Ion Ilioiu: ,,M-au hipnotizat. Simt durere, simt frică şi toate senzaţiile de groază“

În 2012, Ion Ilioiu era ultimul supravieţuitor din Grupul de partizani din Munţii Făgăraşului condus de Ion Gavrilă Ogoranu, dar la 30 octombrie, cu nici o lună înaintea împlinirii vârstei de 83 de ani, a întregit în cer grupul de luptători anticomunişti.  Îşi doarme somnul de veci în  cimitirul vechi din Făgăraş.

•  ,,Cred că am făcut ce trebuia. Chiar dacă nu am biruit, sunt cu conştiinţa împăcată şi nu mă simt vinovat pentru deznodământul luptei noastre. Dacă ar trebui s-o luăm de la capăt aş proceda la fel” spunea Ion Ilioiu jurnalistei Lucia Baki într-un interviu realizat în 1998.

Era elev şi avea doar 18 ani când a luat arma în mână şi s-a alăturat colegilor săi de generaţie pentru a arăta comuniştilor că locurile natale nu-i vor, că aici tradiţiile, credinţa şi dreptatea sunt mai presus de orice. Alături de alţi 14 tineri, studenţi sau elevi de la Liceul Radu Negru, au format Grupul de partizani din Munţii Făgăraşului condus de unul dintre ei, Ion Gavrilă al Ogoranului.  Toţi acei tineri   s-au luptat timp de 10 ani pentru supravieţuire în cei mai primejdioşi munţi ai României, purtând  pe urmele   batalioane întregi de armată şi de securişti. Dar au pierdut bătălia în faţa trădătorilor şi au fost, majoritatea, ucişi.

,,Am căzut rănit în muntele Avrigului”

,,Eu am rezistat în munţi până în august 1954, când într-o luptă deschisă pe Muntele Avrigului, securitatea m-a rănit grav. Un glonţ mi-a perforat plămânul drept, ficatul şi coloana vertebrală. De atunci soarta îmi era pecetluită. Am căzut rănit. Un ofiţer, care m-a descoperit, a început să mă lovească şi să mă târască pe cărările munţilor prin bolovani, răzbunându-se pentru ceea ce am făcut eu intrând în grupul din munţi. Nu am fost omorât pentru că securiştii sperau să obţină de la mine informaţii despre luptători. Am fost dus la Spital în Sibiu unde am fost operat. La nici două zile de la intervenţia chirurgicală au început anchetele. M-au chinuit foarte mult. Au folosit hipnoza la anchete, pentru a obţine ceea ce doreau. Numai credinţa în Dumnezeu şi iubirea de ţară m-au ţinut în viaţă. Cruzimile lor inimaginabile au fost biruite de idealul profund pe care îl aveam eu. În starea de hipnoză mi se impuneau stări limită, ca de pildă: Eşti la marginea unei prăpastii adânci, nu este nici un fir de iarbă de care să te ţii şi mâinile îţi sunt legate; Eşti în vârful unui copac înalt şi nu poţi coborî; Te împiedici şi îţi rupi piciorul. La toate acele comenzi, fiind hipnotizat, simţeam şi trăiam toate acele stări şi dureri care de fapt erau imaginare. Mi-au insuflat stări de iubire sau de ură profundă. M-au înebunit. Nu aveau ce scoate de la mine pentru că ei ştiau mai multe decât mine. Ceea ce mi-au făcut era ură şi răutate. Ajunsesem să mă urăsc pentru că trăiam. Îi rugam să mă omoare pentru a-mi opri chinurile”, a povestit eroul Luciei Baki. Pentru Ion Ilioi chinul a durat patru ani. În 1958 a fost judecat şi condamnat la muncă silnică pe viaţă. Pedeapsa primită de Ion Ilioi a depins şi de starea sănătăţii lui.

O iarnă în casa familiei Mureşan din Dăişoara

În iarna 1950-1951, tinerii luptători au fost găzduiţi în casa lui Vasile Mureşan din Dăişoara.  Erau ,,băieţii noştri” pentru cele patru fiice şi pentru mama lor, Domnica,   iar pentru comunişti ,,bandiţi”. Au poposit la familia Mureşan, în capul satului,  studentul Ioan Chiujdea (Profesorul), studentul Ion Gavrilă (Moşu),  studentul Victor Metea , Gheorghe Şovăială, elevul Remus Sofonea (Brâncoveanu), elevul Ion  Ilioiu şi elevul Ioan  Novac (Nelu).

