bucureşti. A fost numit Şef Atelier Prototipuri Electroaparataj (1958-1959), iar din 1959 Şef Secţie, ca din 1962 să ocupe funcţia de Inginer Şef adjunct şi mai apoi, din 1964, de Director Întreprinderea Automatică Bucureşti. În anul 1965 Cornel Mihulecea a devenit Adjunct al Ministrului Industriei Construcţiilor de Maşini, funcţie deţinută pînă în 1972 cînd a fost numit Adjunct al Ministrului Industriei Construcţiei de Maşini Unelte şi Electrotehnicii, 1972-1974; Vreme de doi ani a fost Director General al Centralei Industriale de Telecomunicaţii şi Automatizări, Bucureşti, (1974-1976). Funcţia de Preşedinte al Comitetului de Stat pentru Energie Nucleară (CSEN) a deţinut-o din 1976 pînă în 1990. Ca Adjunct al Ministrului Industriei Construcţiilor de Maşini, 1965-1975, a coordonat activitatea industriei electrotehnice şi electronice la nivel de departament. Ca urmare, de la 17 întreprinderi şi 2 institute de cercetare-proiectare în 1965 s-a ajuns până în 1974 la 25 întreprinderi, 4 institute de cercetare-proiectare, plus Institutul de Proiectare Uzine pentru Electrotehnică. În perioada respectivă au fost omologate şi fabricate produse de bază pentru ramurile economiei şi s-a început exportul de motoare şi transformatoare.

Preşedinte al CSEN vreme de 14 ani

•   Cornel Mihulecea a elaborat Programul Naţional pentru realizarea Centralelor Nucleare, a Combustibilului Nuclear, a Apei Grele şi a programelor de asimilare a echipamentelor nucleare clasice aferente Programului Nuclear; 
•  A înfiinţat întreprinderea Centrala Nucleară de la Cernavodă în anul 1977;
•  A dus şi finalizat tratativele româno-canadiene privind contractele de licenţă şi engineering pentru construcţia centralelor de tip CANDU. Contractele încheiate la 16 decembrie 1978 poartă semnătura sa;
•  A elaborat studiul tehnico-economic pentru Centrala Nucleară Electrică (CNE) Cernavodă 1979, începerea lucrărilor de construcţie a Unităţii avînd loc în anul 1980; 
•  De numele său sînt legată încheierea şi semnarea contractelor cu ANSALDO Italia şi General Electric SUA pentru licenţa turboagregatului de 700 MWA şi furnitura pentru sala maşinii la Unitatea 1, februarie 1982;
•  A elaborat proiectul de execuţie pentru Unitatea 1de la Cernavodă şi structura de rezistenţă a clădirii reactorului Unităţii 1, în anul 1982;
•  În decembrie 1985 s-a introdus corpul reactorului în interiorul clădirii şi începerea montajului principalelor echipamente din clădirea reactorului;
•  Punerea în funcţiune a liniei de 30 t combustibil nuclear la IRNE Piteşti şi realizarea primelor 82 de fascicole de combustibil nuclear la IRNE Piteşti, în anul 1983. Producţia cumulată la 31 decembrie 1989 de combustibil nuclear la Secţia de Combustibil de la IRNE Piteşti era de 31707 fascicole în greutate de 602 t corespunzător consumului pentru 6 ani de funcţionare a Unităţii 1 Cernavodă. Pilotul de Apă Grea de la Râmnicu Vâlcea, urmare a perfecţionărilor din perioada 1976-1978 a atins capacitatea echivalentă de 2 t/an şi s-a elaborat tehnologia pentru proiectarea celor 4 linii de producţie industrială de Apă Grea de la Drobeta Turnu Severin în anul 1978;
•  În 1979 s-au început lucrările de construcţie-montaj a Fabricii de Apă Grea din Drobeta Turnu Severin, iar în 1987 s-a pus în funcţiune prima linie de producţie de 90 t/an, urmînd ca în 1989 să fie dată în folosinţă a doua linie de producţie de 90 t/an. Producţia cumulată pe cele două linii, septembrie 1987 – decembrie 1989 a fost de 33 t/an, reprezentând prima producţie industrială de Apă Grea realizată în România. Este cel mai semnificativ exemplu de realizare a unui obiectiv de asemenea performanţă şi complexitate, de la cercetare până la produs, cercetare tehnologică, proiectare, realizare de echipamente, materiale şi construcţii, integral româneşti, în directa coordonare a CSEN
•  A avut o activitate amplă şi în domeniul licenţierii şi autorizării din acest domeniu.

