Sărbătoarea Crăciunului se putea manifesta în rândul deţinuţilor prin colindele scrise de cei închişi. Aceste creaţii făceau înconjurul închisorii, fiind memorate şi împărtăşite celorlalţi deţinuţi. Nu era deţinut să nu cunoască poezia lui Radu Gyr sau Nichifor Crainic. S-au remarcat şi poeţi ca Ştefan Tumurug, Eugeniu Indreica Damian, Zorica Laţcu, Traian Popescu, Gheorghe Popescu-Vâlcea, Ovidiu Vasilescu, Valeriu Gafencu, Valeriu Anania sau Constantin Dragodan. Colindele erau de fapt mesaje ale suferinţelor din detenţie; foame, frig, torturi, izolare, cu care ei, deţinuţii politici, întâmpinau marele praznic al Naşterii Mântuitorului Iisus. Ioan Ianolide a descris Crciunul anului 1949 trăit în plină reeducare, la Piteşti.
- „În Ajun mă mărturisisem, la semnalul dat de ţeava caloriferului dintr-o celulă unde era un preot. Acesta a făcut dezlegările pentru Sfânta Spovedanie. Fiecare se aduna în sineşi, în faţa lui Dumnezeu şi se privea ca-n oglindă în goliciunea sa de humă străbătută de ispite.[…] Încercam să-L descopăr pe Iisus şi-L chemam în acea scurtă rugăciune a inimii. Uitam de foame, ger şi teroare. Timpul se dilata, devenea lent, imens şi calm. Sufletul acoperea lumea şi evada din temniţă. Încercam să lepăd totul şi să rămân numai cu Dumnezeu. Bucurii mă inundau în cele din adâncuri, înţelesuri noi se desluşeau şi cerurile se deschideau uimitor. Într-un târziu m-am decis să mă cuminec”.
Un raport din 1959 al colonelului Gheorghe Crăciun, comandantul închisorii Aiud, cel care i-a hăituit pe luptătorii anticomunişti din Munţii Făgăraşului, stipula:
- „Preoţii şi studenţii în teologie întreţin în rău starea de spirit întrucât preoţii în preajma sărbătorilor întreabă „cine se spovedeşte” sau „cine se împărtăşeşte” sau că începe postul şi aşa mai departe, nu toţi dar unii din ei şi aş putea spune că majoritatea”.
Crăciunul în închisoarea Piteşti a torţionarului Ţurcanu
,,Se împlinesc şapte decenii de când a început exterminarea sistematică a elitelor poporului român de către regimul comunist.S-a lăsat o tăcere apăsătoare până ce s-a deschis uşa şi cineva a fost împins înăuntru cu lovituri şi înjurături:
– Banditule, altădată ai să mori în beci!
Aşa a apărut Ion, colegul de pat care-mi vorbise azi noapte despre torturile din camera 4 Spital. Înscenarea era de prost gust şi nimeni n-a crezut-o. Ion a aşteptat seara şi mi-a povestit acestea:
– M-au dus la comitetul de reeducare unde-mi făcusem autodemascarea. Trebuia să le dovedesc sinceritatea. Mi s-a dat nişte hârtie ca să scriu tot ce am auzit şi am văzut aici. Ar fi trebuit să fiu readus într-o oră, dar s-au petrecut evenimente mari, neprevăzute, care m-au ţinut acolo până târziu. În timp ce scriam s-a auzit un zgomot puternic. Am fost îmbrâncit în camera 4 Spital. Pe sală am văzut un inspector înconjurat de o gardă puternică. Priveau prin vizorul camerei cele ce se peteceau înăuntru. Pe un perete era spânzurat cu curele, de două cuie, un tânăr care fusese torturat împreună cu mine, dar refuzase orice colaborare cu „reeducarea”. Ţurcanu îl bătuse zi şi noapte. Îi spunea:
– Ca pe Hristosul mă-tii, mă banditule, am să te răstignesc, dar tu nu eşti Dumnezeu, ca ăla, ca să înviezi, învia-l-ar mama dracului de mincinos, că de la el se trag toate ororile săvârşite de legionari… din „spirit de sacrificiu”, ca el, nu?!Bine, o să fiţi ca el… dar nu, n-o să fiţi ca el, o să fiţi ca nimeni în lume! Bă, nu te lăsăm până nu vei spune cu gura ta că Hristos a fost un şarlatan care a înşelat lumea! Şi nu numai atât, bă, va trebui să-ţi răstigneşti singur prietenii, ca să le scoţi pe Hristos din capetele alea verzi! S-a terminat cu jertfa! Aici vă facem oameni, bă, oameni, nu bandiţi, nu mistici!