• ,, Vorbeau puţin şi în şoaptă, mereu atenţi la ce se întâmplă în jur. Citeau din nişte cărţi de-ale lor şi discutau. Ascultau la un radio cu galenă sau rămâneau tăcuţi privind cum viscolul troienea pădurea ce începea din faţa casei noastre. Erau tineri de tot şi mi se păreau cei mai frumoşi tineri pe care i-am văzut. Erau credincioşi şi serioşi. De Crăciun i-am colindat, eu le-am cântat din vioară, au cântat şi ei şi ne-au învăţat colinde. A fost cea mai frumoasă vacanţă a mea, dar şi cea de pe urmă” a relatat peste ani una dintre surorile Mureşan.

După ce au fost descoperiţi, toţi membrii familiei Mureşan din Dăişoara, indiferent de vârstă, au suferit cumplit. Vasile Mureşan, stuparul şi tâmplarul satului, a fost condamnat la 15 ani de temniţă grea şi confiscarea averii. Domnica a fost arestată şi încarcerată şi ea. Cele patru fiice, Anuţa, Mărioara, Augustina şi Irina, au fost  bătute şi chinuite în achete, iar pentru a scăpa de durere şi suferinţe au părăsit satul, fiecare pe unde a putut.

Sentinţa de condamnare pentru Ioan Ilioiu

La 5 aprilie 1958,  Tribunalul Militar Cluj, aflat la Sbiu, îl judeca pe Ioan Ilioiu. A fost pronunţată  sentinţa  în Dosarul nr. 1249/1958 , procesul verbal fiind  semnat de maior de justiţie Cojocaru Dragoş, maior Folescu Constantin şi căpitan Istode Tudor. ,,Ţinând seama de cele stabilite prin expertiza medicală din care rezultă că în urma împuşcării sale în abdomen în timpul luptelor dintre bandiţi şi trupele  de securitate în muntele Avrig la data de 20.08.1954, când acesta a căzut prizonier, ce a făcut necesară spitalizarea inculpatului Ilioiu Ioan pe timp îndelungat, s-a stabilit că în prezent  acesta suferă de o boală neuro psihică pe care  experţii au stabilit-o sub diagnosticul ,,sindrom parafrenic cu delir pseudohalucinatoriu de influenţă”, boală ce a luat naştere în perioada de detenţie, iar prin expertiză se conchide  ,,Ilioiu Ioan are o responsabilitate integrală pentru faptele comise anterior deteţiei. În prezent  responsabilitatea sa atenuantă, valoarea probatorie a mărturiilor sale prezente trebuind apreciaă prin prisma acestei responsabilităţi” se arată în dosar.

•    ,,Condamnă la muncă silnică pe viaţă pentru crimă de  uneltire împotriva securităţii intere şi externe a RPR”.
•   ,,Condamnă la muncă silnică pentru crimă de acte de teroare şi constituire în bandă în scop terorst”
•    ,,Se dispune confiscarea totală a averii condamnatului. Îl obligă la plata a 1000 lei cheltuieli de judecată. Se compută arestul preventiv începând din 20 august 1954”

Ilioiu a fost hipnotizat

,,De când am căzut prizonier securitatea a adus un himnotizor, care m-a himnotizat şi de atunci am o stare morală groaznică, ca şi fizică. Simt durere, simt frică şi toate senzaţiile de groază posibile pe care le poate  avea un om. Nu-mi pot explica de ce mă atacă mereu acel himnotizor pe care  nu-l cunosc pentru că nu l-am văzut complet, mi-a arătat numai bustul” declara Ion Ilioiu în tmpul preocesului, aşa cum arată documentele din arhiva CNSAS. Medicul Stoenescu Teodor, cel care îşi asumase diagnosticul împreună cu dr. Ivan Nicolae a stabilit ,,boala a luat naştere în perioada de detenţie”. ,,Asupra cetăţeanului Ilioiu Ioan, 28 ani, deţinut în Penitenciarul Sibiu. Din datele anamnestice furnizate de pacient se desprinde  în primul rând  şi clinic prezenţa unei cicatrice paravertebrare lombare şi abdominale produsă prin armă de foc. La început au fost simptome paraplegice cu pierderea evidentă a funcţiunilor rădăcinilor coadei de cal. Este în stare de arest din anul 1954 în care timp n-a mai prezentat afecţiuni patologice. În antecedentele personale anterioare traumatismului se evidenţiază un lues tratat incomplet. Manifestările psihice au început să se evidenţieze din anul 1956 sub forma unor obsesii, că este urmărit de cineva. Între timp a fost internat în Spitalul nr. 9 Bucureşti, secţia juridică. Examinarea prezentă s-a efectuat fără a se cunoaşte dosarul medical al pacientului şi redactarea expertizei este rezultată în urma a două examinări.

