Invazia rusească în Ucraina şi ultimele evenimente au făcut din România un pion important în sfera occidentală, mai ales după comportamentul românilor vis a vis de refugiaţii din ţara vecină care fug din calea războiului. Până nu demult, Ucraina considera România stat revizionist, atâta timp cât conducerea ei era obedientă Moscovei, dar vântul schimbării şi orientarea Ucrainei spre Occident a dus la încordarea relaţiilor dintre Rusia şi Ucraina, inclusiv ceea ce vedem astăzi. Dacă comunităţile româneşti din Ucraina erau supuse unor lipsuri flagrante de drepturi, acum vecinii noştri privesc cu simpatie spre România, pentru că devastarea Ucrainei de către trupele ruseşti au dus la un ajutor necondiţionat pe plan umanitar al românilor în privinţa vecinilor noştri. Să nu uităm nici faptul că fenomenul ,,Piaţa Universităţii” de la noi a influenţat atât Revoluţia portocalie de la Kiev din noiembrie 2004 cât şi revoltele anticomuniste din 5-7 aprilie 2009 de la Chişinău.
Un tratat semnat împotriva intereselor României
De dragul accederii la structurile nord-atlantice, politicienii români de la jumătatea anilor 90 au parafrazat un tratat de bună vecinătate cu Ucraina, condiţie pusă pentru aderarea la blocul N.A.T.O şi , apoi, integrarea în Uniunea Europeană. Pe data de 3 mai 1997 are loc semnarea ,,Tratatului cu privire la relaţiile de bună vecinătate şi cooperare dintre România şi Ucraina” semnat, în numele Guvernului României, de către Adrian Severin. Cotidianul ,,Românie liberă” pregăteşte terenul propagandistic publicând un interviu al lui Adrian Severin: ,,De independenţa şi suveranitatea Ucrainei depind foarte mult liniştea şi securitatea noastră naţională. Ucraina este un stat foarte tânăr, care a luptat pentru independenţa sa şi are serioase temeri legate de capacitatea ei de a supravieţui, de a se legitima şi defini ca identitate. Este un stat pe teritoriul căruia trăiesc foarte multe minorităţi, mai ales un mare număr de etnici ruşi. De aceea Ucraina este foarte prudentă în relaţiile cu vecinii. Astfel se înţelege importanţa şi dificultatea realizării Tratatului cu Ucraina” spunea Adrian Severin. Astăzi vedem modul în care Ucraina ,,are serioase temeri legate de capacitatea ei de a supravieţui”. ,,Ce caută aceste cuvinte în discursul ministrului de externe al României? se întreabă Tiberiu Tudor. Ele ar fi la locul lor, şi desigur au fost, în gândul ministrului de externe al Ucrainei. În plus, trebuie să fii complet lipsit de simţ politic, chiar de bunsimţ politic, pentru ca să justifici capitularea României în faţa Ucrainei pornind de la o asemenea afirmaţie” continuă membrul de onoare al Academiei Oamenilor de Știinţă din România. Valeriu Tabără, într-o alocuţiune de la tribuna Camerei Deputaţilor în timpul şedinţei de ratificare din 26 iunie 1997, spunea: ,,Parafarea, semnarea şi, mai ales, astăzi, încercarea de ratificare a tratatului este un atentat la demnitatea naţională şi se înscrie în zona trădării naţionale. Este posibil ca în negocierea acestui tratat să avem în vedere mereu interesele partenerului. Să creăm un stat suveran pe teritorii care au aparţinut României şi, mai ales, să contribuim la întărirea statalităţii acestuia în detrimentul României?” Tiberiu Tudor explică: ,,De fapt, Ucraina este un veritabil stat multinaţional, construit artificial şi supus, la ora actuală, unor puternice tensiuni centrifuge”. Oricum, cu un procent declarat de aproape 30% minorităţi, Ucraina are de ce să se teamă de ,,capacitatea ei de a supravieţui ca stat, de a se legitima şi defini ca identitate. Observaţia domnului Severin este pertinentă” spune Tiberiu Tudor.
