La 31 august 2004, trecea în veşnicie monahul Nectarie de la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, ultimul lider al Rezistenței anticomuniste din Dobrogea. Nicolae Ciolacu a supraviețuit terorii comuniste, iar după eliberarea din închisorile și lagărele comuniste și revenirea din America s-a stabilit la Mănăstirea Brâncoveanu luând numele de Nectarie. Liderii grupurilor de rezistență anticomunistă din Dobrogea au fost împușcați, răsunător rămânând asasinatul de pe Dealul Viilor de lângă Lugoj, unde maiorul de Miliție Eugen Alimănescu și echipa Fulger au executat 16 luptători pe care i-au aruncat într-o groapă comună. Un pădurar a descoperit groapa comună în care zăceau 16 cadavre omeneşti legate între ele cu cătuşe.
Ion Gavrilă Ogoranu și Nicolae Ciolacu, la monument
,,Era duminica de 23 iulie a anului 2000. O zi toridă, aşa cum sunt zilele din preajma lui Sântilie prin Ţara Făgăraşului. Începuse comemorarea anuală a luptătorilor în rezistenţa armată făgărăşană. Ca întotdeauna, în faţă, aproape de monumentala cruce marmorată se aflau Ion Gavrilă Ogoranu, Olimpiu Borzea şi alţi luptători din celelalte regiuni ale ţării. Pe un scaun, şedea un călugăr bătrân. Înalt şi subţire, cu trupul supt de nevoinţă şi chipul aspru şi deopotrivă blajin, împodobit de barba lungă şi neverosimil de albă, cu trăsături iconice care-l făceau să pară un cuvios coborât de pe zidul vreunei biserici străvechi. Printre sutele de oameni prezenţi, se strecura, asemenea unui fior, aceeaşi şoaptă: „E Nicolae Ciolacu… ultimul comandant în viaţă al rezistenţei armate din Dobrogea. Oficial se născuse în localitatea Lojene, din Macedonia, în 1910, dar ne spunea că, în realitate, venise pe lume cu câţiva ani înainte, deoarece aromânii îşi declarau copiii autorităţilor abia când apucau să coboare în văi, cu treburi. Iar asta se întâmpla chiar şi odată la câţiva ani. Ulterior familia sa s-a mutat în muntii Rodopi, din Bulgaria, iar în 1926 au venit în România împreună cu alte 40 de familii de aromâni, stabilindu-se în Cociular – Dobrogea. Slujba de pomenire a luptătorilor făgărăşeni se încheiase şi acum vorbea, ca de fiecare dată, cu statura sa de stâncă cioplită, Ion Gavrilă. La un moment dat, eroul Făgăraşilor dă cuvântul monahului Nectarie Ciolacu, făcându-i o scurtă prezentare. Schivnicul se ridică în picioare, cu greutate, sprijinindu-se în baston, şi făcu efortul de a lua o poziţie de „drepţi” impecabilă. „Trăiască Legiunea şi Căpitanul!”, strigă cu glasul tremurat, în timp ce mâna dreaptă lovi ostăşeşte pieptul costeliv, cu un zgomot scurt şi înfundat. Înalt, zvelt, cu barba albă coborând peste sutana întunecată, rămase câteva clipe cu mâna dreaptă întinsă, iar sute de piepturi răspunseră salutului său. Peste întreaga adunare plutea o emoţie deosebită. „Gogu Puiu! Gogu Puiu!”, continuă bătrânul monah, sprijinit de braţul vânjos al lui Ion Gavrilă. Apoi începu să depene povestea lui Gogu Puiu, cel întors de peste Cortina de Fier, pentru a ridica aromânii la una dintre cele mai dure confruntări împotriva ocupaţiei comuniste. Apoi tăcu. Ion Gavrilă Ogoranu dădu tonul şi, asemenea unui freamăt ce prinse să însufleţească adunarea, se porni, sumbru, cântecul: „Plânge printre ramuri luna, / Nopţile-s pustii…” Monahul Nectarie Ciolacu tăcea. Peste nici două luni, închisese ochii pe 31 august, purtând nădejdea învierii neamului românesc“ își amintește Florin Dobrescu de la Fundația Ion Gavrilă Ogoranu.