  Planul lui Ceauşescu şi creditul de un miliard de dolari
  

      Programul nuclear românesc ar fi trebuit de fapt să fie declanşat încă din 1970. Numai că a întârziat deoarece România nu dispunea de specialişti, iar anumite sectoare industriale, precum construcţia de maşini, erau încă nedezvoltate. Din cauza gravelor inundaţii care au afectat ţara în acel an, proiectul a fost amânat pentru vremuri mai prielnice. Abia în 1975 negocierile s-au reluat, odată cu trimiterea unor delegaţii de specialişti şi activişti din domeniul energiei la Atomic Energy of Canada Limited (AECL), în Canada, şi la Administraţia pentru Cercetare şi Dezvoltare în Domeniul Energiei (ERDA, abreviere în engleză) şi Comisia de Reglementare a Activităţii Nucleare (NRC), în Statele Unite ale Americii. În principal, erau vizate companiile americane şi filialele lor canadiene, producătoare de componente necesare reactoarelor nucleare tip CANDU. În aprilie, Adrian Georgescu, adjunctul Ministerului Energiei Electrice, le comunica nord-americanilor ţintele lui Ceauşescu: realizarea unor centrale nuclearo-electrice pe bază de uraniu natural şi apă grea de tip CANDU, fabricarea echipamentelor nucleare, ridicarea unei fabrici de apă grea şi de elemente combustibile. De peste Ocean, emisarii s-au întors cu un prim deviz, cam piperat. Construcţia primei centrale nucleare din România, cu o putere de 600 MW, ne-ar fi costat circa 180 milioane dolari, din care 115 milioane licenţa, proiectul şi asistenţa tehnică, 20 milioane licenţa pentru echipament, 36 milioane tehnologia pentru apă grea şi 10 milioane echipamente, servicii şi combustibil. Vânzătorul oferea, doar la pachet, licenţă, echipamente şi servicii, fără să fie dispus la alte înţelegeri. Întregul angrenaj economic urma să fie solicitat însă. Pentru producerea apei grele, ar fi trebuit construite diverse materiale şi subansamble. Se anunţa un program amplu în domeniul industriei constructoare de maşini, altul în chimie. Până şi pentru conductele ce transportau apa grea trebuia cumpărată tehnologie americană. Dar Ceauşescu spera să producă „ceva utilaje“ şi în cooperare cu sovieticii, convins că le va vinde „şi în ţările socialiste, şi în alte ţări“.Tot aşteptând încheierea înţelegerii, Ceauşescu a operat unele modificări în interior. La vârful CSEN, în locul lui Ioan Ursu, l-a instalat pe Cornel Mihulecea, în tinereţe fost inginer la Electroaparataj. Pe Gheorghe Oprea, viceprim-ministrul Guvernului, l-a numit în fruntea comitetului permanent care să finalizese negocierile. Prin lege, CSEN devenea proiectantul ansamblului centralei nuclearo-electrice, iar Ministerul Industriei Chimice al fabricii de apă grea. Într-un final, la 24 octombrie 1977, România şi Canada au semnat „acordul interguvernamental de cooperare în dezvoltarea şi folosirea energiei nucleare în scopuri paşnice“. Contractul de licenţă pentru obţinerea licenţei de sistem CANDU din Canada s-a semnat în decembrie 1978. Se stipula o taxă de 20 milioane dolari pentru primele 4 unităţi de 660 MW, apoi 5 milioane dolari pentru fiecare din unităţile 5-9 şi 2,7 milioane pentru fiecare unitate în continuare. Pentru primele 4 unităţi, tot din Canada, trebuiau importate echipamente şi servicii în valoare de 200 milioane dolari; iar pentru finanţare, contractat, din aceeaşi ţară, un credit de 1 miliard dolari. Oricum ar fi fost în 1989 România nu mai avea nicio datorie.