Statul român a renunţat la teritorii care îi aparţineau de drept
,,Dar lucrurile sunt de o excepţională gravitate. Preşedintele României (N.R- Emil Constantinescu) şi ministrul de Externe vor semna, iar Parlamentul va ratifica un tratat cu Ucraina prin care se va renunţa de jure la nordul Bucovinei, sudul şi nordul Basarabiei, insulele de pe braţul Chilia şi Insula Șerpilor. Și aceasta pentru a întări ,,capacitatea Ucrainei de a supravieţui ca stat, pentru a o legitima şi pentru a-i defini identitatea? Cum se numeşte acest delict? Da! Ucraina este un stat foarte tânăr. Ea este tânărul lup feroce al anilor 90”. (Tiberiu Tudor, Tratatul cu Ucraina Istoria unei trădări naţionale) Acum, când S.U.A se bate cu Federaţia Rusă pe teritoriul Ucrainei, să facem nişte legături istorice prin ochiul oamenilor avizaţi. ,,Ucraina nu a avut existenţă statală decât între 1917 şi 1922 sub forma, duală, a Republicii Sovietice Ucrainene şi Republicii Democrate Ucraina şi, după destrămarea Uniunii Sovietice, sub forma actualei Republici Ucraina. La scurtă vreme după ce, în 1648, Bogdan Hmelniţki începuse lupta de emancipare a cazacilor Zaporojeni de sub stăpânirea Poloniei, teritoriu locuit de aceştia, în jurul Niprului, este înglobat Imperiului Rus sub denumirea de Ucraina (ţinut de margine) şi, până în 1917, rămâne provincie a acestuia. Statalitatea ucraineană dintre 1917 şi 1922 este una foarte precară; respectiv, ea ne apare, mai degrabă, ca o continuă încercare de cristalizare a unui stat ucrainean independent din masa amorfă a anarhiei însângerate a Revoluţiei şi Războiului Civil” (Tiberiu Tudor). La data de 17 martie 1917 se constituie un parlament la Kiev, numit Rada Centrală, care îl numeşte preşedinte pe istoricul şi luptătorul naţionalist Mihail Hruşevski, pentru ca în 23 iunie Ucraina să fie proclamată autonomă. La data de 20 noiembrie 1917 Rada constituie Adunarea Naţională pentru proclamarea independenţei. În replică, guvernul bolşevic de la Petrograd sprijină un guvern ucrainean sovietic la Harkov pe data de 27 decembrie 1917. Pe 11 ianuarie 1918, Rada de la Kiev proclamă independenţa iar la 9 februarie semnează o pace separată cu Puterile Centrale, la Brest-Litovsk. A doua zi însă, trupele bolşevice cuceresc Kievul iar Rada se refugiază la Jitomir. Trupele germane şi austriece îi alungă pe bolşevici dar vor intra în scenă naţionaliştii ucrainieni care vor prelua puterea la Kiev pe 14 noiembrie 1918 când se formează un directorat sub preşedinţia lui Vinnicenko. În acelaşi timp, este proclamată o Republică independentă a Ucrainei de Vest, cu sprijinul austriecilor dar polonezii vor ocupa Lvovul. La 2 ianuarie 1919 va fi proclamată unirea celor două republici ucrainene cu centrele la Kiev şi Lvov dar armata Roşie va ocupa, în aceeaşi zi, Kievul. Pe data de 14 martie, Guvernul Sovietic de la Harkov îşi mută sediul la Kiev. Interesantă este apariţia unui personaj Cristian Rakovski, fost membru al mişcării socialiste din România, care va fi în fruntea acestui