Eroii anticomuniști care au ocupat legația românească din Berna. În  14-16 februarie 1955, cinci tineri români au ținut Europa cu sufletul la gură

Dumitru Ochiu, Ion Chirilă, Oliviu Beldeanu, Stan Codrescu și Teodor Ciochină   erau refugiați politici în Occident, evadați din iadul instaurat de sistemul represiv condus de Gheorghe Gheorghiu Dej. Aveau deja la activ o întreagă serie de acțiuni împotriva comuniștilor, atât în țară, cât și în exil. Ocuparea legației române de la Berna era o formă de protest față de crimele, abuzurile și încălcările flagrante ale drepturilor omului din România comunistă. Prin acest demers extrem, doreau să atragă atenția opiniei publice internaționale asupra suferințelor îndurate de națiunile captive ale Europei de Est. Prin atacul lor asupra legației românești de la Berna au reamintit Occidentului indiferent de suferința popoarelor ce se aflau dincolo de Cortina de Fier și au dezvăluit acțiunile de spionaj pe care Securitatea le desfășura în beneficiul NKVD  împotriva țărilor Europei de Vest. Vestea spectaculoasei ocupaţii a ambasadei din Berna a făcut înconjurul lumii. ,,Legaţia românã din Berna cuceritã de luptãtorii rezistentei”, aşa suna titlul de pe prima paginã a ziarului ,,Berner Tagblatt”.

Au fugit în Iugoslavia

•   Dumitru Ochiu și Ion Chirilă fuseseră colegi la liceul ,,Cuza-Vodă” din Huși , unde militaseră într-o grupare clandestină anticomunistă, reușind să inducă în eroare agenții Securității și, astfel, să fugă prin Iugoslavia.
•   Elev bucureștean, Stan Codrescu a participat, încă din 1944, la protestele anticomuniste, unde a și fost grav maltratat de contramanifestanții comuniști. Iar în 1946, avea să participe la sechestrarea primarului comunist din satul natal, ca urmare a abuzurilor acestuia împotriva țăranilor. În timpul stagiului militar, fiind detașat la grăniceri, va profita și va trece granița în Iugoslavia.
•   Teodor Ciochină era basarabean, scăpat de persecuțiile ocupantului sovietic din 1940, și revenit în ținutul de peste Prut alături de armata germană, după 1941. Rămas fără un picior, el a fost totuși deportat de ruși în Siberia, de unde va evada, revenind în țară, unde va fi aruncat însă în închisoare. Deși invalid, a evadat din nou, ajungând și el în Iugoslavia.
•   Șeful grupului era Oliviu Beldeanu, arestat prima oară în 1945, la 21 de ani, pentru răspândirea de lozinci favorabile lui Iuliu Maniu și Partidului Național Țărănesc. Fusese închis o perioadă pentru colaborare cu rezistența armată din Munții Piatra Craiului și Făgărașului, și cunoscuse pe pielea sa tratamentul sălbatic al închisorilor politice din România. Avea să evadeze din țară în 1949, prin Iugoslavia. Serviciile secrete iugoslave i-au oferit libertatea în schimbul efectuării unor misiuni de spionaj în România, dar la Trieste rupe legăturile cu iugoslavii și ajunge în Occident, stabilindu-se la Munchen, iar apoi în Elveția, la Konstanz. Pe ceilalți camarazi ai săi îi cunoscuse în timpul periplului prin închisorile și lagărele iugoslave. El a fost creierul organizării, până în cele mai mici amănunte, a acțiunii de la Berna.

