Privesc cu o oarecare neputință lucrurile ce se petrec în jur. Totul pare a fi transformat într-o tăcere care doare. Nu am cum să nu aud peste toate acestea glasurile celor care mint, care manipulează. Restul este tăcere. O tăcere surdă care mocnește precum un jăratic acoperit cu pământ. Sunt importante însă timpul și răbdarea.
Mă gândesc la acea seară de vineri, 30 octombrie 2015. Cânta, într-o hală a fostei fabrici Pionierul din capitală, trupa Goodbye to Gravity, cu ocazia lansării unui nou album, numit „Mantras of War”. 64 de tineri au ars de vii la ,,Colectiv“ și alți 180 au fost răniți. Au fost tineri care, poate, reușeau să schimbe soarta României. Au fost lăsați să moară în focul scăpat de sub control. Neputință, nesimțire, vinovăție? Toate la un loc puse pe spatele autorităților. Acei tineri ne privesc acum de Sus, rugându-ne să nu-i uităm. Nu i-au uitat nici cei vinovați.
După 7 ani justiția a emis niște condamnări și i-au trimis după gratii pe unii, dar pe alții nici măcar nu i-a deranjat cu vreo întrebare. ,,Avem tot ce ne trebuie, totul este sub control“ spuneau în seara fatidică Arafat și ministrul Sănătății. Asta în timp ce tinerii se călcau în picioare pentru a ieși din hala cu o singură ușă de evacuare și mureau în flăcări. Da, vinovații aveau dorința să trimită în uitare dosarul, iar ei să continuie să conducă piramida puterii. Cei scăpați din infern s-au chinuit apoi pe paturile spitalelor și continuă și astăzi. Pentru familiile lor au rămas doar timpul și răbdarea.
Sunt mereu în față, în lumina reflectoarelor, de parcă țara așa se conduce. Ei nu sunt în slujba țării, ci sunt vânduți altora. Românii, o populație, acceptă statutul de sclavi medievali, tac, se supun și își îndoaie coloana uitând de capodopera lui Brâncuși care se înalță dreaptă spre cer sau de brazii cântați de marii poeți ai nației noastre. Când s-au împărțit rușinea, bunul simț, demnitatea, onoarea, ei au lipsit. Nici ,,cei 7 ani de acasă“ nu i-a prins în preajma familiei. Pentru astfel de inși cuvinte precum onoare, demnitate, respect, bun simț, rușine sunt doar niște însemnări în DEX.
Când stau de vorbă cu foștii deținuți politic, puținii care mai sunt printre noi, îmi revine speranța. Speranța spre mai bine, spre vindecarea neamului nostru. Recent l-am întâlnit pe domnul Octav Bjoza. Și-a revenit destul de bine după accidentul vascular de anul trecut, asta pentru cei ce nu știu. ,,Ce mai faceți, cum sunteți? l-am întrebat. ,,Mă doare sufletul“, mi-a răspuns sec. Era înmormântarea d-lui Augustin Răduț, președintele filialei Făgăraș a AFDPR. Acolo m-am convins că oamenii care au scris istoria nu contează pentru conducători, fie ei de la centru sau de pe plan local. Doar dacă au vreun interes material sau de altă natură.
La înmormântarea d-lui Augustin Răduț, președintele filialei AFDPR Făgăraș, n-a fost prezent niciun oficial. Erau mult mai importante afacerile locale decât un cuvânt de recunoștință pentru cei care au luptat pentru a fi ei în astfel de funcții. Îmi amintesc cât de revoltat a fost un ales local când aduceam în discuție AFDPR-ul. ,,Ce atâta foști deținuți politici“ îmi replica individul. Nu mai încape îndoială că astăzi este la fel.
Totuși mă întreb, de ce un Muzeu al Rezistenței Anticomuniste se va organiza la Sfântul Gheorghe, iar Făgărașul nu și-l dorește? Chiar dacă s-a ivit oportunitatea finanțării prin PNRR. Parcă Făgărașul are un primar al proiectelor la tot pasul, după cum se laudă. Sau respectă tabăra opusă acestei Rezistențe? Avem și o cetate unde au fost suprimate multe vieți de regimul comunist. A fost una dintre cele mai grele și sângeroase închisori în Cetatea Făgărașului. Este o tăcere care doare.
Făgărașul și ai lui edili locali se laudă cu proiecte de zeci de milioane de euro, dar urbea înoată în mizerie și delăsare. O mizerie din toate punctele de vedere: minciună, corupție, manipulare, droguri, interese, hoție. De aceea cetățenii evită primăria, la poarta acesteia lăsându-i să se înghesuie doar cei care pot să înghită la nesfârșit nimicniciile edililor duse déjà la extrem pentru un pumn de euro.
A fost împânzită urbea, mai înainte vreme, de securiști, la fiecare colț de stradă, de clădire, de alee, de magazin, peste tot. Mai mulți ochi albaștri decât de culoare închisă. Rapoarte și referate, dosare, arhive întinse pe kilometri, dacă ar fi să le desfășurăm filele. Multe au dispărut într-un foc precum cel de la Colectiv, imediat după așa zisa schimbare a regimului. Dar au și rămas dintre ele. Au rămas și localnici care sunt dispuși să vorbească despre acei autori care s-au ascuns ulterior în spatele unor posturi ce le conferă și astăzi poziții nemeritate. Fiii, nepoții le-au luat locul continuând în aceeași manieră golănească.
Făgărășenii privesc astăzi spre o mână de indivizi fără scrupule care se cred stăpânii orașului, precum erau în urmă cu veacuri grofii. Tăiau și spânzurau, la propriu. Astăzi, indivizii au metode moderne, dar practică aceleași fărădelegi. Dacă n-ar fi dările cetățenilor, unde i-am găsi pe acești nelegiuiți? Cred că în spatele turmelor de mioare sau, poate, nici măcar acolo.
Mă duc cu gândul la momentele de cumpănă din istoria noastră. Generația tânără nici măcar cu gândul nu poate să pătrundă istoria pentru că în școli aceasta nu mai este materie de studiu. Copiii învață orice altceva nicidecum faptele care ne onorează ca neam și țară. Un bătrân ajuns la 95 de ani, care a trăit pe viu anii de grea cumpănă, tace. Și-a scris memoriile pe filele unui caiet găsit în sertarul unui dulap al camerei sale simple. Le-a predat unui camarad, cam de aceeași vârstă, care să le arate altora doar numai după ce el va privi de Sus. Citind acele memorii, te înconjoară o tăcere de mormânt. Război, tranșee, morți, răniți, pământ însângerat, anchete, securitate, închisori, lagăre, Pitești, Țurcanu, Popa Țanu, Gherla…Lipsesc din caiet momentele de bucurie, zâmbetele. Nu și-au mai găsit locul între atâtea nenorociri. O astfel de viață este luată în derâdere de cei ajunși să conducă, acele nonvalori cu diplome nenumărate cumpărate la colț de școală. Câtă dreptate avea Eminescu în Scrisoarea a III-a:
„Şi acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic-rece,
Vă miraţi cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?
Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă
Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă,
Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela,
Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?
Prea v-aţi atătat arama sfâşiind această ţară,
Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,
Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,
Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi – nişte mişei!
Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;
Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.
Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici;
Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.
Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni.”(Lucia BAKI)