Accidente ţinute secret

     La Halânga s-a produs un accident în 1986, soldat cu şase victime, care a fost ţinut secret chiar şi după Revoluţie. Accidentul s-a datorat, conform academicianului M. Peculea, unor greşeli umane. ,,În general accidentele se întâmplă datorită erorilor umane, nu a instalaţiilor. Maşina nu se defectează dintr-o dată, ea dă semnale înainte. Apoi, există control ultrasonic pe instalaţii, care detectează permanent apariţiile de coroziune, se fac periodic opriri planificate pentru reparaţii, deci există o serie măsuri care trebuie respectate cu stricteţe. Partea proastă este că activitatea devine rutină, iar omul nu mai ţine seama de aceste măsuri. De exemplu, n-ai voie să intri într-o astfel de instalaţie decât în aşa numitul ”sistem camarad”, adică câte două persoane, una în faţă, cealaltă la distanţă de 10 metri în spate. Dacă vine valul de hidrogen sulfurat şi ei sînt unul lângă altul, cad amândoi. Dar dacă unul e în faţă şi cade, celălalt îl poate salva. Dacă oamenii ar respecta cu stricteţe normele de protecţie, poate nu s-ar întâmpla nici accidente în muncă. Accidente nucleare au mai fost şi în SUA, şi în Franţa dar nu cu repercusiuni mari. S-au produs datorită necunoaşterii unor lucruri. Concluzia studiilor şi analizelor efectuate post-incident au demonstrat că oamenii trebuie să aibă o excepţională pregătire etică şi profesională. La Cernobîl, de exemplu, a fost prostie umană! Cernobîlul nu a explodat în timpul funcţionării reactorului, ci în timpul unei probe, după ce fusese scos din reţea. La proiectarea centralei nucleare de la Fukushima s-a ţinut cont de cutremur, dar nu s-a luat în calcul posibilitatea unui tsunami de o intensitate atât de mare. Dar asta nu înseamnă însă că trebuie să generalizăm, să zicem că aşa se va întâmpla peste tot şi să negăm energia nucleară. După mine, problema mare va fi alimentarea cu energie a globului pământesc. Nu poţi elimina toate posibilităţile de producere a energiei, pentru că populaţia şi consumul cresc, iar resursele energetice de bază scad continuu. Desigur, cea mai eficientă metodă este economia de energie şi deja s-au făcut primii paşi în acest sens. În perioada aceasta de penurie energetică nu trebuie exclusă absolut nici una din posibilităţile de producere a energiei, deci nici nuclearul”.

Incendiu la Centrala de la Cernavodă

     În noaptea de 20 spre 21 aprilie 1989 a avut loc un incendiu la unitatea 1 a Centralei nucleare de la Cernavodă. Incendiul a pornit de la un cablu prost izolat şi de la un tablou de comandă. Totul a fost ţinut secret. Imediat după accident, Ceau¬şescu a dispus formarea unei comisii de anchetă şi a pedepsit de sus pînă jos. În stilul tipic regimului, nu s-a emis nici un comunicat de presă, repetându-se procedura sovieticilor din noaptea de 26 aprilie 1986, când reactorul 4 de la centrala nuclearo-electrică de la Cernobîl a luat foc, apoi a explodat. La 2 iunie 1989, membrii CPEx au aprobat măsurile propuse la 1 iunie 1989 de prim-ministrul Constantin Dăscălescu, dirijat din umbră de Nicolae Ceauşescu. Deciziile adoptate au fost publicate în comunica¬tul de presă din ziua de 3 iunie 1989, fără a fi menţionate numele sau funcţiile celor sancţionaţi sau avertizaţi. Stenograma şedinţei Comitetului Politic Executiv al PCR din ziua de 2 iunie 1989, ora 10.30 prezidată de Nicolae Ceauşescu se află la Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond CC al PCR – Secţia Cancelarie, dos. nr. 40/1989, (P.O). Cauzele estimate, dacă focul se extindea la ca¬landree, după calculele făcute de spe¬cia¬lişti, ajungeau la două miliarde şi ju¬mătate şi la o întârziere de doi ani şi jumătate cu această unitate.