Filmul atacului

Au ales legația românească de la Berna ca urmare a suspiciunii că diplomații acestei legații erau de fapt spioni în favoarea sovietelor. Atacul a fost precedat de îndelungi antrenamente și de procurarea de arme. Acţiunea spectaculoasã a început cu aproape 43 de ore înainte cu asaltul minuţios pregãtit asupra clãdirii legaţiei de pe strada Schlössli, unde azi se aflã Casa Universitãţii. Au ajuns la Berna pe 14 februarie, iar în VW-ul lor au ascuns diverse arme.   Cãpeteniile  Oliviu “Puiu” Beldeanu şi Ioan Chirilã pãtrund  pe terenul legaţiei în noaptea lui 14 februari, Stan Codrescu şi Dumitru Ochiu stau de veghe în parc şi Teodor Ciochinã rãmâne la maşinã. Ei aveau să escaladeze gardul și, în timp ce Codrescu și Ochiu asigurau garda în curte, Beldeanu și Chirilă s-au îndreptat în anexa ce adăpostea cancelaria. Aici locuia șoferul legației, Alexandru Șețu, în realitate ofițer de Securitate, care locuia aici împreună cu soția sa. Pătrunși înăuntru, ei vor proceda cu multă grijă la imobilizarea soției lui Șețu, începând să caute ore întregi documentele incriminatoare. În jurul orei 2.00 din noapte, avea să își facă apariția Aurel Șețu, care a fost somat de Codrescu dar, după o scurtă luptă corp la corp, avea să fie împușcat tocmai când vroia să folosească pistolul automat. Împușcăturile au alertat personalul legației, dar și pe Beldeanu și Chirilă, care părăsiră cancelaria cu sute de documente. Erich Stoffel, șeful legației, se aruncă pe fereastră, abandonându-și soția și copii, care însă au beneficiat de purtarea omenoasă a celor patru luptători.   Speriaţi de împuşcãturi, unii membri ai ambasadei pãrãsesc zona, alţii sunt lãsaţi liberi de ocupanţi. Dupã împuşcãturi zeci de locuitori îngrijoraţi sunã la poliţie. La aproape patru ore de la asalt începe şi poliţia sã se alarmeze.

Ochiu s-a predat poliției elvețiene

Alertată, poliția elvețiană a înconjurat legația RPR, neputând însă să pătrundă ca urmare a interdicției menținute de șeful acesteia, Stoffel. Seara, primul luptător avea să se predea polițiștilor elvețieni, înmânând autorităților sute de coumente ce dovedeau fără dubiu activitățile de spionaj desfășurate de personalul legației. El va declara că ocuparea legației are ca scop demascarea acțiunilor ostile ale regimului de la București împotriva Occidentului. El avea să descrie, de asemenea, regimul de exterminare aplicat de comuniști elitelor deținute în închisorile politice. Ochiu a susținut ca revendicare eliberarea generalului Aurel Aldea, a episcopului Ioan Suciu, a redactorului țărănist Anton I. Mureșanu și a fruntașului țărănist Ilie Lazăr. El a mai declarat despre ceilalți trei camarazi ai săi că juraseră să rămână în legație până la moarte sau până când guvernul comunist de la București le va îndeplini doleanțele.

Protestul lui Stoffel, fără efect

Demascat în acțiunile sale de spionaj, Stoffel dezlănțue un virulent protest la adresa autorităților elvețiene, acuzându-le de violarea neutralității, și cerând arestarea tinerilor români, pe care îi numea fasciști, și predarea lor Bucureștiului. Comisarul elvețian Kurt Kessai, a refuzat să ia cu asalt legația, așa cum cerea Stoffel, tratând cu tinerii anticomuniști și convingându-i să se predea.

Au fost judecați de o curte elvețiană

Ei aveau să fie judecați de o curte elvețiană, beneficiind de intervenția favorabilă a multor personalități ale exilului românesc, între care avocatul Ion Rațiu, prințul Nicolae al României și fostul șef al Comunității Evreiești din România, Wilhelm Filderman. Date fiind circumstanțele atentuante, precum și serviciile evidente făcute securității statelor occidentale, ei au primit pedepse nesemnificative, între patru ani și un an, toți fiind eliberați însă mult mai repede. Au existat speculații în sensul că acțiunea lor ar fi putut fi coordonată de servicii secrete occidentale, în special cele americane, care ar fi urmărit să devoaleze acțiunea de spionaj prosovietic desfășurată de Securitatea română sub acoperirea corpului diplomatic. Dar aceste supoziții nu au fost niciodată confirmate. Membrii grupului au  primit pedepse relativ ușoare: Oliviu Beldeanu, 4 ani de închisoare, Stan Codrescu (care a deschis focul asupra așa-zisului șofer Aurel Șețu întrucât acesta nu a vrut să se supună somației sale) și Ion Chirilă au primit 3 ani și 6 luni de închisoare, iar Dumitru Ochiu numai 1 an și patru luni. În România, au fost organizate proteste publice în mai multe orașe, iar, cu ocazia înmormântării lui Aurel Șețu, s-au ținut întâlniri comemorative.

