Urmașii academicianului Iosif Vulcan au înființat un muzeu memorial la Șinca Veche. Iosif Vulcan, ,,nașul literar“ al lui Mihai Eminescu

La Şinca Veche  a fost organizat Muzeul Memorial ,,Iosif Vulcan“ de către urmașii academicianului, considerat „nașul literar” al celui mai mare poet roman, Mihai Eminescu.  „Se vorbeşte foarte puţin de Iosif Vulcan în această zonă, îl cunosc foarte puţini. Nu mai vorbesc de localnici, care nu ştiu exact cine a fost şi nici măcar noi nu am ştiut foarte multe până nu ne-am aplecat asupra vieţii lui, operei lui şi totul a început când soţia mea, Genica Vulcan, a început să facă arborele genealogic, a început să adune material şi de aici a pornit totul. A ridicat bustul lui Iosif Vulcan, din faţa şcolii, şi acest muzeu la un an diferenţă”, a declarat medicul Florin Vulcan, strănepotul lui Iosif Vulcan. Muzeul este situat pe strada Gării, la  numărul 213 din Şinca și poate fi  vizitat de turişti. Cei care îi vor trece pragul vor afla lucruri extrem de interesante despre personalitatea lui Iosif Vulcan.

Muzeu în casa redacției revistei ,,Familia“

Muzeul Memorial “Iosif Vulcan” s-a deschis publicului cu o primă expoziţie în toamna anului 1964, în clădirea actuală, aceeaşi în care a funcţionat şi redacţia Revistei Familia, între anii 1897-1906, de fapt, casa în care au locuit Iosif şi Aurelia Vulcan. Spaţiul a fost cumpărat cu 20 de mii de coroane în 1896, pentru ca mai apoi, cu mult după moartea lui Iosif Vulcan (1907), Aurelia Vulcan să-l vândă, în aprilie 1918, cu 150 de mii de coroane lui Schreiber Iacob. Noul proprietar, un an şi jumătate mai tîrziu, a vândut casa cu 200 de mii de coroane, minorei Margit Moskovitz (deportată şi gazată la Auschwitz, în vara anului 1944). După război, sediul actual al muzeului a servit drept apartament de stat în care au locuit medicii Wilhelm Bársonyi, respectiv Octavian Martin. În anul 1964, aici a fost sediul Societăţii de ştiinţe filologice şi istorice, aflată sub conducerea lui Titus L. Roşu, unul dintre colaboratorii seriei a III-a a revistei Familia. În luna septembrie a anului 1965, cu ocazia centenarului Familiei şi a debutului celei de-a V-a serii a publicaţiei, expoziţia realizată în 1964 este regândită şi îmbogăţită, mai ales cu mobilier achiziţionat de la fiul fruntaşului ţărănist Aurel Lazăr, Liviu, familia acestuia achiziţionînd-o de la Aurelia Vulcan cu puţin timp înainte de moartea ei, în 1928.

Încăperile muzeului

Muzeul a cunoscut două restaurări majore, prima în anul 2000, iar a doua în urmă cu un an şi jumătate (începând cu primăvara anului 2014), oferind astăzi publicului vizitator o expoziţie de bază care cuprinde exponate amenajate în patru încăperi. Vitrinele din prima încăpere prezintă viaţa (copilăria la Holod şi Leta Mare, adolescenţa orădeană, studiile liceale şi în drept) şi opera lui Iosif Vulcan, insistînd pe „ctitoria” sa fundamentală, întemeierea şi editarea, timp de 41 de ani, a primei serii din Revista Familia. Vitrinele conţin, de asemenea, material documentar valoros privind preocupările spirituale ale acestuia, activitatea în cadrul unor fundaţii, societăţi şi asociaţii culturale, române şi maghiare, relaţiile cu poeţi, prozatori, dramaturgi şi istorici de frunte din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ipostaza de academician, precum şi cea de animator cultural neobosit. Nu lipsesc cărţile editate de Iosif Vulcan – poezie, proză, dramaturgie şi traduceri -, diplomele care atestă calitatea de membru ASTRA, al Societăţii pentru fond de teatru român, precum şi al Societăţii Kisfaludy. A fost inițiatorul înființării unui teatru românesc în Transilvania și   președintele societății care conduce această mișcare. Academia Română l-a ales membru la 1879, iar membru activ la 1891. La loc de cinste se află coligatul Familia ce conţine un exemplar (nr. 6, din 25 februarie – 9 martie 1866) în care a debutat poetul Mihai Eminescu, cu poezia De-aş avea…, precum şi o vitrină ilustrînd prezenţa poetului în paginile revistei.

•   Celelalte trei încăperi adăpostesc mobilier în stil baroc, eclectic, bidermeier, judenstil sau rococo, aparţinând soţilor Vulcan: mese, fotolii, o banchetă, birou de lucru, tablouri, oglinzi, vaze, fotografii de familie, covoare de epocă, un secretaire, o pendulă, jardinieră, ceasornic de perete, precum şi alte obiecte.
•   A cincea încăpere este utilizată la vernisarea unor expoziţii tematice, avînd caracter temporar.