Acum Genu (Eugen Țurcanu) privea triumfător spre perete. Cu glas liniştit a zis:
– Astăzi e Crăciunul. Bine… Să-l sărbătorim şi noi cum se cuvine!… Hei, tu, ăla, dezbrăcarea! a ordonat unui tânăr.
Acela, tremurând s-a dezbrăcat şi era tot trupul lui vânăt şi însângerat.
– Tu eşti fecioara cea prea…, a zis Genu. Aşează-te în poziţie de născătoare! N-ai mai fătat tu până acum, dar acum ai s-o faci şi pe asta!
Tânărul s-a aşezat pe duşumea. (…)1 Asistenţa scotea strigăte ce semănau cu scheunatul câinilor bătuţi. Actul s-a săvârşit. Genu a continuat:
– Mai trebuie şi îngeri imaculaţi, boi şi măgari, ca să fie legenda verosimilă. Toţi la pielea goală. Vreau o orgie, bă, cum nu s-a mai văzut. Eu, dumnezeu, o ordon ca atotputernic! Şi o să vă iasă Dumnezeu şi din măduva spinării, nu numai din creierii ăia stricaţi! (…) Apoi să treceţi, pe rând, să vă cuminecaţi. (…) Dacă nu vă ajunge, avem tineta plină! Atenţie, Dumnezeu e de faţă, totul să se petreacă după voia mea şi toţi să-mi cântaţi slavă şi osanale. Executarea! a ordonat Ţurcanu.
Şi a început un ritual dement, condus de fantezia lui Genu, care părea inepuizabil. Când jocul macabru şi fantastic era în toi, careva a strigat:
– Dom’, dom’, dom’, … a… a murit…
– Cine, bă, a murit?
– Hristos cel răstignit! Şi a arătat spre peretele pe care era tânărul crucificat.
S-a făcut linişte o clipă. Genu s-a apropiat de cel răstignit. I-a tras un pumn în ficat, altul în burtă, dar acela n-a mai înviat, n-a mai mişcat.
– Am scăpat de umbra aceasta care a luat soarele oamenilor! a zis Genu.
L-au dat jos de pe perete. L-au tras spre uşă, au bătut şi Genu a spus:
– I-a cedat inima. Luaţi-l domnule sergent major! Hei, tu, Şerbule, du mortu’ asta unde-ţi zice domnu’ sergent.
Şerbu l-a prins de picior şi îl târa pe coridor. Când a ajuns în dreptul scărilor, s-a aruncat în gol şi a căzut mort tocmai la subsolul penitenciarului. Temnicerul a dat alarma. Uşile s-au zăvorât imediat. A apărut inspectorul însoţit de gardă. A chemat şi pe doctor. Au înconjurat mortul şi inspectorul, lovindu-l cu piciorul a zis:
– Scrie doctore: sifilis terţiar!
Apoi către director:
– Dispoziţiile partidului şi guvernului sunt de perfectă legalitate şi umanitate. Să nu aud că aici se petrece vreun abuz, că intraţi toţi la puşcărie!
