Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruință. Ce nu ştiţi despre viaţa sfântului

,,Ca un izbăvitor al celor robiți și celor săraci folositor, neputincioșilor doctor, conducătorilor ajutător, Purtătorule de biruință, Mare Mucenice Gheorghe, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre” (Troparul Sărbătorii)

Duminică, 23 aprilie 2023, credincioșii ortodocși și greco-catolici îl prăznuiesc pe Sf. Mare Mucenic Gheorghe.   Sfântul Gheorghe a fost condamnat la moarte prin decapitare în ziua de 23 aprilie 304, rămânând de atunci zi de prăznuire. De Sfântul Gheorghe, aproape un milion de români îşi aniversează onomastica.

Chemarea Învăţătorului

 Săteau toţi culcaţi în poziţie înclinată, iar flăcările focului le lumina feţele obosite dar în acelaşi timp extaziate de bucurie.  Fostul vameş a început să-şi ducă la sfârşit povestea de primăvară: ,,Târziu-începuse el să povestească-Sâmbătă noaptea, când se lumina de ziua întâi a săptămânii, a venit Maria Magdalena şi cealaltă Marie, ca să vadă mormântul. Şi iată s-a făcut cutremur mare, că îngerul Domnului pogorând din cer a venit, a rostogolit piatra şi a stat deasupra ei. Şi înfăţişarea lui era luminoasă ca fulgerul şi îmbrăcămintea lui albă ca omătul. Şi de frica lui s-au cutremurat străjerii şi s-au făcut ca morţi. Iar îngerul vorbind femeilor le-a zis: Nu vă temeţi voi, că ştiu că pe Iisus cel răstignit îl căutaţi. Nu este aici, că s-a sculat precum a zis: veniţi de vedeţi locul unde a zăcut. Duceţi-vă degrabă şi spuneţi ucenicilor că s-a sculat din morţi şi iată merge înaintea voastră în Galileia; acolo îl veţi vedea. Iată v-am spus vouă“.  Vameşul chemat să fie pescar de oameni continuă: ,,Iar ele au plecat în sârg de la mormânt şi cu frică şi cu bucurie mare au alergat ca să vestească pe ucenicii lui. Dar când mergeau ca să vestească pe ucenici, iată Iisus le-a întâmpinat şi le-a zis: Bucuraţi-vă! Ci ele venind aproape au cuprins picioarele lui şi s-au închinat lui. Atunci Iisus le-a zis: nu vă temeţi. Duceţi-vă şi daţi de veste fraţilor mei, ca să meargă în Galileia, şi acolo mă vor vedea.. “

Măsluirea

     Matei spuse: ,,Iar dacă au plecat ele, iată unii din străjeri venind în oraş au spus arhiereilor toate cele ce s-au făcut. Atunci ei adunându-se împreună cu bătrânii şi ţinând sfat au dat bani din destul ostaşilor, zicând: Spuneţi că ucenicii lui, venind noaptea, l-au furat, pe când noi dormeam. Iar de se va auzi aceasta la procuratorul, noi îl vom îndupleca şi pe voi fără de grijă vă vom face. Ei luară arginţii şi făcură precum i-au învăţat. Şi s-a răspândit vorba aceasta între Iudei, până în ziua de azi“ Puterea, arginţii, aroganţa, opulenţa, ignoranţa, invidia şi prostia au tins întotdeauna să ascundă adevărul. Dar poţi ascunde soarele sub pernă? ,,Până când voi, proştilor, veţi iubi prostia“ spunea marele Solomon cu câteva veacuri înainte de aceste lucruri. Lucru valabil şi astăzi.

Întâlnirea

     Înfricoşată le-a fost aşteptarea,  dar dulce le-a fost întâlnirea cu Învăţătorul lor iubit. Galileia şi muntele unde le-a poruncit El să-i aştepte. ,,Şi dacă l-au văzut pe el-continuă fostul vameş- s-au închinat lui, iar unii s-au îndoit. Şi apropiindu-se Iisus le-a vorbit lor, zicând: Datu-mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ“.

Porunca

Matei srie:  Drept aceea, mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Învăţându-i să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin“.

După 270 de ani….

