Jorjac
Jorjac, aşa cum i se spunea în familie lui George Enescu, a venit în viaţă ca un cadou menit a împodobi cultura şi arta noastră. ,,De înţeles, aşadar, grija excesivă a cuplului pentru micul Jorjac, numele de alint dat de o mamă nefericită în căsnicie, dar plină de afecţiune faţă de un copil care o va diviniza întreaga viaţă“( Historia, an II nr.4 septembrie 2013, p. 8 ) Tatăl său, Costache Enescu, a studiat la seminar şi a fost învăţător, meserie care i-a adus un bagaj înstărit de cultură. Maria, mama, a fost născută Cosmovici şi a fost fiică de preot. Se va ocupa de Jorjac într-un mod special, poate şi datorită pierderii celor unsprezece copii dar a fost o luptătoare şi pentru acest lucru Dumnezeu i-a dăruit un ,,miracol“. Costache Enescu cînta la vioară iar fiul său i-a moştenit talentul. Maria cînta foarte frumos la voce, chitară şi pian. Marele geniu al muzicii româneşti s-a născut la data de 19 august 1881, la Liveni. Prima vioară o primeşte de la tatăl său la vîrsta de patru ani, iar micuţul Jorjac îl impresionează cînd îi cîntă ,,Valurile Dunării“ compus de Iosif Ivanovici. Primul său profesor de vioară a fost Lae Chiorul, un celebru lăutar local şi căruia Octavian Goga i-a dăruit celebrele versuri. Maestrul Lae însă se va vedea depăşit de elevul său şi va recunoaşte faptul că nu mai are ce să îi descopere lui Jorjac. La cinci ani Jorjac învăţase aproape totul. Costache îşi va prezenta ulterior ilustrul fiu lui Eduard Caudella ( 1841-1921 ), nimeni altul decît celebrul director al Conservatorului din Iaşi. Între cei doi muzicieni va avea loc un dialog celebru. Caudella îl întreabă pe Jorjac: ,,Vrei să cînţi?“ Iar micul geniu îi răspunde-,,Cîntă tu mai întîi, să vedem dacă ştii“. Profesorul îşi va da seama că are în faţă un geniu în devenire.
Vocaţia
În scurt timp el va descoperi tainele solfegiilor şi va cugeta: ,,Mă apucai să compun fără a reflecta. Lucru curios: nu ştiam nimic, nu auzisem nimic sau aproape nimic; n-aveam alături de mine pe nimeni pentru a mă ghida şi, totuşi, avui încă de copil ideea fixă să devin compozitor. Să fiu numai compozitor“. Va deveni şi un pianist talentat. Vorbea cu nostalgie despre primul pian dăruit de tatăl său: ,,Pianul meu nu era nici un Steinway, nici un Gaveau: era un instrument foarte vechi şi modest, sec, complet ostil oricăror nuanţe pe care ai fi dorit să le soliciţi: dar în fine aveam un pian!…Cînd n-ai putut face altceva decît să cînţi melodii, fără cel mai mic acompaniament, ce bine era să înlănţui acorduri! Un pahar de apă proaspătă nu poate face omului însetat mai multă plăcere“. Prima compoziţie o semnrează la vîrsta de cinci ani iar pe copertă se păstrează prima semnătură: ,,Pămînt român-operă pentru pian şi vioară de George Enescu, compozitor român, în vîrstă de cinci ani“. Eduard Caudella îl sfătuieşte pe Costache Enescu să îşi trimită fiul la Viena. Micul geniu va spune trist: ,,Aveam deci să părăsesc această ambianţă rurală, caldă, fericită….Văzînd cum se îndepărta casa natală, locul unde ai trăit înconjurat de afecţiune, de îngrijire, de atîtea privelişti ale naturii, încerci întotdeauna sentimentul neliniştitor că spui copilăriei un definitiv adio“.
