,,Tu crezi că unul este Dumnezeu? Bine faci; dar și demonii cred și se cutremură. Vrei însă să înțelegi, omule nesocotit, că credința fără de fapte moartă este?”. (Epistola sobornicească a Sfântului Apostol Iacov)
Istorie, credință și provocare
Continuăm serialul intitulat ,,Pe urmele lui Iisus iudeul, Fiul lui Dumnezeu, fondatorul creștinismului“. Pentru un creștin practicant, obișnuit cu riturile bisericii tradiționale dar și denominațiunile creștine moderne, studiul persoanei lui Iisus Hristos poate deveni o adevărată provocare. Dar, cum am mai spus, rolul istoricului este să scoată la iveală o societate prin cercetare, arheologie, documente, izvoare scrise, toponime, hidronime, onomastică, numismatică, evenimente, sociologie, psihologie, studii de caz și date concrete. ,,În vara lui 2004- spune James D. Tabor- s-a descoperit scăldătoarea din Siloam, menționată în Noul Testament, care a fost uitată și ascunsă vederii timp de secole. Pretutindeni în țară, trecutul ni se dezvăluie grație eforturilor reunite ale arheologilor și descifrării textelor străvechi de către istorici. De atunci, am fost de zeci de ori în Israel și Iordania în calitate de cercetător și de om de știință. Când fac săpături la un sit arheologic, studiez într-o bibliotecă sau efectuez prima evaluare a unei zone, scopul meu rămâne neschimbat: să recreez un trecut care să aibă o mare relevanță pentru prezent”.
Familia lui Iisus, o dinastie
Pentru majoritatea dintre noi, Iisus este Logosul divin care intervine în istorie, Fiul lui Dumnezeu care și-a asumat firea omenească cu toate ale ei, Dumnezeu adevărat și om adevărat, cea de a doua persoană a Sfintei Treimi coborâtă în istorie, dar pentru cercetător este nevoie de un întreg proces, mult mai larg decât catehismul sau predica de duminica. Cercetătorul este obligat să intre în contextul istoric și cultural al unei epoci, pentru ca noi să cunoaștem contextul nostru și adevărul nostru, dar și la ce aderăm sau dacă ne mai mulțumim de faptul că alții au ales în locul nostru, sau dacă noi mai vrem să alegem ceea ce alții au ales pentru noi înaintea noastră: părinții care ne-au dus în brațe să fim botezați și nașii care au mărturisit credința în locul nostru. Putem crede în continuare și fascinându-ne de oportunitățile cercetării istorice? Sau însăși cercetarea este un desiș al ipotezelor și presupunerilor continue, chiar și bazate pe dovezi palpabile? ,,Dinastia Iisus prezintă povestea lui Iisus într-o lumină complet nouă. Este istorie, nu ficțiune. Dar diferă considerabil de portretul standard al lui Iisus prezentat de dogma teologică. Dinastia Iisus propune o versiune originală a creștinismului, pierdută și de mult uitată, dar una care poate fi verificată până la fondatorul ei, Iisus însuși. Impactul și implicațiile acestei cărți sunt cu bătaie lungă și potențial revoluționare. Într-un fel, o putem numi ,,cea mai mare istorie, niciodată spusă”. Pe mulți îi va încânta și incita, pe alții îi va înfuria și revolta, dar, indiferent de crezul personal, îi va provoca pe cititori să cântărească dovezile și să analizeze noile posibilități” (James Tabor)
Familia regală a regelui David
Iisus face parte dintr-o dinastie regală nu doar conform surselor scripturistice dar și a celor istorice, bazate pe cercetări empirice, iar istoricul James Tabor urmărește minuțios acest fir. Din acest punct de vedere credința coincide cu istoria. ,,Dinastia Iisus nu are nicio legătură cu recent popularizatele idei despre faptul că Iisus a fost căsătorit și a avut copii cu Maria Magdalena. În mare parte ficțiune, ideea aceasta se bazează mai mult pe speculații, și mai puțin pe dovezi. Dar, după cum se întâmplă de obicei, adevărul este mai bizar decât ficțiunea și mult mai intrigant. ,,În Dinastia Iisus veți descoperi că Iisus este primul născut al unei familii regale- un descendent al regelui David din vechiul Israel. Chiar a fost proclamat ,,Regele iudeilor” și a fost executat de romani pentru această culpă. Înainte de a fonda o biserică sau o religie nouă, cum se crede în mod curent, a creat o dinastie regală, pornind de la frații și rudele sale apropiate. Iisus a fost mai degrabă pretendent la tron decât fondator al Bisericii” susține Tabor. Atunci cum e cu răspunsul pe care Iisus i l-a dat lui Pilat în cursul anchetei- ,,Împărăția mea nu este din lumea aceasta?”. Transcendentul se împletește cu istoria iar lucrurile nu sunt deloc ușoare. Cercetătorul poate fi un credincios practicant dar trebuie să treacă și prin rolul de ,,avocat al diavolului”? De ce nu? Iisus a fost și fondatorul unei dinastii, dar și Fiul lui Dumnezeu coborât pe pământ. Miile de martiri creștini ne spun asta cel mai bine, pentru că niciun om întreg la minte nu se sacrifică pentru o poveste, și nu pot exista mii și zeci de mii de nebuni care se lasă uciși pentru doar o idee de-a lungul istoriei, trebuie să fie insuflați de o motivație mult mai superioară. ,,Iată, văd cerurile deschise și pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu!” a spus primul martir al Bisericii înainte de a fi lapidat cu pietre.