Iorgos era militar de carieră călit în focul celor mai grele lupte. Soldaţii de sub comanda lui îl iubeau nespus de mult întrucât el mergea cu ei în primele linii.  Iorgos  le vorbea mereu soldaţilor săi despre curăţenia trupească şi sufletească. Nu se închina la zeii lor romani şi elini. Ostaşii vorbeau cu uimire că se închina la un zeu nemaipomenit care mai întâi a fost om dar a înviat din morţi. Iorgos, tribunul, mai spunea că zeii la care ei se închină sunt năluciri omeneşti în parte şi alţii sunt demoni. Unii dintre ei chiar îl urmaseră în această credinţă ce propovăduia învierea tuturor oamenilor. Se trăgea din Capadocia şi era de neam vestit. Părinţii săi erau nobili cu pământuri întinse. Aceşti patricieni îl adorau pe Hristos, zeul la care era interzis să te închini, altfel înfruntai chinurile şi moartea. Iorgos făcea înconjurul taberei urmat de doi ofiţeri. Prin minte îi treceau fel şi el de gânduri. Îi apărea în minte surâsul candid al blândului său tată care i-a părăsit la o vârstă tânără, mama cu care s-a mutat în Palestina după ce tatăl i-a părăsit, învăţătura la care s-a chinuit să-l deie, şcolile înalte iar apoi îmbrăţişarea carierei armelor prin care tinerii studioşi avansau în societatea romană. A pornit de la zero, mai întâi ca simplu soldat, distins cu ordine militare. Vitejia lui pe câmpul de luptă era legendară. Mulţi duşmani ai Romei trecură prin ascuţişul sabiei lui. Această vitejie l-a dus spre cele mai înalte trepte: tribun cu toate distincţiile şi comandant şef al armatei.

  Zeul luminii

,,Şi iată-spun analele istoriei-că crudul Diocleţian, primind clevetiri mincinoase asupra creştinilor, a adunat sobor mare de dregători păgâni şi a hotărât a se abate cu toată puterea asupra lor, întru a-i şterge de pe faţa pământului. Pe când se ţinea acest sobor păgânesc, sfântul Gheorghe se afla lângă împăratul. Văzând nedreapta pornire, viteazul ostaş s-a gândit că a sta aşa mai departe, în nepăsare pentru fraţii săi de credinţă, ar fi o faptă neiertată de Domnul, şi atunci s-a chibzuit cu judecată că vremea-i prielnică spre mântuire. Aşadar, în ziua întâi şi a doua a ţinerii soborului, sfântul a dat săracilor întreaga sa avere, liberând pe robi şi trimiţând veste în Palestina ca şi averea ce avea acolo, să fie împărţită“. Toţi aşteptau cu sufletul la gură simulacrul de proces din Nicomidia. Spre stupoarea tuturor generalilor şi ofiţerilor, Iorgos ieşi în faţă spunând cu o voce de tunet: ,,Până când, o împărate şi voi, care faceţi pe judecătorii, veţi porni mânia voastră imbecilă asupra unor oameni nevinovaţi? Pentru ce îi prigoniţi? V-au furat ceva, v-au prădat ei pe voi? Ce aveţi cu nişte oameni care doar se roagă? Nu spuneţi voi că trebuie să fim toleranţi cu toate cultele? Şi, mă rog, dacă este toleranţă atunci să fie toleranţă pentru toţi“ Diocleţian căscă nişte ochi speriaţi şi nu-i veni să creadă. ,,Cum, generale, tu conteşti Roma care te-a adus pe cele mai înalte trepte ale elitei sociale?“ Iorgos răspunse: ,,Nu contest Roma, ci minciuna şi samavolnicia care vor face ca Imperiul nostru să se năruiască şi să cădem sub copitele barbarilor“. Diocleţian se prăbuşi livid pe scaun. ,,Zeii nu ne-au ajutat cu nimic, curajul, înţelepciunea şi vitejia ne-au menţinut. Vă închinaţi la nişte plăsmuiri bolnave. Vă înnebuniţi şi vă înşelaţi de veacuri“. Împăratul se uită fix la el şi îl întrebă pe temutul soldat: ,,Cine te-a îndemnat, Iorgos, la o vorbire atât de îndrăzneaţă? Iar el a răspuns: Adevărul…,,Despre ce adevăr vorbeşti tu generale, fă-mă să înţeleg? Care adevăr?“ Atunci Iorgos îşi desfăcu centurionul şi-l aruncă înaintea cezarului spunând: ,,Iisus Hristos cel gonit de voi!“ Împăratul tremura din toate încheieturile şi spuse stins: ,,Iorgos, să nu-mi spui că şi tu eşti creştin!“ Atunci, soldatul de elită, îşi ridică fruntea şi strigă: ,,Sunt rob şi ostaş al lui Iisus Hristos!“ Analele menţionează: ,,Atunci s-a făcut mare gâlceavă în adunare, unii spunând unele, alţii altele, aşa precum e obiceiul în soboarele păgâneşti“. Împăratul le face semn cu mâna să înceteze orice discuţie şi se întoarce către soldatul lui Hristos: ,,Te-am cinstit ca pe un ostaş de elită al Romei Iorgos, şi cu bună judecată. Aşadar, te sfătuiesc, precum un tată şi te îndemn să nu dai de la tine onoarea de soldat al Romei şi de tribun. Nu depărta cinstea zeilor, ca nu cumva să primeşti grele munci pentru neascultarea ta!“ Gheorghe îl privi zâmbind pe împăratul Romei şi spuse: ,,O, de-ai fi cunoscut, împărate, pe adevăratul Dumnezeu, te-ai învrednicit de împărăţia cea mai bună şi cea fără de moarte, iar nu să te îndulceşti cu cea de-acum, nestatornică, deşartă şi repede trecătoare…Ci eu stau în credinţa mea, iar muncile ce-mi făgăduieşti pentru ea nu mă înfricoşează…Fă ce pofteşti cezare!