Nepotul episcopului Samuil Vulcan

Iosif Vulcan s-a născut într-o veche familie greco-catolică. Tatăl său, Nicolae Vulcan, a fost nepotul de unchi al reputatului episcop-cărturar Samuil Vulcan, întemeietorul școlii de la Beiuș, care astăzi îi poartă numele. Mama sa se numea Irinyi Viktória. Studiile primare le urmează în comuna Leta-Mare, unde se mută cu familia în 1844. Din 1851urmează liceul la Gimnaziul Premonstratens. La sfatul tatălui său, se înscrie la facultatea de drept a Universității din Budapesta. Cariera de avocat nu-l satisface însă, deorece îndrăgea literatura. Primele sale încercări literare apar în publicatia Federațiunea, patronată de Alexandru Roman. În luna iunie a anului 1865, Iosif Vulcan întemeiază revista Familia, al cărei program era de a răspândi cultura românească în Transilvania. În februarie 1866, Iosif Vulcan primește la sediul redacției, de la un privatist de la Gimanziul din Cernăuți, o scrisoare însoțită de o poezie, „De-aș avea”, semnată de Mihail Eminovici. Redactorul Familiei este încântat de poezia primită, permițându-și însă o modificare, și anume, romanizarea numelui tânărului poet, transformându-l din Eminovici în Eminescu. Din acest motiv, Iosif Vulcan este considerat „nașul literar” al celui mai mare poet roman.

Studii la Budapesta

A studiat gimnaziul la Oradia Mare și dreptul la Facultatea din Buda-Pesta, luând diploma de avocat, fără însă a face practică. Colaborând la mai multe reviste și ziare, a fondat în Buda-Pesta revista literară Familia, care de atunci apare neîntrerupt și azi la Oradia-Mare. Este cea mai veche revistă literară română și a avut   colaboratori pe Cipariu, Bariț, Alecsandri, Hașdeu, Papiu, Tocilescu, Hodoș și Eminescu. A mai redactat Umoristul, apoi Gura satului, în urmă foaia poporală Șezătoarea și biografiile celebrităților române sub titlul Panteonul român. A publicat trei tomuri de Nuvele și unul intitulat De la sate; patru romane: Sclavul amorului, 3 vol.; Ranele națiunei, 2 vol.; Barbu Strâmbu în Europa, 3 vol; Fata popei¸ 2 vol; un volum de Poesii și altul intitulat Lira mea. A scris piesele poporale: Ruga de la Chiseteu, Sărăcie lucie, comediile: Alb sau roșu, Chiriașul fugit, Mireasă pentru mireasă, Soare cu ploae, Gărgăunii dragostei și tragedia Ștefan Vodă cel Tânăr,  1897.  La data de 8 septembrie 1907, marele publicist se stinge din viață și este înmormântat la cimitirul Olosig din Oradea.

  Șinca în Harta Iosefina a Transilvaniei, 1769 – 1773

Realizarea hărților a avut o motivație militară. În timpul Războiului de Șapte Ani, dus între 1756 și 1763, trupele austriece au simțit acut lipsa unor hărți precise. Ca urmare,feldmareșalul Daun i-a propus suveranei Maria Theresia, în 1764, să ordone ofițerilor din Statul Major General să cartografieze unitar toate țările componente ale Imperiului. Până la această dată, realizarea hărților era atribuțiunea proprietarilor funciari, care comandau hărți ale proprietăților lor. În data de 13 mai 1764, după ce a primit încuviițarea suveranei, Consiliul de război (Hofkriegsrat) a dat ordinele de începere a primei ridicări topografice generale. Lucrările au început în Boemia și Moravia. Ridicarea topografică iozefină, începută sub domnia Mariei Theresia, a fost terminată sub cea a lui Iosif al II-lea, împărat romano-german. Hărțile erau desenate de mână și erau făcute la scara de 1 țol vienez : 400 klafteri vienezi (ceea ce corespunde aproximativ cu scara de 1:28.800). Variațiile de altitudine erau redate prin hașuri și nu prin curbe de nivel. Având la bază aceste ridicări topografice, s-au confecționat hărți la scara de aproximativ 1:115.200. Și acest set este considerat ca fiind parte din Josephinische Landesaufnahme. În final, ridicarea topografică iozefină a avut ca rezultat peste 4000 de planșe, realizate în perioada 1764 – 1785. O parte din ele reprezintă Transilvania.  Inițial, setul de hărți a existat în numai două exemplare, unul pentru împărat și celălalt pentru conducerea militară. Ambele au fost ținute secrete. În 1807, au fost înlocuite prin ridicarea topografică realizată în timpul lui Francisc I al Austriei , denumită „Ridicarea topografică franciscană” (Franziszeische Landesaufnahme).