Cernobîl, cea mai mare catastrofă nucleară

     26 aprilie 1986: o explozie puternică distruge reactorul cu numărul 4 al Centralei Nucleare ,,Vladimir Illyich Lenin” de la CernobÎl. Fostul complex energetic se află astăzi pe teritoriul Ucrainei, la o distanţă de circa 130 km nord de Kiev şi 20 km sud faţă de graniţa cu Belarus. Centrala era compusă din patru reactoare nucleare de tip RBMK-1000, a căror realizare a durat în total 13 ani (1970-1983). În momentul producerii accidentului, alte două reactoare se aflau în construcţie. Accidentul s-a produs ca urmare a neglijenţei operatorilor care coordonau activitatea reactoarelor. Reactoarele folosite erau fabricate pentru a produce atât energie electrică, cât şi energie nucleară, prin fisiunea atomilor de putoniu. Dispozitivele erau diferite faţă de cele folosite la acea vreme, deoarece funcţionau pe baza unor moderatoare cu grafit şi răcitoare de apă. Aceste modele de reactoare erau extrem de instabile atunci când funcţionau la energie scăzută. Operatorii nu au ţinut cont de acest lucru, iar când au încercat să oprească dezastrul era deja mult prea târziu. Trei dintre muncitorii aflaţi în apropiereau murit pe loc. Specialiştii estimează că în urma producerii detonaţiei, nivelul de radiaţii din atmosferă atinsese 14 exabecquerel. Se estimează că întreaga cantitate de gaz xenon, jumătate din cantitatea de iod şi cesiu şi aproximativ 30 de procente din materialul radioactiv utilizat în reactorul cu numărul 4 (alimentat în acel moment cu 192 de tone de combustibil) au fost eliberate în atmosferă. Autorităţile sovietice au făcut public accidentul de-abia după ce specialiştii care operau în cadrul centralei nucleare din Fosmark (localizată la aproximativ 1000 km faţă de Cernobîl, în Suedia) au constatat că nivelul de radiaţii este foarte mare. După accident, circa 600.000 de persoane au fost implicate în operaţiunile de salvare a celor afectaţi, dar şi pentru curăţarea zonei. În anul 1991, autorităţile ucrainene au decis să închidă reactorul cu numărul 2. Celelalte dispozitive şi-au încheiat activitatea în 1996, respectiv 2000. Conform unui raport întocmit anul trecut de specialiştii Greenpeace, locuitorii oraşelor din apropierea zonei în care s-a produs accidentul consumă şi astăzi alimente contaminate cu izotopi precum cesiu-137 şi stronţiu-90. Reprezentanţii organizaţiei susţin că acestă problemă va persista încă multe decenii sau chiar secole de acum înainte. În primele zile de după producerea accidentului, substanţele radioactive au fost detectate numai pe teritoriul Ucrainei, însă în foarte scurt timp, ele au început să afecteze şi celelalte ţări ale Europei. Studii ulterioare, realizate în ţări precum Federaţia Rusă, Polonia şi Belarus, arătau că peste 1 milion de oameni suferă de boli asociate cu expunerea la radiaţii. Substanţele radioactive au afectat în bună măsură şi ţările scandinave. Printre statele afectate se numără şi România. Între 1986 şi 1994, Institutul de Sănătate Publică realiza un studiu, prin intermediul căruia s-a încercat identificarea efectelor dezastrului din Ucraina asupra sănătăţii copiilor cu vârste cuprinse între 0 şi 6 ani. Principala problemă pe care au observat -o specialiştii români la acea vreme a fost faptul că indivizii studiaţi aveau sistemul osteoarticular mult mai sensibil, în comparaţie cu copiii născuţi înainte de data producerii exploziei.

Dezastrul de la Fukushima

     După 25 de ani de la Cernobîl, omenirea a fost martora unui nou accident nuclear. Vineri, 11 martie 2011, la ora locală 14:46 (ora României 05:46), un cutremur cu o magnitudine de 9,1 pe scara Richter se producea în largul coastei de est a regiunii japoneze Tohoku. Seismul a declanşat valuri puternice de tsunami, care atingeau, la un moment dat chiar şi 10 metri în înălţime. Atunci, patru dintre cele şase reactoare ale centralei nucleare ,,Fukushima Daiichi”, localizată în prefectura Fukushima din Japonia, au fost afectate. Acesta a fost cel mai mare dezastru nuclear din istorie, după cel produs la Cernobîl. În urma dezastrului de la Fukushima, peste 19.000 de persoane şi-au pierdut viaţa. Autorităţile japoneze au început să cureţe zona încă din anul 2011, însă toţi roboţii implicaţi în această operaţiune au cedat. Problema contaminării a afectat nu numai populaţia umană care locuieşte în vecinătatea centralei nucleare, ci şi fauna din împrejurimi. S-a dovedit că mistreţii din zonă au fost contaminaţi cu cesiu-137, motiv pentru care vânătorii nu se pot apropia de ei pentru a-i ucide. Problema este cu atât mai mare cu cât numărul acestor animale s-a triplat în ultimii 5 ani. Conform unui raport publicat la data de 23 aprilie 2014, de către specialiştii Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică, în lume existau 435 de reactoare nucleare funcţionale, amplasate în 31 de ţări. Printre statele în care se produce energie nucleară se numără: Australia, Canada, China, Franţa, Germania, Iran, Israel, Japonia, Federaţia Rusă, dar şi România. (Lucia BAKI)