Vorbea tare, ca să fie auzit de deţinuţii care ciuleau urechile să înţeleagă ce se petrece pe coridor. După ce s-a terminat cu cei doi morţi, s-a trecut la inspecţia propriu-zisă. A început chiar la camera 4 Spital. Genu (cum era numit Ţurcanu de ai săi) ne-a aşezat pe toţi pe două rânduri. Inspecţia a ieşit perfect. Nimeni n-a raportat nimic, nimeni n-a protestat. Am înţeles atunci, a încheiat Ion, că fusesem goliţi de orice voinţă personală, nu mai puteam nici să murim, nici să ne apărăm. Reacţionam automat, la comandă, simţeam ordinele în aer. Cred că înlăuntrul nostru s-a produs o schimbare. Ni se pare că ordinele acestea odioase ne aparţin, vin din noi. Începe să ne placă aşa. Am învăţat să gândim ca ei, să minţim ca ei, să ucidem ca ei. Mulţi se cred chiar investiţi cu o mare misiune revoluţionară. Momentul căderii interioare este atunci când renunţi la orice a fost sfânt în tine. De atunci devii o fiară, o bestie, o canalie, şi ai plăcerea să-i faci şi pe alţii să sufere. Poate că este un orgoliu al mizeriei, care funcţionează dincolo de tortură. Totuşi, frica este o forţă formidabilă care se dezlănţuie acolo. O ură nestăvilită suflă peste noi. N-am crezut niciodată că evreii îi urăsc pe creştini, dar inspectorul acela era evreu. Acum înţeleg ce-mi spunea fratele meu…
Ion s-a oprit, m-a privit adânc şi mi-a spus:
– Acesta vă aşteaptă: crucificarea. Veţi deveni o Iudă. Hristos trebui înlocuit cu Iuda în cugetul fiecărui creştin“. (Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă)
Autorul relatează în amănunt o scenă greu de închipuit pentru o minte normală. Întreaga taină a Întrupării Domnului a fost blasfemiată după un scenariu diavolesc elaborat de Ţurcanu, în care orgia şi coprofagia au umilit până la limita nebuniei pe „bandiţi”, cu scopul de a-L scoate definitiv pe Dumnezeu din mintea şi inima lor. Deşi Ioan Ianolide precizează că a descris aceste blasfemii tocmai pentru a-i trezi pe oameni şi a-i face să înţeleagă că diavolul însuşi se ascunde în spatele ideologiilor umaniste (fie ele comuniste ori democratice), totuşi, din evlavie faţă de Maica Domnului şi de taina Întrupării Mântuitorului, nu redăm aici decât frânturi de fraze, din care cititorul poate intui singur cele ce s-au petrecut. (n. Ed. Christiana.)
Baie de sânge în ziua de Crăciun
Mărturia fostului deţinut politic Aurel Vişovan, supravieţuitor al Experimentului Piteşti, despre Crăciunul din 1949 descris în cartea ,,Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai părăsit?” Aurel Vişovan avea doar 22 de ani, când a fost condamnat la 10 ani de temniţă grea şi muncă silnică, la care s-au adăugat încă 25 de ani, în 1958. A executat 17 ani de detenţie.
,,Noaptea de Crăciun răsuna de colinde, de clopoţei şi de vocile colindătorilor (din oraşul Piteşti) şi a trecut cu greu. Trăiam în aceeaşi atmosferă de supraînghesuială în care, pe de-o parte erai obligat să stai culcat, iar pe de altă parte nu puteai să stai nici pe spate, nici în altă poziţie comodă, fiind atât de înghesuiţi, încât ne auzeam respiraţia şi se amestecau transpiraţiile. Sarabanda vergelelor metalice lovite într-un anumit fel de gardieni anunţa deşteptarea în ziua de Crăciun. Nu-mi amintesc dacă aveam posibilitatea de a ne spăla cât de cât mâinile şi faţa, întrucât chiuveta din cele două WC-uri era mai mult iluzorie pentru noi, cei aproximativ 100 de oameni. Am respirat cât de cât uşuraţi când am început să ne mişcăm şi să ne spunem în gând rugăciunea. Recitam Rozariul în fiecare zi şi noapte, în orice moment posibil. În sfârşit sosi şi terciul (sau apa colorată) din ziua de Crăciun 1949… Am început să ne strângem mâinile unii altora cu urările cuvenite acestei datini şi culmea, observam cum din rândurile reeducaţilor se strecurau din ce în ce mai mulţi. Ce gest fratern! mi-am zis… Uite că până şi reeducaţii simt nevoia ambianţei frăţeşti în această zi a bucuriei – cum se mai numeşte ziua de Crăciun. Deodată – brusc – un semnal, un strigăt şi sunt lovit fără să apuc să văd de cine peste ochi, în cap, în burtă… parcă s-ar fi prăvălit cerul în jurul meu. Gemete, urlete… Văd cum unii cad la pământ. Simt cum cad şi eu şi nu mai ştiu nimic. Într-un târziu mă trezesc cu mâna lui Silviu Murgu pe frunte – şi el plin de sânge – realizând că suntem mai mulţi îngrămădiţi sub priciul de la camera 4 Spital. Ce s-a întâmplat? Nu puteam realiza. Simţeam cum sunt tras de picioare în urlete:
-Ieşiţi afară, bandiţilor! La lumină, să fiţi văzuţi!