Osânda
,,Turbat de mânie-spun hagiografele-împăratul a poruncit slujitorilor să ia între suliţe pe înfruntător şi să-l ducă în temniţă. Unul din ei atingând cu suliţa trupul sfântului, de îndată vârful ei s-a turtit, ca şi cum ar fi fost de hârtie, iar gura mucenicului s-a umplut de laudele Domnului. Ducându-l în temniţă, slujitorii l-au pus jos şi, după ce l-au bătut, i-au pus pe piept o piatră mare, astfel fiind porunca împăratului“. Iorgos avea pieptul său vânjos turtit de piatra uriaşă. Diocleţian striga: ,,Te lepezi Iorgos de nebunie?“ Iorgos se întoarce având gura plină de sânge şi urlă: ,,Au oare crezi împărate, că atât de slabă mi-e credinţa, întru a fi îngenuncheată de-aşa puţină asuprire?“ La un semn al împăratului călăii au început să aducă roata de caznă, cea cu ghimpi şi cu ţepuşe. Au aşezat-o pe pieptul generalului şi au început s-o învârtească. Sângele ţâşni pe gura şi nările osânditului. ,,Ei Iorgos, striga Diocleţian, unde îţi este Dumnezeul tău cel viu? De ce nu te-a scăpat de la aceste munci?“ O voce puternică precum un tunet se auzi din înălţimi: ,,Nu te teme Georgios, sunt cu tine!“ Întreaga asistenţă se cutremură de groază. Un tânăr înveşmîntat într-o mantie albă, cu aripi strălucitoare, se apropie de roată şi spuse zâmbind: ,,Bucură-te!“ Legăturile s-au desfăcut ca prin minune şi generalul coborî râzând de pe roată. Împăratul ajunge înspăimîntat la locul de osândă şi se trezi cu fostul general roman stând în faţa ta: ,,Da, Diocleţiane, eu sunt Iorgos!“ Împăratul îşi întrebă înfrigurat fostul tribun: ,,De unde ai tu puterea aceasta, Gheorghe şi cine-i vrăjitorul ce te-a învăţat acestea?“ Soldatul se uită la împărat ca la un nebun şi spuse-,,Nu te mai amăgi cezare, vrăjitorii sunt doar în mintea ta înceţoşată, toate vin de la harul şi puterea Dumnezeului celui viu căruia mă închin, iar ceea ce-mi faci tu nu are nici o putere asupra mea“ Fostul demnitar a fost apoi încălţat cu groaznicele încălţăminte din fier prevăzute cu ţepi ascuţiţi. A fost pus să meargă cu ele până în temniţă dar peste noapte rănile i s-au vindecat. A doua zi nici licoarea otrăvită preparată de vrăjitorul Atanasie nu a avut vreun efect asupra tribunului Iorgos. ,,Iorgos, urlă ca un tigru împăratul înnebunit de mânie, cine ţi-a dat puterea aceasta?“ Iorgos răspunse: ,,Cel ce a înviat din morţi, pentru ca şi noi să înviem aici din moartea păcatului“.