Grota din Dealul Pleșu de la Șinca Veche, veche din vemea romanilor

•   În perioada Impăratului Tiberius, (14-37 e.n.) s-a descoperit un centru populat pe actualul teritoriu al comunei Șinca. Pe aici trecea „Drumul Roman” care lega Râșnovul (antica Cumidava) de Dacia Superioară. Localnicii trăiau în obști satești amplasate în locuri retrase cum ar fi Prunărie sau dealul Plesu. Bolovanii de pe acest deal (cei de langă Grotă) foloseau drept „fundație” pentru casele localnicilor pentru a se apăra de invadatori sau animale salbatice.
•   Până la sfârșitul secolului al XV-lea aceasta zona a apartinut domnilor români.

La  1476 este prima mențiune documentară a localității. Pe timpul domnitorului Laiotă Basarab cel Bătrân, muntele Nemaia (Namaia) de pe teritoriul comunei Șinca, este oferit boierilor din Șinca pentru implicarea acestora în luptele interne din teritoriile de peste munți.

•  La 1508,  boierii din localitate luptă alături de Mircea Ciobanul împotriva regelui ungar.
•    La 1640, Șinca ajunge proprietatea lui Francisc Masskasi. Tot mai mulți țărani ajung iobagi. Pe atunci comunitatea avea 74 de familii.

Șinca în perioada regimentelor grănicerești

•   Între 1697-1761, când se organizează regimentele de graniță de către curtea de la Viena,   Șinca   face parte din Regimentul II de la Orlat. In schimbul militarizării țăranii din satele de granita devin oamni liberi, au dreptul la proprietate, avantaje economice, politice si culturale.
•   La 1762, la Șinca rămân doar 4 familii mari: Bârsan, Bălan, Urs și Strâmbu.
•   În perioada 1769 – 1773, Șinca Veche apare în  Harta Iosefină, fiind prima ridicare topografică.
•   La 1772, se înființează prima școală din sat la initiativa preotului și cărturarului Gheorghe Șincai (istoric, filolog și preot greco-catolic). În același an  se înființează la Ohaba o școală gimnazială în limba germană unde se formau viitorii învățători și ofițeri.
•   Secolele XVII-XVIII reprezintă pentru localitate o perioadă de prosperitate economică și demograficăa. Această perioadă este marcată și de participarea șincanilor în marile conflicte internaționale, inclusiv în războaiele napoleoniene.
•   La 1830, se construiește biserica greco-catolică cu hramul Sfinții Apostoli Petru și Pavel.

Lupta cu Moartea Neagră

•   La 1848, satul înfruntă cu greu   Moartea Neagră (ciuma), lepra și holera.
•    Revoluția de la 1848, măsură de care beneficiază și Șercăița și Perșani.
•     La 1849,   șincanii participă la revoluție la Șercaia, alături de preotul satului. Acesta este ucis în revoluție împreună cu alți 5 localnici.
•   La 1851 sunt înființate la Șercăița și Perșani două școli noi, ca efect al revoluției. O altă urmare a fost desființarea regimentelor grănicerști.
•   La 1867, perioada dualismului, sunt intemeiate școli confesionale unde predarea se face în limba română.
•   La 1908, este inaugurată calea ferată ce făcea legatura între Brașov și Făgăraș prin localitatea Șinca Veche și viaductul Podul Ilii, primul pod din beton armat, astăzi fiind cel mai vechi viaduct de cale ferată de pe teritoriul actual al României.
•   1914-1918, în Primul Război Mondial și-au dat viața un număr mare de eroi.  Șincanii se înrolează și în  Al Doilea Război Mondial.
•    La 1948,  Biserica greco-catolică Sf. Apostoli Petru si Pavel este preluată de statul român și dată în folosință BOR.

Regimul communist a semănat moarte în familia farmacistului Iacob Cornea 

•   Regimul communist, 1945 -1964, afectează proprietatea localnicilor, iar șincanii care s-au împotrivit ajung în închisori și lagăre. Marcel Cornea moare într-o confruntare cu securitatea la Părău, iar Iacob Cornea, farmacistul satului, este persecutat, bătut  și astfel se stinge din viață

După decembrie 1989, așa zisa revoluție, șincanii pleacă peste graniță pentru un trai mai bun.

•    În 1995,  este reînființată parohia greco-catolică și preot paroh este numit Gheorghe Pioaru.
•  În 1997,  Alteța Sa, Regele Mihai I al României, face prima vizită în localitatea Șinca Veche
•   În 2000, se construiește biserica greco-catolică Bunavestire (al doilea hram: Nașterea Maicii Domnului).

În 2004,  Grota din dealul Pleșu (ruine) datată în preajma secolului al XVIII-lea, este înscrisă în lista monumentelor istorie. În 2006, se înființează pe dealul Pleșu schitul Nectarie, mai sus de grotă.

•   În 2013, este descoperit cel mai înalt brad din România în pădurile Șincii, de 62.5 metri.
•    În 2015,  bustul lui Gheorghe Șincai este ridicat în fața școlii care îi poartă numele.  (Lucia BAKI)