Decretul aplicat într-o noapte
Procesul de colectivizare a început violent în martie 1949. Decretul nr. 84 prin care se expropriau proprietăţile mai mari de 50 de hectare a fost dat la 2 martie 1949 şi s-a aplicat pe loc, chiar din acea noapte. Statisticile arată că în noaptea de 2/3 martie 1949, la ora 2.00, echipe de activişti şi securişti au scos din casele lor peste 4.000 de familii din mediul rural, totalizând peste 9.250 de membri. Locuinţele, cu întregul lor inventar, inclusiv hainele de corp, au fost confiscate, iar „moşierii”, între care mulţi erau doar fermieri obişnuiţi, au fost „dislocaţi” în localităţi cât mai îndepărtate, pe care nu au mai avut dreptul să le părăsească până la începutul anilor ’60, fiind supravegheaţi de Miliţie şi obligaţi să se prezinte la controale periodice. S-au înregistrat atunci multe domicilii obligatorii.
Noaptea Rusaliilor Negre
Cea mai macabră acţiune de acest fel s-a înregistrat în noaptea de 18/19 iunie 1951, când trei judeţe din Banatul României, 12.791 de familii, 40.230 de persoane, 2.656 de vagoane de tren şi 6.211 de autocamioane au avut destinaţia câmpia stearpă a Bărăganului. Sunt coordonatele celei mai cumplite pribegii a satului românesc.Teribila noapte de Rusalii, denumită ,,Rusaliile negre” a fost trăită de românii condamnaţi la inexistenţă şi la o exterminare programată. Au fost duşi, din Banatul lor, în câmp, între mărăcini, fără apă, fără nimic, în satele fără nume din deşertul Bărăganului. N-au putut părăsi domiciliul obligatoriu decât după 15 ani. Este cazul lui Ion Piţigoi şi al soţiei lui, Elena, din Saraiu Tulcei care au ajuns la Râmnicu Sărat. Din Ţara Făgăraşului n-au avut loc deportări, doar avocatului Virgil Mateiaş, fost prefect de Făgăraş, i-a fost impus domiciliul obligatoriu la Homorod şi Rupea timp de 10 ani după eliberarea dela 31 iulie 1964 din închisoarea Aiud condusă de torţionarul Gheorghe Crăciun.
Adunările pentru colectivizarea forţată deturnate de tinerii anticomunişti
În tot acest răstimp, de la aplicarea Decretului 84, făgărăşenii s-au constituit în grupuri care s-au împotrivit colectivizării. Comuniştii organizau şedinţe în fiecare sat pentru a-i convinge pe localnici să intre în Colectiv şi să-şi predea averea de bună voie. S-au lovit de opoziţia oamenilor, astfel că aici, colectivizarea a fost mult întârziată faţă de alte zone ale ţării. Opoziţia localnicilor a fost susţinută de mulţi tineri curajoşi care deturnau şedinţele comuniştilor.
La Ileni, aşa cum relata Maria Cornea, cea care a sprijinit grupul Gavrilă, într-o adunare organizată la căminul cultural, în 1949, Toma Pirău, Porâmbu, s-a ridicat din mulţime şi i-a acuzat pe comunişti luând apărarea sătenilor. De atunci a început pentru el hăituiala. În noaptea de 18/19 decembrie 1950 Toma Pirău a fost împuşcat mortal chiar în faţa mamei lui, în şura lui Dumitru Cornea din Ileni, trădat fiind. Astfel de acţiuni de revoltă în faţa colectivizării forţate s-au înregistrat în toate satele făgărăşene.