Atanasie cel vindecat

     Vrăjitorul se apropie de urechea împăratului şi îi sugeră o faptă morbidă şi sinistră: ,,Aduceţi luminate un mort din cimitirul elinesc“. Maxenţiu, dregătorul îi spuse rânjind generalului: ,,Să-ţi vedem comandante acum puterea“. Iorgos răspunse-,,Nu eu, ci de vrea Domnul, pe care îl voi ruga, pentru ca să ne arate slava Sa“. Iar apoi îşi îndreptă privirea în sus, spre cer spunând: ,,Doamne, Dumnezeul tuturor puterilor şi-a toată suflarea, puternice Iisuse Hristoase, Doamne, dă acestui neam viclean şi păcătos semnul cerut şi înviază pe mortul acesta, spre slava numelui Tău, în veacul vecilor. Amin“ Mortul o rupse la fugă iar Atanasie, vrăjitorul căzu în genunchi urlând: ,,Mărturisesc şi eu pe Iisus Hristos!“. Păgânii din mulţime urlau demenţial: ,,S-au înţeles vrăjitorii între ei!“ A doua zi capul bietului Atanasie era târât de călăi în timp ce sufletul său era dus de îngeri sus, tot mai sus, în Împărăţia Speranţei. Iorgos, generalul, fu aruncat iarăşi în temniţă. În ultima noapte, Iisus se arătă lui şi îi arătă găurile din mâini şi picioare. ,,Nu te teme Iorgos, i-a spus Domnul, îndrăzneşte!“. În zorii dimineţii, generalul îl chemă pe temnicer, îl îmbrăţişă şi îi spuse: ,,Curând plec la Domnul. După ieşirea mea din viaţa aceasta, să iei trupul meu şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, să-l duci în casa noastră din Palestina, iar tu să păstrezi necontenit credinţa în Domnul Hristos“. Soldatul se uită la el cu ochii scăldaţi de lacrimi şi spuse: ,,Aşa voi face comandante, precum ai poruncit“. Apoi îl salută milităreşte şi se duse.

Zborul spre văzduh

Călăul stătea cu sabia ridicată în timp ce Iorgos, tribunul, îşi puse capul pe butuc. Soldaţii încolonaţi băteau din scuturi în semn de salut pentru fostul comandant. Diocleţian respectă cinstea militară şi le acceptă acest lucru. Capul cel frumos al comandantului se despărţi de trup în timp ce sufletul său era dus de heruvimii trimişi de căpetenia Mihail spre palatele cereşti. Împăratul se ridică şi plecă. Chiar şi din ochii săi curgeau lacrimi. Intră în cortul împărătesc, se aşeză la masă, îşi turnă vin în pocal şi începu să vorbească încet şi suspinând, aşa, ca pentru sine: ,,De ce, Iorgos, de ce?“.

Sarazinul şi vindecarea mâinii

     Sarazinii intrară în Siria iar o ceată răzleaţă, pusă pe pradă şi jaf, se îndreptă spre o bisericuţă închinată Sfântului Gheorghe Unul din ei vede icoana sfântului şi pe preot stând înaintea ei. Apoi se întoarce râzând în hohote: ,,Fârtaţilor, nebunul ăsta se închină unei scânduri. Aduceţi-mi arcul“. Litva păgână dă drumul săgeţii dar săgeata, în loc de a merge spre icoană, s-a ridicat în sus şi, mânată de o putere nevăzută, s-a întors fulgerător şi se opri în mâna celui care-i dăduse drumul. Sarazinului i-a căzut arcul din mână şi urlă de durere. Apoi se întoarse la casa lui unde îşi chemă câteva slujnice creştine şi le rugă să-l aducă pe popă. Preotul se apropie înfricoşat de arabul ce stătea cu picioarele adunate sub el şi pufăia din narghilea. ,,Apropie-te popo! Nu-ţi fie teamă, Allah mi-e martor că nu-ţi fac nimic. Spune-mi dar, ce putere are lemnul ăsta de m-a rănit atât de rău?“ Preotul îi răspunse-,,Eu, omule, nu mă închinam scândurii, ci Dumnezeului meu, ziditorul tuturor, şi mă rugam celui închipuit pe scândura icoanei sfântului mare mucenic Gheorghe, ca să-mi fie mie mijlocitor către Dumnezeu“ Soldatul arab căscă, îşi întinse mâinile şi întrebă: ,,Cine este acest Gheorghe?“ Preotului îi reveni inima la loc şi, încurajat de privirea prietenoasă a arabului, a început să spună: ,,Sfântul Gheorghe nu este Dumnezeu, ci numai slugă a lui Iisus Hristos, Dumnezeul nostru. El a răbdat multe munci de la păgânii care-l sileau să se lepede de Hristos, dar el, biruind toate cu vitejie, a luat dar de la Dumnezeu de a face semne şi minuni. Iar noi, iubindu-l pe el, cinstim icoana lui şi, ca şi cum am privi spre el, ne închinăm lui, îl cuprindem şi-l sărutăm, în acelaşi chip şi tu faci după moartea părinţilor şi fraţilor tăi, căci având îmbrăcămintea lor înaintea ta, lăcrimezi şi le cinsteşti. Aşa şi noi, socotim icoanele sfinţilor nu ca pe nişte dumnezei, ci ca pe nişte închipuiri ale slugilor lui Dumnezeu, care prin icoanele lor fac minuni, aşa cum s-a făcut cu tine, ca să-ţi fie învăţătură, precum şi altora…“ Sarazinul l-a întrebat: ,,Ce voi face cu mâna mea?“ Preotul îi dădu pe loc răspunsul-,,Cere a ţi se aduce aici icoana sfântului, aprinde candela, stai o noapte în veghere, iar a doua zi, unge mâna ta cu untdelemn din candelă, şi te vei vindeca!“ Arabul urmă întocmai sfaturile preotului iar mâna i se vindecă cu totul. Peste câteva zile acesta îmbrăcă haina Botezului.