Mesia
,,Conform prorocilor iudei, Mesia, vlăstarul lui David, care trebuia să conducă poporul lui Israel în ultimele zile, avea să răsară din această linie. Fragmentele din manuscrisele de la Marea Moartă, de curând descoperite, au pus și mai mult în lumină natura concretă a acestei așteptări. Această râvnită descendență regală, davidică, prin revoluționarul ei potențial, era bine cunoscută irodienilor- conducătorii nativi ai Palestinei în acel moment- dar și autoritățile romane, inclusiv împăraților, care conduceau țara. Aceste ,,vlăstare regale” nu erau doar urmărite atent, ci uneori chiar vânate și executate în momente de criză”.
Iacob, fratele după trup al Domnului
,,Cu puțin înainte de a muri, Iisus a creat un guvern provizoriu cu doisprezece conducători regionali- câte unul pentru fiecare trib sau provincie a lui Israel, și l-a lăsat pe fratele său, Iacov, la conducerea acestui guvern în fașă. Iacov a devenit conducătorul de necontestat al mișcării creștine timpurii. Acest important fapt istoric a fost uitat sau foarte probabil ascuns. Dacă îl interpretăm corect-susține Tabor- schimbă tot ceea ce am crezut noi că știm despre Iisus, misiunea și mesajul lui. Toți am auzit de Petru, Pavel și Ioan, dar locul central al lui Iacov, iubitul ucenic și frate al lui Iisus, a fost efectiv șters din memoria creștină. Dinastia Iisus explorează cum și de ce creștinii au pierdut treptat cunoașterea că Iisus era membru al unei familii numeroase, ai cărei membri aveau autoritate dinastică printre adepții lui. Această crucială istorie alternativă, care se păstrează în Noul Testament și fragmentar în tradiția creștină ulterioară, poate fi efectiv recuperată”.
Cel mai important dintre frați
,,Cel mai important dintre frați este, fără îndoială, Iacob, cunoscut în tradiția creștină sub titlul glorios de ,,fratele Domnului” (Galateni 1,19). Iacob este, prin antonomasie, fratele lui Iisus, primul din serie în listele de frați care apar în Matei și Marcu și, prin urmare, cel mai mare. În ciuda identității de nume, acest Iacob nu trebuie confundat cu unul dintre ucenicii lui Iisus din grupul celor Doisprezece: Iacob, supranumit cel Mic, fiul lui Alfeu și al Mariei și fratele lui Iosif, conform listelor date când este prezentată alegerea celor Doisprezece (Matei 10,3; Marcu 3,18 și Luca 6,15) și în alte locuri (Marcu 15,40; 16,1, Matei 27,56 și uca 24,10). Nici cu un alt membru- unul dintre cei mai importanți- al grupului celor Doisprezece: Iacob, fiul lui Zevedeu și fratele lui Ioan, numit tradițional cel Mare, care a fost executat de Agrippa I la Ierusalim în 43 sau 44 d. Iacob, fratele Domnului, apare în Faptele Apostolilor (12,7; 21,18) drept căpetenia comunității din Ierusalim. Este liderul creștinilor de origine iudaică și de limbă aramaică/ebraică ce respectă scrupulos Legea lui Moise și susțin că niciun evreu nu o poate încălca (Galateni 2,12). Nu pare însă să fi impus respectarea Legii neevreilor convertiți la religia creștină (Galateni 2,9), cum voiau să impună alții (Faptele 15, 1.5). Aceasta explică rolul hotărâtor, cum rezultă din Faptele Apostolilor (15, 13-21), în adunarea din Ierusalim, prima mare reunire a Bisericii timpurii. Pavel îl numește pe Iacob ,,stâlp” al comunității creștine alături de Petru/Chefa și Ioan (Galateni 2,9). Într-adevăr, Iacob fusese unul dintre cei trei cărora li se arătase, individual, Iisus după înviere, (v.I Corinteni 15, 5.7) După ce Petru a părăsit Ierusalimul în anul 43 sau 44, Iacob a devenit căpetenia unică a comunității din Ierusalim, până la moartea prin lapidare, în 62 d.Hr., la instigarea marelui preot saducheu Anan. Execuția va avea loc împotriva voinței fariseilor, grup care dăduse nu puțini convertiți la creștinismul incipient” spune Armand Puis. (Ștefan BOTORAN)