Starea prezentă:

Se prezintă la examinare  cu aspectul general de politeţe şi cu o nuanţă de indiferenţă fără a lua prin aceasta un aspect patologic. Este prezent la mediul  înconjurător şi la comisia de examinare, menţinând o atiudine de abătut şi în acelaşi timp de suspiciune. Corpul în uşoară flecsiune anterioară. Mişcările membrelor cele spontane din argumentarea conversaţiei precum şi cele comandate sau necesare examinării le face lent, încetint. Trăsăturile feţei cu fruntea pliată fără a forma omega melancolicilor. În raport cu conţinutul  conversaţiei ridică sau coboară sprâncenele iar obrajii sînt uşor alungiţi şi pliaţi. Privirea, un amestec  de tristeţe şi umilinţă cu aspect de cercetare la întrebările dificile fiind în rapoirt cu manifestarea clinică. Acelaşi polimorfism şi în expresia  mimică cu o tristeţe cu indiferenţă şi imobilitate la stări emoţionale…” (document CNSAS)

 Recursul depus de Ioan Ilioiu a fost respins

Ion Ilioiu a făcut recurs la sentinţa primită, care s-a judecat în cadrul Dosarului nr. 142/1958 la Tribunalul Suprem al RPR, Colegiul Militar, la data de 26 mai 1958, când s-a emis sentinţa nr. 144. Recursul a fost respins  la cererea  reprezentantului Procuraturii militare, procurorul lt.col Tronici Alexandru. Completul de judecată a fost format din colonelul de justiţie Jurău Moise, preşedinte, judecătorii- lt.col Monai Alexandru şi Vasiliu Teodor şi consultant -lt.col Stănescu Nicolae. Ioan Ilioiu a fost reprezentat de avocatul Safirmann Michel.

 Stanciu Lucian s-a sinucis în celula de arest

În   dosarul lui Ion Ilioiu  a fost inclus şi medicul Lucian Stanciu. În aceeaşi minută se anunţa încetarea urmăririi penale pentru Stanciu Viorel Lucian din Oraşul Stalin, str. Vâlcele, nr. 11, pentru complicitate la crima de uneltire împotriva securităţii interne şi externe a RPR şi complicitate la crima de teroare şi constituire în bandă în scop terorist. Condamnarea a fost stinsă prin decesul luptătorului.  Dr. Lucian Stanciu se sinucise în camera de arest a Raionului MAI Sibiu la 14 iulie 1957.

Încarcerat la Aiud până în 1964

După sentinţă el a fost încarcerat la Aiud. Aici a suportat regimul dur din închisoare. Timp de zece ani nu a reuşit să comunice deloc cu familia. Între pereţii închisorii şi în timpul anchetelor şi-a pierdut parţial vederea. Decretul de amnistie din 1964 i-a redat şi lui Ion Ilioi libertatea. Avea 34 de ani. Întors acasă şi-a găsit părinţii bătrâni, bolnavi şi fără ajutor. Pământul le-a fost luat de CAP. Şi-a întemeiat o familie mult mai târziu, căsătorindu-se cu Iosefina Ana Grămescu, dar n-au avut copii. A fost angajat la muncile de jos, iar după 1990 s-a pensionat pentru că vederea îi era din ce în ce mai slabă. A suferit de Parkinson şi apoi vederea i-a dispărut. A trăit modest, foarte modest, dar n-a apelat la ajutorul nimănui. Soţia sa, Ana Ilioi, a fost alături de el până în ultima clipă.

• „A fost un om bun, un om extrem de puternic. Mi-a povestit prin ce a trecut şi cum mama lui nu l-a recunoscut atunci când s-a întors acasă. Avea doar 45 de kilograme, iar mama lui a spus că a înviat. Eu am o vorbă şi la toată lumea spun: că Ion al meu era atât de puternic încât putea să care un urs în spate. Acum s-a dus la Dumnezeu, la cel care l-a ajutat să supravieţuiască în acele momente de cumpănă„, spunea Ana Ilioiu, care a decedat la câteva luni după moartea soțului ei.
•  „A fost un om extraordinar, un camarad adevărat. Îl cunosc de când eram elevi la liceu, eu eram cu doi ani mai mic. A avut o voinţă de fier, a fost un model pentru noi toţi”, a spus Ioan Roşca, un alt deţinut politic, care a stat 12 ani în temniţele comuniste.   (Lucia BAKI)