Balaurul de la Berit

 ,,Lângă cetatea Viritului-povestesc bătrânii-peste marea cea întinsă a Siriei, în Sirofinichia, se afla un iezer foarte mare. În el sălăşluia un balaur înfricoşat, care ieşind din acest iezer pe mulţi oameni sfâşia, trăgându-i după el, în adâncul apelor. De multe ori poporul s-a înarmat şi a purces spre el ca să-l ucidă, dar el slobozea un duh otrăvit împrejur şi gonea sau omora pe toţi cei ce se apropiau. Şi era în cetate mult necaz şi mâhnire din pricina aceasta. Într-o zi, cei din cetate au mers la împăratul lor, care era păgân şi necredincios, şi i-au zis: <<Ce vom face, oare, că pierim de acest balaur>>?“ Împăratul le-a răspuns: ,,Vom îndeplini porunca zeilor“ Dar zeii la care el se închina erau de fapt diavoli. Şi i s-a transmis prin popii idoleşti ca în fiecare zi, vreme de o lună să deie de mâncare baragladinei câte un copil din cetate. Copila stătea plângând, aşteptând ca jivina să iasă din adâncuri. Părinţii ei priveau înmărmuriţi, cuprinşi de jale şi disperare. Dihania neagră şi urâtă a ieşit din apele iezerului şi se îndreptă spre ea vărsând bale otrăvite. Mulţimea căzu în genunchi iar din pieptul femeilor se auziră vaiete şi bocete. Dintr-o dată un cavaler ce purta uniformă romană apăru pe un armăsar alb şi voinic. În mână învârtea o suliţă de cavalerie. Oamenii strigau să plece de acolo dar el se învârtea liniştit cu bidiviul său ca într-o joacă. Jivina se apropia vărsând spumă. Căpeteniile oraşului strigau: ,,Tinere, eşti nebun, fugi că te despică în două!“. Ostaşul parcă nu-i auzea şi nu le dădea nici o importanţă. Îşi mână armăsarul de luptă direct spre monstru şi cu o lovitură dibace i-o înfâpse în gâtlej. Dihania slobozi sânge negru pe gură şi se prăbuşi horcăind înfricoşător. Atunci soldatul strigă către ei: ,,Duceţi-l în cetate, să vadă toată lumea drăcovenia pe care am răpus-o în numele Domnului Iisus Hristos, după care se pierdu în zare“ Două zeci şi cinci de mii de oameni se botezară apoi în numele Sfintei Treimi. Soarele se ridică pe cer luminând totul. Toţi se gândeau la voinicul îmbrăcat în haine de roman care le aduse liniştea în cetate. Noaptea trecu liniştită, pruncii dormiră lin, femeile îşi îmbrăţişară bărbaţii iar, înspre dimineaţă se auzi cântecul păsărelelor. Întreaga natură se trezi la viaţă vestind venirea Primăverii cu iz de tămâie şi miresme de flori.