Profesori celebri
,,Enescu pleacă spre capitala valsului european însoţit de mama sa, care urma să-l vegheze de-a lungul studiilor sale. Primul pedagog în ale viorii va fi Sigismund Bachrich, apoi, după doi ani, în 1890, va fi admis în clasele superioare ale Conservatorului din Viena, unde va studia cu celebrul profesor Joseph Hellmesberger“ ( ibidem p. 9 ) Acest menestrel celebru făcea parte dintr-o celebră dinastie de muzicieni şi era prieten bun cu Brahms. Enescu se va întîlni cu compozitorul celebrelor dansuri ungureşti. Johannes Brahms a fost pentru George Enescu un adevărat Dumnezeu. A avut parte de profesori minunaţi precum Andre Gedalge care spunea despre el: ,,Unicul dintre toţi, care, după părerea mea, are o personalitate adevărată şi nu-mi dă deloc impresia că deformează ideile curente pentru a le face să pară mai noi, este Enescu. În fond, şi iată gîndul meu, el este singurul care are într-adevăr idei şi suflu“. În anul 1955 George Enescu va declara într-un interviu acordat lui Bernard Gavoty: ,,Am fost, sînt şi voi fi mereu elevul lui Gedalge: ce mi-a dat el a fost o doctrină cu care eram deja în mod firesc de acord“. La Viena Enescu va trăi sub influenţa lui Wagner şi Brahms dar la Paris îl va descoperi pe Bach. Emil Cioran spunea despre divinitate că Bach este unica dovadă a existenţei lui Dumnezeu. Regina Elisabeta a României i-a dăruit lui Enescu patruzeci şi şase de volume ale operei lui Bach. Jorjac începe să-l studieze pe ilustrul compozitor din punct de vedere metafizic, de altfel el va încerca să îi disece toate tainele. Va mărturisi că muzica lui Bach este ,,pîinea sa cotidiană“. Tot el va mai spune despre marele om de geniu din Turingia: ,,Fără nici o exagerare, Bach este pentru mine ceea ce Sfînta Cuminecătură este pentru creştini; de o jumătate de veac el este pîinea mea de toate zilele, iar muzica sa este muzica sufletului meu“.
Poema RomânăOpera sa nu a fost apreciată la adevărata sa valoare în timpul vieţii. În plus, îl mai măcina şi dragostea pentru Maruca. El va spune fără falsă modestie: ,,În lumea muzicii eu sînt cinci într-unul: compozitor, dirijor, violonist, pianist şi pedagog. Cel mai mult preţuiesc darul de a compune şi nici un muritor nu poate poseda o fericire mai mare“. La data de 6 februarie 1898 el va prezenta publicului parizian ,,Poema Română“. ,,Povestea aceasta începe acolo departe, pe plaiurile Moldovei…Încercam să pun în această suită simfonică unele din amintirile copilăriei mele, transfigurate sau, dacă preferaţi, stilizate. Era o evocare foarte îndepărtată! Reînviam imagini familiare ale ţării natale pe care o părăsisem de aproape opt ani şi care mă face astăzi să-i regăsesc mireasma şi priveliştile“. Marele Saint-Saens a apreciat foarte mult această capodoperă iar Edouard Collone va lansa ,,Poema Română“ publicului occidental. Saint-Saens îi va spune lui Enescu în particular: ,,Ei bine, iată, ştii ce vrei!“. Elena Bibescu a fost pentru George Enescu un înger protector. ,,Trebuie să recunoaştem că şi protecţia prinţesei Elena Bibescu, gazda unuia dintre cele mai frecventate saloane pariziene, prietenă cu marele pianist polonez Ignacy Paderewski, cu Marcel Proust, Pierre Bonnard, Leon Blum ( viitor prim-ministru al Franţei ), a contat mult în racordarea lui Enescu la cercurile elitei intelectuale pariziene, cele care contau în promovarea unui tînăr talent în spaţiul public. Oricum, momentul din 6 februarie 1898 va rămîne adînc întipărit în memoria afectivă a tînărului Enescu care, la nici 17 ani, se vedea cîntat de către una dintre cele mai selecte orchestre din lume“. ( Historia, ibidem p. 11 ) . Poema Română este genială, măreaţă, sobră, gingaşă şi autentică. Mark Pincherle spunea despre el: ,,Există în acest om încovoiat, cu mersul mai domol, aceeaşi forţă pe care o iradia frumosul adolescent tenebros, căruia invidioşii nu-i iertau că seamănă cu Beethoven mai fin şi că avea totuşi atîta talent: aceeaşi aureolă care înconjura, ceva mai tîrziu, pe compozitorul lui Oedip…Nu există, în ce cîntă el, nici o notă de indiferenţă, nu există nici o secundă de automatism, ci totuşi este în mod constant creaţie“. La data de 13 Martie 1898 la Ateneul Român va avea loc prima audiţie a ,,Poemei Române“ chiar sub bagheta sa. E.D. Fagure va spune: ,,În Poema Română Enescu ni se înfăţişează în prima desfăşurare mai conştientă a remarcabilului său talent. Am credinţa că violonistul va fi covîrşit de compozitor“. În epoca comunistă această operă nu a fost prezentată niciodată integral pentru că ea a fost urmată chiar de ,,Imnul Regal“.