guvern. Rakovski a fost apropiat şi colaborator al lui Lenin. După înfrângerea generalului Denikin de către armata roşie, Ucraina va cădea în mâna trupelor bolşevice. ,,Autoritatea Moscovei asupra Kievului devine din ce în ce mai apăsătoare; la 30 decembrie 1922, Ucraina Sovietică intră în componenţa U.R.S.S. Naţionalismul ucrainean este înfrânt de internaţionalismul sovietic. Sfâşiaţi de lupte fratricide, ucrainenii sunt din nou absorbiţi în Imperiul Rus. Între timp, în cea mai luminoasă unitate politică din istoria lor, românii fructifică, treaptă cu treaptă, conjunctura internaţională favorabilă, Basarabia şi Bucovina se unesc cu ţara şi scapă, pentru două decenii, din tentaculele Imperiului. În 1924, în componenţa Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene ia fiinţă, pe teritoriul din stânga Nistrului, aproximativ în zona unde astăzi se mai află aşa-zisa Republică Nistreană, Republica Sovietică Socialistă Autonomă Moldovenească, minuscul, dar esenţial, nucleu de cristalizare a viitoarei R.S.S. Moldoveneşti de după 1940 şi, deocamdată, rapel că imperialismul ruso-ucrainean nu uită Moldova: ,,Hotarul statalităţii moldoveneşti va fi râul Prut”. În 1936, R.S.S. Ucraineană, care are deja nucleul viitoarei Moldove Sovietice în componenţa sa îşi adjudecă dreptul de a controla, în particular de a sustrage autonomiei, orice parte din teritoriul prezent sau viitor al acesteia. Se aduce Constituţiei R.S.S. Ucrainene un amendament care prevede că ,,stabilirea frontierelor R.A.S.S. Moldoveneşti este de resortul exclusiv al Congresului Sovietelor din Ucraina”. R.S.S. Ucraineană este pregătită legislativ pentru pradă. În aşteptarea viitorului moment prielnic independenţei, naţionalismul ucrainean se repliază, întărindu-se economic şi militar, precum şi prin expansiune teritorială, în cadrul Uniunii. În 1991, destrămarea Uniunii Sovietice va găsi Ucraina putere nucleară, cu ieşire strategică la Marea Neagră şi cu teritoriul substanţial mărit faţă de 1922 (în dauna României, Poloniei, Cehoslovaciei şi Rusiei). Prima expansiune survine după semnarea pactului Molotov-Ribentrop. După ce, la 1 septembrie 1939, Germania invadase Polonia, la 17 septembrie, Armata Roşie pătrunde în Polonia pe toată frontiera de est. Graniţele unionale ale R.S.S. Ucrainene sunt extinse spre est până la Vistula. A doua expansiune este în dauna României şi este o urmare directă a pactului Ribentrop-Molotov. Prin agresiunea din iunie 1940 asupra României, Uniunea Sovietică ocupă Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa. Nordul Bucovinei şi sudul Basarabiei şi ţinutul Herţa sunt înglobate R.S.S. Ucrainene; restul Basarabiei, împreună cu o parte a R.A.S.S. Moldovenească (transnistreană) formează Republica Sovietică Moldovenească. Al treilea moment de expansiune a Ucrainei este după cel de-al doilea război mondial, când părţi din Cehoslovacia antebelică, ocupate în 1939 de Ungaria, sunt anexate de Uniunea Sovietică şi incluse în graniţele R.S.S. Ucrainene” (Tiberiu Tudor).