Moaştele Sf. Gheorghe sunt la Lodd

Sfântul Gheorghe este renumit în toată lumea creştină, că unul dintre cei mai cunoscuţi şi iubiţi sfinţi, şi cu atât mai mult în Lodd, oraşul său natal. După martiriul sfântului, creştinii i-au luat sfântul trup şi i l-au adus în Tara Sfântă, în satul său natal. Biserica Sfântul Gheorghe (el-Khader) din Lodd (Lida). este unul dintre cele mai mari sfinte locaşuri închinate martirului din secolul al IV-lea. Mănăstirea greco-ortodoxă are două hramuri: Sfântul Mare Mucenic Gheorghe şi Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil. Actuala biserica din Lodd a fost ridicată în anul 1870, avându-şi zidurile lipite de Moscheea El-Chodr. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, Patriarhatul greco-ortodox de Ierusalim a primit aprobarea, de la autorităţile otomane, spre a reconstrui o biserică pe locul unei foste basilici creştine. Ultimele ruine din acest loc, peste care s-au aşezat cele noi, aprtineau unei structuri creştine din secolul al XV-lea; nouă clădire a bisericii ocupa fosta noava şi absida stângă a vechii biserici, cu toate că ruinele cele vechi se întindeau pe mai mult de atât. Pentru a aproba zidirea noii biserici, autorităţile otomane au cerut ca restul spaţiului să fie dăruit spre a se ridica şi o moschee. De aceea, actuala Biserica a Sfântului Gheorghe se ridică doar în colţul nord-estic al vechii basilici creştine. Hala centrală a moscheii păstrează, chiar în centrul ei, o coloană veche ce se afla în naosul basilicii creştine. Deasupra uşii de intrare în biserică se afla un frumos basorelief înfăţişându-l pe Sfântul Gheorghe omorând balaurul. Într-o capelă subterană, actuala biserica ortodoxă păstrează mormântul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe şi o parte din moaştele sale. În partea dreaptă a altarului, în dreptul scărilor ce coboară în capela subterană, se afla „lanţurile” cu care a fost legat Sfântul Gheorghe, înainte de a fi omorât. Sarcofagul de piatră din capelă a fost restaurat în anul 1871, în vremea Patriarhului Chiril.  Localitatea Lod sau Lido este o localitate cu populaţie mixtă, de arabi şi evrei, aflată la o distanţă de aproximativ 15 kilometri sud-est de Tel Aviv, în Districtul Central al Israelului.

Sfântul Gheorghe în iconografie

     Iconografia păstreaza imaginea Sfântului Gheorghe călare pe un cal, străpungînd cu suliţa un balaur. Este vorba despre o legenda pioasă, in care Sfâtul Gheorghe salveaza cetatea Silena, din provincia Libiei, terorizata de un balaur. Această imagine a sfâtului a rămas în amintirea oamenilor ca model de curaj în lupta cu diavolul. Mai este reprezentat într-o mantie roşie, culoare tradiţională pentru un martir, dar şi ca războinic pedestru sau ca tribun militar în veşminte patriciene, cu o diadema metalică pe cap, cu o platoşă sub mantie, ţinând o cruce în mâna dreaptă şi o sabie în mâna stângă.

Sfântul Gheorghe pe Steagul Moldovei

     Reprezentarea Sfantului Gheorghe doborând balaurul este prezentă şi pe Steagul Moldovei, aflat la Mănăstirea Zografu din Muntele Athos. Pe acest steag se află şi rugăciunea Sfântului.  Ştefan cel Mare către Sfîntul Gheorghe: „O, luptătorule şi biruitorule, mare Gheorghe, în nevoi şi în nenorociri grabnic ajutător şi cald sprijinitor, iar celor întristaţi, bucurie nespusă, primeşte de la noi această rugăminte a smeritului tău rob, a Domnului Io Ştefan Voievod, din mila lui Dumnezeu, Domnul Ţării Moldovei. Păzeşte-l pe el neatins în lumea aceasta şi în cea de apoi, pentru rugăciunile celor ce te cinstesc pe Tine, ca să Te preamărim în veci. Amin. Si aceasta a făcut-o în anul 7008 (1500), în al 43 an al Domniei Sale“. Menţionăm că pecetea Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei poartă chipul Sfântului Gheorghe, preluat după steagul de luptă al Sfântului Ştefan cel Mare.

Sfântul Gheorghe ca ocrotitor

     În 1222, regele Angliei, Richard Inimă de Leu, l-a ales pe Sfântul Gheorghe patronul spiritual al Casei Regale şi al întregii ţări. Regele Edward al III-lea a înfiinţat „Ordinul St. George”, iar Crucea Sfântului Gheorghe a devenit, mai tîrziu, steagul Angliei, „Union Jack”. Marele Mucenic Gheorghe este considerat şi ocrotitorul Georgiei, Armeniei, Maltei, Lituaniei, Serbiei. Amintim că Sfântul Gheorghe este şi ocrotitorul armatei romane.
De Sfântul Gheorghe, aproape un milion de români îşi aniversează onomastica. Sfântul Gheorghe a fost condamnat la moarte prin decapitare în ziua de 23 aprilie 304, rămânând de atunci zi de prăznuire.