Regina şi Enescu
Enescu va atrage cu timpul atenţia reginei Elisabeta, nimeni alta decît poeta Carmen Sylva. De fapt ea îi spunea ,,dragul meu fiu spiritual“ iar Jorjac spunea că îi este a doua mamă. Enescu va avea un adevărat cult pentru Casa Regală. În anul 1906 George Enescu marchează cea de-a patruzecea aniversare a Regelui Carol I cu ,,Imnul jubiliar pentru cor, fanfară militară şi harpă“. Regina României lasă cu limbă de moarte să i se cînte la catafalc piesa sa preferată: ,,Andante con moto din Trioul cu pian în mi bemol major“ a lui Schubert.
Anul marilor pierderi
În 1916 România intră în război, an fatal cu mari pierderi teritoriale şi naţionale: se stinge Regina Elisabeta, piere Ştefan Luchian. Tudor Arghezi îşi amintea: ,,…într-o seară, într-o înnoptare totală a camerei şi străzii, uşa camerei lui Ştefan Luchian, imobilizat în întuneric ca un dolmen se deschise. Intrase un străin, care nu mai fusese în camera pictorului niciodată…Îşi scoase pelerina, aruncînd-o în întuneric. Sub pelerină adusese o cutie…Era o vioară, căci vioara începu să cînte…Ce a cîntat, cum a cîntat, Luchian, care plîngea povestind basmul unei seri pe jumătate în agonie, nu a putut să spuie. Străinul i-a cîntat un ceas întreg, numai pentru urechea lui aproape astupată cu lut…Apoi umbra s-a apropiat de patul răstignitului şi i-a spus: <<Iartă-mă, te rog, sînt George Enescu>> Mîinile nu şi le-au putut strînge, pentru că braţele pictorului nu se mai puteau mişca“.
Vioara
George Enescu va declara într-un interviu: ,,Vioara mi-a dat mijlocul de a fi independent…Să nu confundăm cariera şi meseria…Cariera mea se rezumă la cele cîteva opere ale mele. Ea nu are nimic de-a face cu concertele de virtuos“. George Bălan spunea despre el: ,,De alminteri, forţa fascinantă de atracţie a interpretărilor sale provine din capacitatea de a privi muzica dinlăuntrul ei, ca făuritor al ei. Cînd cîntă o sonată de Beethoven sau Brahms, el părea a compune muzica din nou, sunetele curgeau ca şi cum atunci ar fi ieşit prima oară din sufletul creatorului lor. Această perspectivă de compozitor din care privea muzica îi conferea lui Enescu superioritate asupra majorităţii interpreţilor contemporani, care înţelegeau muzica din perspectiva mai limitată, mai exterioară a virtuosului“. În februarie 1902 încîntă Berlinul. Îşi cumpără bilet la ,,Oedip rege“ a lui Sofocle sub interpretarea lui Mounet-Sully, lucru care îl marchează profund. ,,Nu aş putea descrie şocul pe care mi l-a dat lucrarea şi interpretarea ei. Această voce-această voce sonoră şi flexibilă, care aruncă frazele ca şi cum ar fi fost scînduri şi versurile ca şi cum ar fi fost o melodie-va răsuna pînă în ultima clipă a vieţii în amintirea mea…Ieşind de la Comedia Franceză eram halucinat, posedat. O idee fixă îmi cuprinsese mintea: să compun un Oedip al meu“.