Suntem scoşi de sub prici toţi cei bătuţi, iar în cameră, la lumina zilei, gardienii cu bâte în mână se uitau la noi. Alături de ei îi recunosc pe Ţurcanu, Sobolevschi, Popa Ţanu şi mulţi alţii…Culmea! Iată şi figurile lui Cori Gherman, Nuti Pătrăşcanu, Burculeţ şi alţii pe care-i credeam că sunt alături de noi.
-Au vrut să ne omoare legionarii! striga Ţurcanu adresându-se gardienilor. Atunci, un alt răpăit de bastoane, ciomege, poate chiar răngi, lovituri de cizme s-au abătut asupra noastră. Regizarea a fost mai mult decât puerilă, dar specifică ideologiei comuniste pentru aplicarea terorii prin orice mijloace. Dacă scăpase vreun centimetru de pe noi neînvineţit de fraţii noştri, gardienii ne-au acoperit într-o baie de sânge. Nu înţelegeam, nu realizam de ce se întâmplă aceste lucruri tocmai în această zi a bucuriei, a Naşterii Domnului nostru Isus Cristos? Nu aveam cu ce să ne oblojim rănile, care rămăseseră deschise şi sângerau. Era deja către seară. Nici vorbă de mâncare în acea zi. Dealtminteri, cine ar fi putut mânca? Unii dintre reeducaţi au rămas printre noi ca să ne păzească. Ceilalţi s-au strâns în partea opusă şi începuseră să cânte un marş comunist pe care îl repetau neîncetat.
-Bandiţilor! tună vocea lui Ţurcanu. O să spuneţi tot; o să vărsaţi din voi tot ce n-aţi spus la Securitate. (termenul întrebuinţat de Ţurcanu era acela de “borât”: O să borâţi tot ce aveţi în voi). Aceasta-i treaba voastră acum: să vă scormoniţi minţile. Să nu mai rămână nimic din ce ar putea periclita securitatea statului comunist.
Eram cu adevărat distruşi. Bătaia gardienilor ne-a confirmat că nu mai aveam cui – pe acest pământ – să ne adresăm. Ne-am simţit abandonaţi în mâinile acestor călăi. Şi totuşi, era ziua de Crăciun. Ziua în care S-a născut Pruncul Isus, dar pentru noi era o Vinere Mare, Vinerea Calvarului şi a deznădejdii. Un strop de lumină – parcă – m-a întărit un pic la gândul că Isus pe Cruce a fost – până şi El – în deznădejde… Dar nu voia Mea, ci voia Ta să fie…O altă avalanşă de lovituri s-a năpustit asupra noastră. De data aceasta îl văd desluşit pe Cori Gherman izbindu-mă cu putere.
-Cum, şi tu ?…
-Gura, banditule! Te cunosc bine ! Să spui tot, tot ce n-ai spus la Securitate. Să nu mai rămână nimic în tine.
Se amestecau loviturile lui Ţurcanu cu ale lui Sobolevschi, Burculeţ, Nuti Pătrăşcanu… Cu toţii loveau în nişte fiinţe rănite de moarte, neputincioase. Eram zdrobiţi şi trupeşte şi sufleteşte”. (Aurel Vişovan, ”Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai părăsit?”)