Beldeanu a fost răpit și executat la Jilava

Totuși, mâna lungă a Securității avea să se răzbune. După o serie de tentative nereușite de răpire a liderului Oliviu Beldeanu, acesta avea să fie capturat în 1957. Operațiunea, încadrată în rândul așa numitelor “afaceri umede” ale Securității (asasinate, răpiri și atentate teroriste desfășurate pe teritoriul țărilor occidentale împotriva unor vârfuri ale exilului anticomunist), avea să fie coordonată de generalul Nicolae Doicaru, același care în 1948-52 coordonase teribila represiune împotriva rezistenței armate din Dobrogea. Unealta folosită a fost un anume George Kehayoglu, un pretins om de afaceri, care îl invitase pe Beldeanu la Berlin, pentru a-i oferi un loc de muncă onorabil. Agentul deplânsese soarta tristă a luptătorilor anticomuniști, abandonați mizeriei de indiferența Occidentului. Automobilul care îl preluase pe Beldeanu de la aeroport era condus de un agent STASI, care a trecut de linia de demarcație, în Berinul de Est. Înțelegând că este victima unei capcane, Beldeanu a scos arma, trăgând în șofer și încercând să fugă înapoi, în Berlinul de Vest. Avea să fie împușcat de ofițerii STASI. El a strigat, în timp ce era imobilizat de comuniști: “Germani, ajutor! Sunt răpit. Numele meu este Beldeanu, luptătorul de la Berna!” Capturat, va fi spitalizat, iar după vindecare va fi preluat de Securitate și adus în România, După îndelungi anchete și torturi, va fi condamnat de un tribunal comunist și executat la 16 februarie 1960, la Fortul 13 Jilava. (Buciumul.ro)

 Ce au cerut luptătorii

•    Stan Codrescu: ,,La acea vreme voiam să cerem, în schimb, eliberarea unor deținuți politici din România. Știam că guvernul român n-o să accepte așa ceva. Totuși ne gândeam să facem un gest ca să arătăm lumii ce se petrece în România, că românii nu sunt de acord cu regimul comunist. Știam că pretențiile noastre nu vor fi acceptate. Era însă o luptă”
•  Ion Chirilă: „Nu-i vorba de nici un asasinat. Noi nu am fost acolo pentru a omorî lumea… Am vrut în schimb să-l capturăm pe șeful legației, să punem mâna pe acte secrete și, în schimb, să cerem eliberarea a cinci personalități care erau în închisoare în România”
•  Oliviu Beldeanu: „Noi aparținem mișcării de rezistență română. Am ocupat legația României. Nu o vom părăsi decât în clipa în care guvernul român va elibera pe următorii deținuți și când aceștia vor fi în siguranță în occident: generalul Aldea, episcopul Suciu, ministrul Ilie Lazăr, Anton Mureșanu și Bebe Brătianu. Noi nu avem decât onoarea și viața noastră de pierdut. Nu avem nimic împotriva Elveției și regretăm că am fost siliți să ducem lupta nostră aici”.
•   Generalul Aurel Aldea, anticomunist, membru organizator al Mișcării naționale de rezistență, fusese declarat vinovat și condamnat, la data de 18 noiembrie1946, la muncă silnică pe viață, comutată, la 23 iulie 1947, la temniță grea pe viață. Din cauza condițiilor grele din închisoare, moare însă la 17 octombrie 1949 (n.r., lucru probabil necunoscut de către românii din exil).
•    Ministrul Ilie Lazăr, participant la luptele din Primul Război Mondial pentru eliberarea Cernăuțiului, apoi cu trupele de moldoveni a participat la eliberarea orașului Sighet, a fost arestat de către autoritățile comuniste sub acuzația de trădare, în 1946, chiar înaintea alegerilor, fiind închis timp de 7 luni, apoi a fost iarăși arestat în 1947, fiind implicat în înscenarea de la Tămădău, în urma căreia a fost condamnat la 12 ani de temniță.
•   Anton Mureșanu – directorul cotidianului Ardealul, de orientare naţional-ţărănistă, în care fusese publicat în 1945 singurul îndemn de a participa la ultima mare manifestație anticomunistă de după război.
• Bebe Brătianu (Constantin C. Brătianu), om politic român, ministru în Guvernul Constantin Sănătescu, a fost arestat de regimul comunist în noaptea de 5/6 Mai 1950, Noaptea demnitarilor.