Gheorghe- nume de rezonanță la români

Gheorghe este un nume foarte des întâlnit în onomastica creștină, mai ales în rândul poporului român. ,,Gheorghe, Gheorghina, prenume deosebit de frecvente în onomastica românească, ocupând locul al treilea, după Ion și Nicolae, cu aceeași frecvență fiind întâlnite și în restul lumii creștine, datorită vieții și minunilor săvârșite de Sf. Mare Mc. Gheorghe, purtătorul de biruință. Prenumele datează dintr-o perioadă mult mai veche decât cea bizantină, fiind atestat înainte de Bizanț, la Platon. Georgios, ca prenume reproduce un substantiv comun frecvent în perioada greco-romană, …,,agricultor” sau ,,lucrător al pământului”. La greci a fost și este pronunțat și Iorgos, prin înmuierea lui g în preajma lui i, formă pe care o avem și noi, atestată chiar din primele decenii ale sec. al XV-lea” spune cercetătoarea și filologul Aurelia Bălan Mihailovici. Numele Gheorghe are multe derivate la noi: ,,Zorza (1400), Gherghina (1415), Gherghița (1453), toponim la Gheorghe (1465), Iuga, Ganea (1475), Giurge, Giurcă, Giura, Ghiura (1489), toate înregistrate în documentele moldovene din timpul lui Ștefan cel Mare. Derivatele hipocoristice sunt atât de numeroase încât le reținem doar pe cele mai frecvente: Gheorghe, Gheorghiță, Ghiță, George, Georgică, Gică, Georgeta, Geta, Getuța, Iorgu, Iorgachi. Această dezvoltare a formelor, pe diferite niveluri demonstrează vechimea și frecvența acestui nume la români, explicată în primul rând prin venerarea Sfântului care este patronul a numeroase biserici…” (Aurelia Bălan Mihailovici, Dicționar Onomastic Creștin)

Originea Sfântului

Nu există foarte multe documente istorice legate de Sf. Gheorghe, dar din ceea ce știm, el s-a folosit de singurul sistem din vremea sa pentru a avea acces la elita societății romane: armata. Ca să ajungi în elita societății romane  sau să-ți păstrezi blazonul dat de apartenența la o familie nobiliară, trebuia mai întâi să treci prin armată.  ,,Originar din Capadocia (N.R- Turcia actuală), născut într-o familie de creștini de neam bun și foarte bogată, cu domenii întinse în Palestina, care i-a asigurat o educație deosebită, a fost întotdeauna deschis învățăturii, viteaz și loial căpeteniilor armatei. Este ales tribun și primește toate distincțiile, fiind numit comandant șef al armatei” spune Aurelia Bălan Mihailovici în   Dicționarul Onomastic Creștin.   ,,Pe vremea păgânului împărat Dioclețian, asupritorul creștinilor, se afla în cetatea Romanilor minunatul ostaș al lui Hristos, sfântul Gheorghe, de fel din Capadochia, fiu din părinți creștini cinstiți, care l-au învățat de mic dreapta credință. Rămânând de mic copil orfan de tată, maica lui s-a mutat dimpreună cu el în Palestina unde avea multe averi și moșteniri. Ajungând la vârsta desăvârșită și fiind viteaz și mândru la chip, a fost rânduit ostaș și pus căpetenie peste o ceată vestită, de ostași vrednici. Arătându-și vitejia în războaie, a fost rânduit voievod de către Dioclețian, care nu-l cunoștea atunci ca slujitor plin de credință al lui Hristos” (Vieţile sfinţilor).