Oedip
,,Sofocle şi Mounet-Sully declanşaseră în sufletul lui Enescu ceea ce avea să devină cea mai grandioasă experienţă artistică din viaţa lui. Timp de 25 de ani, compozitorul va fi obsedat, în cel mai pur sens artistic al cuvîntului, de ideea de a-şi realiza capodopera, o Capelă Sixtină a creaţiei sale muzicale. Cu tenacitatea-i cunoscută, Enescu se apucă de treabă. La sfatul lui Pierre Lalo, un cunoscut critic muzical al vremii, apelează la Edmond Fleg, poet şi dramaturg sensibil la provocările operei, pentru a-i pune la dispoziţie textul pentru care va compune muzica. Libretul va fi gata în 1912, dar Enescu, nemulţumit, îi cere autorului să-l refacă în sensul viziunii lui asupra celor două piese ale lui Sofocle: <<Oedip rege>> şi <<Oedip la Colonos>> A doua versiune a lui Fleg e pe placul lui Enescu“. ( Ibidem p. 15 ) Noel Malcom va remarca: ,,Libretul său ne prezintă viaţa lui Oedip nu ca un exemplu înspăimîntător, ieşit din comun, al acţiunii zeilor, ci ca pe un simbol al vieţii umane în general, cu suferinţa şi cunoaşterea inerente ei“.
Maruca, iubirea lui Enescu
În anul 1909 Enescu o întîlneşte la Sinaia pe Maruca Rosetti Tescanu. ,,Afară furtuna creştea, lumina cu violenţă munţii, tunetul făcea să tremure geamurile. Trăsnetul căzuse la cîţiva paşi de casă, peste unul dintre cei mai frumoşi copaci din grădină. În aceeaşi clipă uşile salonului s-au deschis de o parte şi de alta iar majordomul anunţă: <<Domnul George Enescu>> Bărbat, zeu sau demon, este această siluetă de titan ieşită din trăsnet, zveltă, dar compactă, ca de jasp negru?…,Destinul în persoană înaintează spre mine, fatal, irezistibil, pe cînd eu merg, ca o somnambulă, în întîmpinarea lui…Nu ştiu ce cuvinte importante mi-au scăpat, fără ca măcar să-mi dau seama de ce se întîmplă; căzusem într-o prăpastie, cu o minunată senzaţie de prăbuşire“. Maruca s-a născut în anul 1878, urmaşă a unei prestigioase familii de boieri moldoveni. Tatăl ei era cunoscutul Dumitru Rosetti care a trăit între 1852-1897. Om învăţat de altfel, cu două facultăţi, care a tradus opera integrală a filosofului Vasile Conta în limba franceză. ,,Se căsătoreşte cu Alice Jora ( 1854-1937 ), nepoata lui Costache Negri şi mătuşa viitorului compozitor şi dirijor Mihail Jora ( 1891-1971 )“. ( ibidem ) Constantin Argetoianu, omul de stat, spunea despre ea: ,,femeie de mare cultură şi cu personalitate marcantă, o figură impunătoare în societatea românească. ,,Inexplicabil, Dumitru se va sinucide la vîrsta de 45 de ani, în 1897, gest urmat şi de unicul său fiu şi încercat în cîteva rînduri chiar de Maruca. Adăugînd la acestea şi lungile perioade de depresie ale celeilalte fiice, Nellie, care şi-a sfîrşit viaţa într-un sanatoriu pentru boli mintale din Elveţia, avem imaginea unei familii cu o ereditate morbidă, fapt care se va răsfrînge asupra comportamentului Marucăi şi implicit asupra vieţii lui George Enescu“. ( ibidem ) ,,Iniţial însă, viaţa părea să-i surîdă tinerei Maria Rosetti, ea reuşind în 1898 să pună mîna pe cel mai rîvnit burlac al vremii, Mihai Cantacuzino, fiul <<Nababului>>, pe numele său lumesc Gheorghe Gr. Cantacuzino, preşedintele Partidului Conservator, prim-ministru al României în două rînduri şi-ceea ce este cel mai important-cel mai bogat român al epocii. Mariajul îi va aduce tinerei Maruca pe lîngă o imensă bunăstare şi titlul nobiliar de prinţesă, de