Cine a fost episcopul Ioan Suciu

Episcopul Ioan Suciu s-a născut la Blaj în data de 4 decembrie 1907, părinţii săi fiind preotul Vasile Suciu şi Maria.  A urmat studiile liceale la Blaj, la Liceul „Sfântul Vasile”. La vârsta de 17 ani s-a hotărât să devină preot.  A fost trimis la Roma, la Colegiul Grec „Sf. Atanasiu”, unde a obţinut titlurile de doctor în filosofie şi în teologie. După incă alţi şase ani de studii la Institutul „Angelicum”, la 29 noiembrie 1931, a fost hirotonit preot, la Roma. Revenit în ţară, a fost numit profesor de religie şi limba italiană la Liceul comercial de băieţi, apoi la Academia de Teologie din Mica Romă (Blaj).La 6 mai 1940 a fost numit episcop.  Ioan Suciu s-a afirmat ca fiind unul dintre cei mari oratori ai Bisericii şi ca un prieten de suflet al tinerilor. În anul 1947, episcopul Ioan Suciu a fost numit de Sfântul Scaun în funcţia de Administrator Apostolic al Arhidiecezei de Alba Iulia şi Făgăraş.  În această calitate, a luptat, în mod susţinut, să salveze şcolile şi celelalte instituţii ale Bisericii Române Unite „naţionalizate” de autorităţile comuniste instalate la putere cu concursul trupelor sovietice de ocupaţie. Cu el s-a început prigoana împotriva Bisericii Române Unite.  Ioan Suciu a fost primul episcop greco-catolic arestat de comunişti în noaptea „cuţitelor lungi“ româneşti în care a început desfiinţarea Bisericii Române Unite cu Roma. În noaptea de 28 spre 29 octombrie 1948  a fost dus la Securitatea de la Sibiu, apoi la Ministerul de Interne de la Bucureşti de unde a fost depus mănăstirea ortodoxă de la Căldăruşani, transformată în lagăr. În mai 1950, a fost adus în beciurile Ministerului de Interne, unde a fost supus anchetelor şi torturilor, iar apoi la închisoarea Văcăreşti. În octombrie 1950 a fost transferat la penitenciarul din Sighetu-Marmaţiei, unde a fost internat  între 28 octombrie 1949 şi 27 iunie 1953.   Ioan Suciu se afla închis, alături de alţi episcopi greco-catolici români, în celula 44 a închisorii de la Sighet. ,,În seara zilei de 26 iunie 1953, noi, Episcop Ioan Cherteş, Episcop Liviu Chinezu şi cu mine făceam de gardă (de câteva zile ştiam că va muri). Primul de gardă a fost Chinezu. Ceilalţi ne-am culcat. Pe la miezul nopţii, Suciu începe să recite cu glas înalt şi răspicat Tatăl nostru şi Născătoarea. Eu îl întrerupeam: – Staţi, să nu ne audă gardianul de afară! În timpul acesta a venit la mine la pat Chinezu şi mi-a spus că i se pare că Suciu nu e bine. M-am ridicat repede, am mers la el la pat, l-am pipăit, n-a reacţionat, dar respira încă. I-am trezit rapid pe ceilalţi din cameră, care s-au strâns în jurul patului său. Episcopul Iuliu Hossu i-a dat dezlegarea sacramentală, eu i-am ţinut într-o mână pulsul şi pe cealaltă i-am pus-o pe piept, la inimă, până când aceasta n-a mai bătut. Era 1 fără 20 de minute, în ziua de 27 iunie 1953” descrie moartea lui Monseniorul Coriolan Tămăian. Episcopul Suciu avea ulcer şi i se refuzase orice îngrijire medicală. Trupul neînsufleţit a fost aruncat într-o groapă comună, fără sicriu. Mormântul din cimitirul Săracilor de pe malul Izei a fost nivelat pentru a nu i se mai cunoaşte locul.