Sfârșitul

Împăratul Dioclețian, pentru a conduce mai ușor, s-a folosit de două tetrarhii. Pentru a analiza sfârșitul Sf. Gheorghe trebuie să trecem puțin prin istoria vremii.  ,,El (N.R- împăratul Dioclețian) a inaugurat și o nouă formă de guvernare. Îl asociază la domnie pe Maximian cu titlul de cezar la 1 martie 286 și august de la 19 septembrie 286. Dioclețian ca protoaugust păstrează inițiativa preluând conducerea Orientului, iar Maximian pe cea a Occidentului. Actele normative se dădeau în numele celor doi auguști. După anul 292 cei doi și-au asociat câte un cezar. Dioclețian l-a luat pe ginerele său Galeriu (Maximian Galeriu), încredințându-i Illyricul, Macedonia și Grecia, iar Maximian numit Cezar la 1 martie 293 pe Constantius Chlor (N.R- tatăl lui Constantin cel Mare, primul împărat creștin al Imperiului Roman), cu care asemenea s-a înrudit (Constantiu părăsind-o pe Elena, s-a căsătorit cu fiica lui Maximian, Flavia Maximiana Theodora), asigurându-l pe scaunul Galiei, Spaniei și Britaniei, având reședința la Trier, în timp ce Maximian conducea Italia și Africa, rezidând la Mediolanum. Dioclețian a impus monarhia absolută și a impus fastul oriental (veșminte pompoase, diademă, ceremonial complicat). Trăia retras în palat și cei  care-l vizitau trebuiau să se prosterneze în fața lui și să-i sărute marginea mantiei. Era adorat ca un zeu luându-și chiar titlul de Jovius, iar Maximian pe cel de Herculius la 21 iulie 287. Deși era un păgân convins și lupta pentru restabilirea autentică a cultului păgân neacceptând sincretismul, el s-a arătat la început tolerant față de creștini, care erau prezenți în administrație, armată și chiar în serviciul palatului. Cezarul Galeriu era însă un intolerant, fanatic, incult și brutal. În atitudinea sa anticreștină a fost influențat și de mama sa, Romula (originală din cetatea Romula, Reșca- capitala Daciei Malvensis-Oltenia), refugiată în 248 în sudul Dunării, datorită invaziei carpilor, unde a întemeiat orașul Romalianum…În anul 297 Galeriu a obținut o strălucită victorie împotriva perșilor. În anul următor (198) a declanșat prigoane împotriva creștinilor sub pretextul curățirii armatei de elemente periculoase…Asemenea lui Galeriu proceda în Apus și împăratul Maximian Herculius, politica sa anticreștină fiind susținută de unii guvernatori și filosofi neoplatoni, printre care amintim pe guvernatorul Bitiniei, Hierocles. Ei socoteau creștinismul periculos pentru armată și stat, iar comandanții armatei și preoții păgâni îi învinuiau că în prezența lor nu se poate ghici. Cu toate acestea Dioclețian nu s-a lăsat atras în acțiunile anticreștine cerute de colaboratorii săi în discuțiile purtate la Nicomidia. Dioclețian a cerut să fie consultat și oracolul de la Milet, închinat lui Apollo, care s-a pronunțat în defavoarea creștinilor. Astfel, protoaugustul Dioclețian, influențat și de neoplatonicul Porfiriu, care în jurul anului 300 scrisese o lucrare împotriva creștinilor, a declanșat persecuția împotriva lor”. (Pr. Nicolae Chifăr, Istoria creștinismului, vol. I) Aceste studii documentare ne pot face să înțelegem lesne faptul că ascensiunea tânărului Gheorghe a avut loc în perioada de toleranță a lui Dioclețian, iar sfârșitul său a avut loc după reorientarea lui Dioclețian. Au fost date astfel patru edicte împotriva creștinilor. ,,În primăvara anului 304 Galeriu reuși să-l determine pe Dioclețian să emită un al patrulea edict de persecuție împotriva creștinilor, care imita pe cele date de Deciu și Valerian, declarându-se război creștinismului. Acum s-au aplicat pedespe foarte aspre, unele chiar fără temei legal….Cei mai mulți martiri s-au înregistrat în Orient, în special în provinciile dunărene, unde acționa Galeriu. Dintre martirii mai însemnați amintim pe Antim, episcopul Nicomidiei decapitat în 303. În Egipt, la Eliopol, a murit Sfânta Varvara, iar în Cilicia au suferit martiriul cei doi medici, Cosma și Damian, care practicau medicina gratuit. În Antiohia Pisidiei a suferit Margareta, în Capadocia Sfinții Gheorghe și Doroteea, iar în Tesalonic au suferit martiriu sfintele Agapi, Irina și Hiona”. (Nicolae Chifăr) Conform Vieților Sfinților, se pare că Gheorghe, tribunul, a luat atitudine împotriva celui de al patrulea edict, gest care i-a adus în cele din urmă sfârșitul: ,,Pe când se ținea acest sobor păgânesc, Sfântul Gheorghe se afla lângă împăratul. Văzând nedreapta pornire, viteazul ostaș s-a gândit că a sta așa mai departe, în nepăsare pentru frații săi de credință, ar fi o faptă neiertată de Domnul și atunci s-a chibzuit cu judecată că vremea-i prielnică pentru mântuire…”. El și-a împărțit averea celor săraci, i-a eliberat pe servitorii din propria-i casă și a mărturisit că este creștin. ,,Este chestionat și va răspunde direct la întrebările privitoare de credință și cult, mărturisind că este ostașul lui Iisus Hristos. Din acest moment al dezvăluirii încep supliciile mari, urmărindu-se să fie ucis în cele mai cumplite torturi, spre a fi exemplu tuturor ostașilor. Totul a eșuat, căci Sfântul era sub harul lui Hristos și ieșea nevătămat din cele mai cumplite torturi. Văzând toate acestea, soția împăratului Dioclețian, Alexandra, a crezut în Dumnezeul lui Gheorghe și s-a botezat, mărturisind credința ei în momentul în care în templu, la rugăciunea Sf. Gheorghe, toți idolii au căzut, sfărâmându-se. Împăratul o condamnă și pe ea la moarte prin decapitare odată cu Sf. Gheorghe, la 23 aprilie”. (Aurelia Bălan Mihailovici) (Ștefan BOTORAN)