care va fi extrem de mîndră toată viaţa şi de care nu se va despărţi decît în pragul eternităţii. Cea care în timpul vieţii nici măcar nu răspundea celor care nu i se adresau cu apelativul princiar potrivit, va solicita înainte de moartea sa, în 1968, ca pe piatra tombală aşezată deasupra locului de odihnă veşnică, alături de Enescu, să nu i se treacă titlul nobiliar obţinut prin căsătorie cu 70 de ani înainte. Pare că în clipa supremă a întîlnirii cu Creatorul, Maruca să fi realizat că singurul titlu cu care va intra în posteritate va fi cel de unică iubită a unui geniu“ titrează ,,Historia“. Ilie Kogâlniceanu spunea despre Maruca: ,,Nu era frumoasă, dar era belle, arăta bine. Acest cuvînt în franceză defineşte mai complet înţelesul cuvîntului frumos, adăugîndu-i şi calitatea de eleganţă, distincţie…Avea ceea ce francezii numesc port de tete, adică maniera în care în care capul se personalizează în mod special, un gît lung, cu umerii uşor căzuţi, semnul fizic al aristocraţiei, cum spunea Talleyrand. Nu era foarte înaltă, ţinuta ei maiestuoasă o arăta mai înaltă decît era în realitate. Accentua această ţinută purtînd tocuri înalte şi rochii lungi…Avea mîini frumoase, degete lungi, subţiri, ochii erau mari, negri şi te priveau totdeauna în mod susţinut. Nu era ca celelalte femei. Era altfel!“.
Debutul relaţiei
,,Debutul relaţiei Enescu-Maruca poate fi pus şi pe seama vulnerabilităţii afective a amîndurora din momentul întîlnirii. Compozitorul tocmai îşi pierduse mama pe care o adorase, Maruca se afla sub şocul descoperirii relaţiei dintre soţul ei, Mihai Cantacuzino, şi propria soră, Nellie. Deşi fiul <<Nababului>> avea reputaţia unui afemeiat, nici o clipă Maruca nu-şi putuse închipui că Nellie, pe care o adusese în Bucureşti pentru a o introduce în lumea bună, va ceda avansurilor amoroase ale cumnatului ei. După doi copii, Alice şi Bâzu ( viitorul mare pilot al României ), căsnicia părea reuşită. Idila dintre soţul ei şi Nellie va pune capăt iluziilor Marucăi, care acceptă să rămînă formal soţia lui Mihai Cantacuzino, în realitate cei doi convenind să-şi trăiască viaţa aşa cum considera fiecare de cuviinţă“. ( ibidem ) Aşa apare Enescu în viaţa Marucăi.
Muzician complex
Personalitatea lui George Enescu a fost foarte complexă. ,,În activitatea sa, desfăşurată pînă la Al Doilea Război Mondial între Bucureşti, Paris şi marile capitale, a alternat şi îmbinat compoziţia ( aproape toate formele şi genurile muzicale, cele mai cunoscute creaţii fiind cele două Rapsodii Române, Simfonia a II-a, opera Oedip, capodopera lui ) cu dirijatul, interpretarea, pedagogia ( ţine cursuri la Paris, Siena, Chicago, Harvard )“ ( Enciclopedie Ilustrată de Istorie Universală, Nume, Date, Evenimente, Readerr s Digest, Bucureşti, 2006 p. 236 ) Enescu a fost una dintre cele mai mari personalităţi ale vieţii interbelice din Europa. ,, Printre elevii săi cei mai cunoscuţi se numără Dinu Lipatti, Yehudi Menuhin, Ida Heandel. A fost unul dintre fondatorii Societăţii Compozitorilor Români şi primul ei preşedinte ( 1920-1945 ) A fost membru al Academiei Române şi membru corespondent al Acadeniei de Arte Frumoase din Paris, al Academiei de Ştiinţe şi Arte din Praga etc“ ( ibidem )
Vioara-icoana războiului