Nicolae Ciolacu a condus Rezistența din Dobrogea
În teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră s-au format grupuri de Rezistenţă Anticomunistă. În nordul Dobrogei erau conduse de Nicolae şi Dumitru Fudulea, iar în sud de Gogu Puiu. Lor li s-au adăugat Nicolae Ciolacu, care a condus mişcarea din centrul regiunii. Rezistenţa din Dobrogea a reuşit să strângă peste 2.000 de partizani combatanţi şi susţinători locali. „Haiducii Dobrogei“, aşa cum s-au autointitulat, erau echipaţi cu armament şi primeau bani şi alimente de la oameni din comunele din care proveneau. În cele din urmă, americanii, aşteptaţi de români nu au mai venit, iar oponenţii regimului comunist au fost căutaţi şi-n gaură de şarpe, omorâţi pe loc, trimişi în coloniile de muncă ale Canalului Dunăre-Marea Neagră sau aruncaţi în temniţă. Nicolae Ciolacu a fost singurul supravieţuitor dintre capii mişcării anticomunistedin Dobrogea. În 1948 a luat drumul haiduciei alături de Gogu Puiu şi fraţii Fudulea, de care s-a despărţit înainte de Paştele din 1949. După arestările masive şi uciderea camarzailor săi, a încercat să-i organizeze pe restul partizanilor. În 1951, este prins şi dus la Bucureşti, unde a fost închis la Banca Naţională, transformată în închisoare. Apoi, a fost mutat la închisoarea Tataia din Constanţa, unde urma să ispăşească 25 de ani de muncă silnică. Dar nu a rămas aici, ci a fost transferat la alte grele închisori. A cunoscut teroarea de la Gherla şi de la Aiud. În 1964 a fost eliberat. Revederea cu soţia sa a fost emoţionantă. „Am văzut o bătrânică şi am crezut că e vreo vecină la soţia mea ca să se împrumute cu ceva, aşa cum se obişnuieşte la ţară. Nici prin gând nu-mi trecea că bătrânica aceea este soţia mea“, explica monahul Nectarie. Pentru familia lui, el era mort. În anul 1982 a plecat în SUA împreună cu soţia sa, Piha. După căderea comunismului a revenit în ţară şi s-a stabilit la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, ca monah. În fiecare an participa la Comemorarea de la Cruce alături de camarazii lui din Rezistenţa Anticomunistă. Până în 2004 când n-a mai răspuns la apelul de la Cruce. A fost înmormântat în cimitirul mănăstirii. An de an, participanţii la Comemorarea din prima duminică de după Sf. Ilie aprind o lumânare la mormântul monahului Nicolae Ciolacu.
Asasinatul condus de Alimănescu
Ion Piţigoi din Saraiu Tulcea a fost condamnat la 15 ani de închisoare pentru uneltire contra ordinei sociale şi dus la Gherla la 24 decembrie 1949, iar la 10 martie 1950 deţinutul a murit la urgenţa Spitalului din Timişoara. În zorii acelei zile de 10 martie 1950, oamenii au văzut cum mai mulţi securişti săpau de zor o groapă mare pe Dealul Viilor de lângă Lugoj, la Kilometrul 14 al şoselei ce leagă Lugojul de localitatea Traian Vuia. Mai târziu, un pădurar descoperea în acel loc groapa comună în care zăceau 16 cadavre omeneşti legate între ele cu cătuşe. Arheologul Gheorghe Petrov, expert la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICMER), atribuie executarea partizanilor unui comando de temut al Securităţii. Echipa Fulger era un pluton de execuţie condus de vestitul maior de miliţie Eugen Alimănescu, ce era secondat de maiorul de securitate Zoltan Kling, un torţionar notoriu. Pe Dealul Viilor din Lugoj, în zorii lui 10 martie 1950, au fost împuşcaţi: Marin Cenuşe, Nicolae Dobromir, Duţu Manea, Alexandru Gogu, Ioan Filip, Gheorghe Guşiţă, Constantin Lache, Dumitru Negroiu, Iordan Nicolau, Ion Piţigoi, Nicolae Roşculeţ, Stere Stercu, Gheorghe Tofan, Gheorghe Tomoşoiu, Ioan Topârceanu şi Constantin Tudoran.
- „Toţi cei 16 au fost aduşi de la Penitenciarul Timişoara, la Lugoj. Am hotărât să-i împuşcăm în două serii de câte opt. Execuţia a decurs foarte bine, însă la a doua serie a mers greu, căci pe cei opt i-au adus cu cătuşele nituite şi nu am putut să le scoatem, căci nu aveam scule. Muncind la ele, am ajuns la ora 5-6 dimineaţa şi cum începuse să se lumineze de ziuă şi circulaţia pe şosea se îndesea, am luat hotărârea de a-i băga în groapă, aşa cu cătuşe cu tot, garantându-mi Kling că va lua el măsuri ca cineva să supravegheze să nu dea cineva peste ei. Lucrul acesta a uitat să-l facă, iar nişte ţărani dăduseră peste gropi, însă s-au luat măsuri ca nimeni să nu ştie despre ce este vorba. Cadavrele au fost mutate de acolo, după ce, împreună cu oamenii mei am făcut să dispară şi cătuşele de la picioare“.