,,Asa cum n-am uitat Crăciunul lui 1948 de la Suceava, tot asa nu-l voi uita niciodată pe cel din 1950 petrecut în camera 3 subsol. Eram atât de deshidratati si de slăbiti, că păream mai degrabă niste umbre, decât oameni. Dacă până atunci torturile administrate prin bătăi si însetare nu atinseseră încă degradarea absolută, ceea ce voi mărturisi în continuare avea să intre în domeniul patologiei, iar satanizarea să atingă paroxismul. Nu mi-am putut închipui vreodată că omul, fiintă ratională, ar putea să-si înjosească semenul în asa grad. Ce minte de demon a putut să născocească atâta cruzime? Chiar în ziua de Crăciun, când fiecare dintre noi, în intimitatea sa, îsi mai amintea cum sărbătorea Crăciunul împreună cu cei dragi, am fost pusi în fata unor fapte care ne-au uluit. În acea dimineată, îndată ce a sunat desteptarea, la ora sase, Zaharia, care în ultima săptămână lipsise din cameră, a dat ordin ca de acum încolo în fiecare dimineată să luăm pozitia fixă pe prici, iar cei care aveau nevoie să iasă la urină si scaun, nu o vor mai face la tinetă, ci în propria lor gamelă pentru mâncare. Am rămas îngroziti de ceea ce auzeam. Asa ceva nu mai auzisem si nici nu mai văzusem vreodată. În dimineata aceea, multi dintre noi n-au avut nevoie de scaun deoarece, din cauza hranei insuficiente, se iesea afară numai la două-trei zile. De aceea, numai cam a treia parte dintre noi si-au făcut nevoile în gamelă. În cameră era un miros dezgustător, dar îl suportam, căci ne obisnuisem cu el de atâta timp. După ce unii si-au făcut necesitătile în gamelele lor, Zaharia le-a ordonat să se aseze pe marginea priciului, să-si ia lingura si să-si mănânce fecalele. Doamne! Ce scabrozitate, ce înjosire, ce degradare! Multi au refuzat să-si mănânce fecalele, iar altii au avut reflexe de vomă de aveai impresia că-si vărsau matele din ei. Era un spectacol pe care nici o imaginatie, chiar bolnavă, nu si l-ar fi putut închipui. În fata acestei stări de nedescris multi îsi doreau moartea. Şi totusi, au fost unii dintre noi care si-au mâncat fecalele: din pudoare însă nu le voi da numele. Din cauza refuzului altora, a început o bătaie cum numai în camera 2 parter trăisem; se lovea peste cap, peste fată, pe unde se apuca, cu toate instrumentele de tortură. Multi dintre noi am scăpat gamelele pe jos, murdărind în acelasi timp si priciul cu fecalele care degajau un miros gretos. Cei care vărsaseră fecalele pe ei au fost dusi la W.C. să-si spele hainele pătate iar fecalele căzute pe jos au fost strânse cu pumnii si aruncate în tinetă. Cei care au fost sortiti să-si mănânce fecalele, după bătăile pe care le-au îndurat erau atât de schiloditi, că stăteau ca niste statui nemiscate pe priciuri. Au fost crunt bătuti si cei care au avut curajul să-l înfrunte pe Zaharia si să-i spună că nici cei mai odiosi monstri n-ar fi fost în stare să-si degradeze semenul într-un chip atât de bestial. Pentru Pintilie a fost începutul asasinării, în timp ce pentru Nedelcu, al nebuniei. Vlad Drăgoescu, nelegionar, fire sensibilă, avea în continuare un reflex de vomă, de-ti lăsa impresia că-si dădea sufletul. Mă gândeam cu groază cum voi reactiona eu când îmi va veni si mie rândul. Peste resturile de fecale rămase în gamelele noastre s-a turnat apoi zeama de toate zilele, obligându-ne să mâncăm această scârbosenie. Cu toate că Pintilie si Nedelcu au refuzat să mănânce, le-au pus călus la gură si li s-a introdus acest amestec pe gât cu lingurita. După masă, în aceeasi zi de Crăciun, Zaharia s-a dus la camera 4 spital de unde s-a întors cu niste hârtii pe care le-a aruncat pe priciul lui Măgirescu si Păvăloaia, să le citească, iar el a început să se plimbe prin cameră cu mâinile la spate, fredonând repertoriul său. După vreo jumătate de oră de muzică s-a oprit si i-a cerut lui Măgirescu să-i spună pe cei ce stiau să cânte colinde de Crăciun si care se pregătiseră în acest sens înainte de începerea demascărilor. Cum