În septembrie 1914 George Enescu se întoarce din Franţa cu un vapor urmînd traseul Mediteranei şi ocolind astfel ,,gloanţele“ unei Europe aflată în moarte clinică. În ţară va prezenta ,,Simfonia a IX-a“ de Beethoven şi ,,Parsifalul“ lui Richard Wagner la Ploieşti, Craiova, Râmnicu Vâlcea, Brăila, Galaţi, Turnul Măgurele şi alte oraşe. Era perioada războiului cînd Parlamentul împreună cu Coroana se refugiază la Iaşi. Enescu era şi el acolo împreună cu Maruca. ,,Maruca era şi ea acolo, la reşedinţa din oraş a familiei Cantacuzino, soţul ei fiind, de altfel, ministru al Justiţiei în Guvernul Brătianu. Primăvara lui 1917 este cumplită, nenorocirilor războiului adăugîndu-li-se şi o epidemie de tifos, care face ravagii în rîndul populaţiei. Enescu este peste tot şi mai cu seamă în spitalele pline de răniţi sau de bolnavi de tifos. Se petrec scene incredibile, mutilaţii fără o mînă asociindu-se cîte doi pentru a-l putea aplauda pe maestru“ ( Historia, an II, nr. 4, septembrie 2013, p. 16 ) Dirijorul Jean Bobescu îşi amintea în memoriile sale: ,,Pe Enescu lumea aceasta de estropiaţi, în cîrje sau cu proteze, cu ochii acoperiţi de straturi de tifon, cu picioarele amputate, cărnuri zdrenţuite de schije şi de gloanţe, îl diviniza, îl asculta cu privirile topite în vioara lui minunată. Era parcă un zeupogorît din înălţimi să mîngîie durerea nesfîrşită a oamenilor. După ce concertul se termina, Enescu trecea de la pat la pat, de la brancardă la brancardă, de la scaun la scaun, strîngea mîinile întinse ale acelora care mai puteau să le întindă, mîngîia frunţile înfierbîntate, întreba pe unii, răspundea altora, apoi în pragul uşii se întorcea încă o dată să-i cuprindă cu o singură privire“. Primul Război Mondial a adus orori dar şi două legende care au rămas în conştiinţa românilor. Cea a reginei Maria care umbla dintr-un spital în altul ca să aline rănile soldaţilor mutilaţi, atît cele trupeşti cît şi cele sufleteşti, şi pe cea a lui Enescu care aducea speranţa în sufletele celor obidiţi cu arcuşul său. ,,Mult mai mult decît activitatea sa de virtuoz, Enescu a intrat în conştiinţa publică a vremii şi în memoria colectivă a românilor prin implicarea sa directă şi neobosită în alinarea suferinţelor unor oameni care adeseori nu mai aveau nici o nădejde. Imaginea compozitorului cîntînd la vioară răniţilor se va aşterne pentru totdeauna în iconostasul de suflet al istoriei româneşti“. ( ibidem, p. 18 )
Manuscrisele lui Enescu
Au fost duse cu tezaurul Băncii Naţionale în Rusia pentru a fi ferite de riscul ocupării totale a ţării de către trupele puterilor centrale. Manuscrisele lui Enescu includeau primele schiţe din ,,Oedip“. ,,De-abia în 1924, la insistenţele marelui dirijor german Bruno Walter pe lîngă autorităţile sovietice, lada cu eticheta Musique manuscrite Georges Enesco va fi returnată proprietarului ei“. ( ibidem, p. 19 ) În anul 1920 Jorjac începe munca la monumentala operă Oedip în frumoasa Elveţie, alături de Maruca, iubirea vieţii sale. Maruca scria în amintirile sale: ,,…la sfîrşitul lui aprilie 1920 se instala la Le Chatelet, pentru o şedere nedeterminată, un cuplu fericit, venind mai mult din legendă decît din real…În aşteptare, Pynx, cu ochii plini de visarea tumultuoasă care îi este proprie, cu sufletul, cu geniul plin de har în efervescenţa creatoare, cu capul leonin aplecat asupra partiturii, trasează…primele măsuri ale lui Oedip“. Pe data de 27 aprilie 1931 Enescu va scrie ultimele note ale operei sale în atmosfera liniştită a Tescanilor.