Fraţii Fudulea din Dobrogea, ucişi în 1950
În 1948, în Tulcea, Nicolae Fudulea şi fratele său, Dumitru, din Testemelu (actuala localitate Vasile Alecsandri), au reuşit să strângă în jurul lor aromânii nemulţumiţi de sistemul opresiv din mai toate localităţile învecinate Stejaru, Beidaud şi Ceamurlia de Sus, Nicolae Bălcescu şi Vasile Alecsandri. S-au dotat cu arme şi au luptat cu forţele Scurităţii. La scurt timp, au început să fie vânaţi de autorităţi. Astfel că, la începutul anilor ‘50, fraţii Fudulea se ascundeau în pădurile judeţului Tulcea. O iarnă întreagă Nicolae şi Dumitru s-au ascuns într-o groapă din pădure, cu gură de vizuină de vulpe. Tunelul până la hrubă era de doi metri. Acolo, se încălzeau cu o sobă. Coşul de fum era în coroana unui copac, pentru a nu li se descoperi ascunzătoarea. În cele din urmă li se descoperă ascunzătoarea, armata îi înconjoară, iar după mai multe ore de luptă Dumitru a fost răpus de o grenadă. A fost îngropat într-o groapă comună. Nicolae a fost ucis de Securitate, însă nimeni nu ştie cum. Pe certificatul lui de deces este trecută doar o dată: 28 martie 1952
Femeile Rezistenței au lucrat la Columbia sau Saligny
Zoe Rădulescu, fata lui Gogu Puiu, liderul rezistenţei armate anticomuniste din Dobrogea, s-a născut în beciurile Securităţii din Constanţa, la data de 16 decembrie 1949. Mama sa, Olimpia, a fost arestată pentru că nu l-a denunţat pe iubitul ei, Gogu Puiu, căruia urma să-i dăruiască un copil. Liderul anticomuniştilor din Dobrogea a fost ucis la Cobadin, judeţul Constanţa, la data de 18 iulie 1949, după o luptă scurtă şi dură, în timpul căreia Gogu Puiu a tras ultimul cartuş pe care îl avea. A doua zi, Olimpia, îmbrăcată în straie naţionale aromâne, crezând că probabil aşa va putea să treacă neobservată, a fost arestată în satul Viişoara. „Să ai grijă de copil şi dacă va fi băiat, să-l botezi Hristu, şi dacă va fi fată, s-o botezi Zoe.“ Acestea au fost ultimele cuvinte pe care Gogu Puiu i le-a spus femeii cu care voia să se căsătorească „Eu am un certificat de naştere cu însemne regale eliberat în anul 1949, în care se spune că sunt fiica Olimpiei. Într-un al doilea cetificat se spune că mă cheamă Puiu Zoe. Mama este Olimpia, iar tată nu am. Un al treilea certificat, eliberat după ce am fost adoptată de mătuşa mea, este pe numele Balamace Zoe şi spune că am doi părinţi: Ion şi Maria“ explica Zoe Rădulescu la Comemorarea de la Sâmbăta. După două săptămâni de la naştere, Olimpia şi fiica sa, Zoe, au fost transferate la închisoarea de la Mislea, unde au stat un an şi patru luni. Deţinutele erau puse la aceeaşi muncă grea ca deţinuţii, săpau, cărau cu roaba, descărcau piatră din vagoane. Pentru secţia femeilor, care cuprindea peste 600 mame, soţii, bunici, răspundea «comandanta» sergent Chivu, o fiară de femeie care nu numai că bătea ea insăşi pe bietele femei, dar aceasta şi-a însuşit toate bunurile de preţ cu care acestea au fost arestate Sunt cunoscute prin duritatea lor Erji Csenk din Cluj şi Zizi Ambruş din Dej . Din numerosul contingent de femei din elita societăţii româneşti care au lucrat la Columbia sau Saligny au făcut parte cele „ din familiile Mavrocordat, Ghica, Cancicov, Dolly Sterlopol, dna Corneliu Codreanu, dna Ion Moţa, Eugenia Mureşanu etc“. (Lucia BAKI)