acesta îi cunostea pe toti cei ce pregătiseră colindele ca să sărbătorească Crăciunul în închisoare, i-a adunat pe priciul lung într-un colt si le-a distribuit la fiecare hârtiile aduse. Pe ele erau scrise, pe melodiile colindelor, cele mai scabroase cuvinte la adresa Fiului lui Dumnezeu si la adresa Sfintei Fecioare Maria. Pentru că sunt crestin si toată fiinta mea se cutremura când pronuntam numele lui Dumnezeu, nu puteam sti dacă voi putea să spun acele cuvinte de hulă, de insultă, aduse Majestătii si Sfinteniei lui Dumnezeu si a Maicii Domnului de către slugile satanei, în aceazi sfântă a anului 1950, în camera 3 subsol. Acelasi lucru necurat s-a petrecut în toate camerele de la subsol si parter. Nici cele mai depravate femei din lume, nici un om, oricât de depravat ar fi fost el, nu si-ar fi îngăduit să rostească atari cuvinte de hulă la adresa Sfinteniei lui Dumnezeu. Neavând ureche muzicală, eu n-am fost obligat să fac parte din corul satanic. Au mai refuzat să cânte aceste monstruozităti: Pintilie, Nedelcu, Zelică Berza, Reus Gheorghe, Dinescu si Gelu Gheorghiu. Pentru asta, au fost supusi la groaznice bătăi, iar cântecele au fost intonate în toate cele trei zile ale Crăciunului. A doua zi, ne-au obligat iar să ne facem nevoile în gamelele în care mâncam si, din acea zi blestemată, si până după Pastile lui 1951, nimeni dintre noi n-a mai avut voie să-si spele gamelele si lingurile. De asemenea, nu mai aveam voie să bem apă din ceasca de pe capacul tinetei, ci trebuia să turnăm apa din cească în gamela noastră, înainte de a o bea. Multi dintre noi, ca să mai lungească timpul până când aveau să fie obligati să-si mănânce fecalele rămase în gamelă, se abtineau să aibă scaun, fapt ce a dus repede la constipatie, care a antrenat alte complicatii si mai grave. Tot a doua zi de Crăciun, mi-a venit si mie rândul la această degradantă încercare, neîntâlnită nici măcar pentru animale. Mi-e greu să descriu aceste nelegiuiri si nu numai pentru noi, cei ce le-am suportat, ci si pentru cititori, care vor avea aceeasi reactie de repulsie, scârbă si greată. Ca si în prima zi, unii dintre noi am avut o puternică reactie de vomă numai văzând în gamelele din care trebuia să mâncăm aceste dejectii. Unii au încercat să închidă ochii, tinându-se cu mânade nas, iar altii n-au putut lua nici măcar o lingură. Cei care s-au opus categoric au fost: Petrică Tudose, Eneea, Virgil Mitan, Ion Grigoras, Hutuleac Ion si altii. Printre cei vizati de Zaharia, care asista la acest spectacol grotesc, eram si eu. Oricât am fost silit si bătut si oricât as fi încercat, reflexul de vomă a fost mai puternic si m-a împiedicat să înghit propriile mele fecale. În această atmosferă de miros de vomă, eram convins că fiecare în sinea lui trăia o revoltă vecină cu nebunia. Şi atunci, bătăile continuând cu mai multă bestialitate, până a treia zi de Crăciun, n-a scăpat unul fără să treacă prin această siluire.Toată operatia s-a făcut fără ca gardianul să fie la curent, pentru că nu el ne distribuia masa ca să ne vadă gamelele infecte, ci unul din comitet. În zilele următoare, s-a procedat în acelasi fel si cu urina, cu rezultate mai eficace. Culmea degradării a fost atunci când o parte din noi au fost fortati să mănânce fecalele altuia (eu, nu stiu de ce, nu am fostobligat să o fac). S-a ajuns atât de departe în această nemaipomenită degradare, încât unii dintre noi au preferat să mănânce propriile fecale, pentru a nu fi obligati să le mănânce pe ale altuia. Această siluire paranoică a durat vreo trei săptămâni, iar pentru altii câteva luni, timp în care am fost atât de crunt bătuti pentru că refuzam să ne supunem, încât aceste săptămâni au fost pentru noi începutul unui delir colectiv. Anul Nou 1951, după mărturisirile de mai sus, refuz să mi-l mai amintesc. În aceste săptămâni de oroare, Pintilie si Nedelcu au fost atât de sălbatic torturati, că primul a murit, iar celălalt a înnebunit”.