Yehudi Menuhin
Pe cînd se afla la San Francisco Enescu cucereşte inima unui copil măreţ: nimeni altul decît viitorul Sir Yehudi Menuhin. ,,Voiam să alerg în culise şi să stau în apropierea lui. Mi se părea că ar fi fost suficient, pentru ca fericirea mea din seara aceea să fie deplină, dar ştiam că părinţii nu-mi vor permite o asemenea îndrăzneală şi nu am spus nimic. Nu l-am uitat însă niciodată pe Enescu“. Părinţii îl vor aduce însă pe micul lord la Enescu pe cînd acesta se afla la Paris. Enescu va deveni profesorul şi mentorul său. Enescu îl ia pe micul prinţ cu el în România. Spunea cu mîndrie despre elevul său-,,La zece ani cînta Poemul lui Chausson ca şi cînd ar fi avut treizeci, şi nu numai cu o pasiune care-l împingea pînă aproape de transă“. În anul 1927 intervine o scurtă despărţire pentru că Menuhin se duce la Alfred Busch pentru a aprofunda stilul german. În anul 1931 se vor reîntîlni din nou. ,,Am contractat o imensă datorie de recunoştinţă faţă de omul de caracter şi marele muzician care e George Enescu şi care mi-a transmis concepţia sa şi sentimentul său faţă de artă, sentiment profund şi rebel faţă de orice compromis“. În anul 1939 ei înregistrează dublul concert de Bach.
Din nou Maruca
În toamna anului 1939 Enescu va fi nevoit să se întoarcă la Bucureşti unde Maruca încercase să se sinucidă, să-şi toarne acid sulfuric pe faţă. Noel Malcom spunea despre ea: ,,nu avea să-şi mai revină niciodată pe deplin, rămînînd pentru tot restul vieţii, în cel mai bun caz dificilă şi din cale-afară de excentrică, în cel mai rău caz, pur şi simplu nebună. Astfel, singura mare bucurie din viaţa lui Enescu, în afară de muzică, s-a spulberat“. În anul 1937 Enescu va trece peste aceste drame şi se va căsători cu Maruca. Maruca însă îi va răsplăti generozitatea doar cu năzbîtii şi capricii. În plus mai intervine, pe lîngă angina pe bază nervoasă pe care el o avea încă din copilărie, spondilodita anchilozantă ce avea să-i aducă infirmitatea din ultima perioadă de viaţă. Argetoianu, personalitatea politică, spunea despre el: Enescu a îmbătrînit rău; e cocoşat şi începe să semene la faţă cu Ludovic al XVI-lea“.
Ultimii ani
În anul 1946 Menuhin îi face o vizită maestrului la Bucureşti care îl face nespus de fericit. Pe data de 10 septembrie 1946 Enescu şi soţia sa părăsesc România la bordul unui vapor către S.U.A, iar după o perioadă se stabileşte în Franţa. Ultimii ani din viaţă el îi va petrece trist, marcat de boală, nefericire şi concerte extenuante pentru a se întreţine. În anul 1954 îl vizitează cuplul soţilor Menuhin-îl vor găsi într-o stare deplorabilă. Menuhin spunea despre Maruca: ,,arogantă, interesată numai şi numai de persoana ei şi nebună de-a binelea“. Maruca îi vinde manuscrisele iar Enescu îi dăruieşte lui Menuhin vioara sa Guarneri. ,,Pînă în anul 1953 are sub bagheta lui în fiecare an orchestra Filarmonică din Londra şi orchestra BBC“. Îşi reia activitatea pedagogică, ţinînd cursuri la Facultatea de Muzică de la Universitatea din Illinois, Academia Americană de Muzică de la Fontainebleau, Accademia Chigiana din Siena, dar mai ales cele de vară de la Bryanston (Anglia )“ ( ibidem, p. 24 ) Compune superbele Rapsodii, Cvartetul de coarde nr. 2, în sol major din anul 1952 şi excepţionalul poem simfonic pentru tenor, cor, trei voci şi orchestră ,,Vox Maris“ din anul 1954. În acelaşi an comoţia cerebrală îl imobilizează complet la pat. În luna mai a anului 1955 moare i este înmormîntat în cimitirul parizian Pere-Lachaise. După treisprezece ani i se alătură şi Maruca. ( Ştefan BOTORAN )