Nikita Sergheevici Hruşciov şi darul otrăvit
Născut în apropierea graniţei cu Ucraina (Kalinovka), din ţărani săraci de origine rusă după unele surse, Nikita Hruşciov şi-a urmat tatăl în regiunea Donbas, din cauza faptului că aici salariile erau mai mari, mai precis în oraşul Iuzovka, denumit Stalino în 1924, ulterior Doneţk, lucrând ca montor metalurgic sau reparator de echipamente miniere. La începutul anului 1919 a fost mobilizat în armata roşie cu funcţia de comisar politic. Ascensiunea lui Hruşciov în aparatul comunist şi apoi ca secretar general nu face obiectul materialului nostru, ne axăm pe faptul că şi-a petrecut tinereţea în Ucraina de Est, Tiberiu Tudor merge până într-acolo încât susţine că Hruşciov a fost ucrainean. A avansat în ierarhia sovietică cu ajutorul lui Lazar Kaganovici şi a susţinut epurările lui Stalin, aprobând el însuşi mii de arestări. În anul 1939 Stalin l-a trimis să guverneze Ucraina sovietică, unde a continuat epurările, deşi a rămas în istorie drept omul care a destalinizat ţara. ,,Proiectul lui Hruşciov este, ca şi proiectul titoist, impus de circumstanţe. Într-adevăr, Hruşciov, ca şi Tito, dar din motive opuse, primul respingându-l pe Stalin, în timp ce al doilea fusese respins de el, este obligat, pentru a-şi justifica virulenta sa critică, să susţină contrariul politicii staliniste. Dar, spre deosebire de proiectul iugoslav, proiectul hruşciovist se supune mai mult impulsurilor izbucnite dintr-o serie de dificultăţi sau capriciului primului-secretar decât unei gândiri serioase şi colective a ideologilor şi experţilor. În plus, el tinde mai mult să îndrepte defectele sistemului decât să-i modifice angrenajele, aşa cum au făcut autogestiunea şi descentralizarea iugoslavilor. Pentru a se impune, Hruşciov nu găseşte un alt mijloc mai bun decât acela de a participa activ la elaborarea unor măsuri care să pună capăt terorii (eliberarea mai multor milioane de prizonieri din Gulag, desfiinţarea autonomiei serviciilor de securitate şi procedeelor speciale de justiţie, toleranţa acordată dezbaterilor de idei şi denunţarea răsunătoare a crimelor staliniste)” spune Jean-Francois Soulet în lucrarea ,,Istoria comparată a statelor comuniste”. Deşi unele informaţii susţin că Hruşciov este ucrainean, dacă este să ne luăm după Tiberiu Tudor, altele că se trage din părinţi ruşi care s-au mutat în Estul Ucrainei, cert este că el a avut o legătură de suflet cu Ucraina, făcând un cadou ucrainenilor care, astăzi, s-a transformat într-un ,,dar otrăvit”. Peninsula Ucraina este legată de continent prin istmul Perekop, care înaintează în Marea Neagră şi închide Marea Azov, fiind principalul teatru de operaţiuni în ,,Războiul Crimeii”. Această peninsulă a fost protectorat roman în sec. I, stăpânită apoi de către ostrogoţi, huni, ajunge sub control bizantin între sec. VI-XII, în sec. XIII cade sub invazia mongolilor care întemeiază aici mai multe hanate tătare, amintim celebrul hanat al ,,Hoardei de aur”, devenit vasal Imperiului Otoman la sfârşitul secolului XV. În anul 1783 Rusia anexează Crimeea. Hruşciov face un cadou buclucaş, sursa conflictelor recente cu Rusia. ,,Al treilea moment de expansiune a Ucrainei este după cel de-al doilea război mondial, când părţi din Cehoslovacia antebelică, ocupate în 1939 de Ungaria, sunt anexate de Uniunea Sovietică şi incluse în graniţele R.S.S. Ucrainene. În sfârşit, în 1954, ucraineanul Nikita Sergheevici Hruşciov, în calitatea sa de prim-secretar al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, cesionează Crimeea R.S.S. Ucrainene, ca satisfacţie dată naţionalismului ucrainean la 300 de ani de la Vossoedinenie (unirea cu Rusia, decisă la 18 ianuarie 1654 de către Rada de la Pereiaslav). E normal, şi nu e rău, ca Ucraina să aibă ,,serioase temeri legate de capacitatea ei de a supravieţui, de a se legitima ca stat şi defini ca identitate”, când ea înglobează teritorii care au aparţinut României, Poloniei, Cehoslovaciei şi, deloc banal, Rusiei, când expansiunea ei teritorială este urmarea unui şir de agresiuni şi rupturi teritoriale ale Uniunii Sovietice, la care R.S.S. Ucraineană a luat parte. Nu în ultimul rând, cadoul făcut de Nikita Sergheevici R.S.S. Ucrainene, din teritoriile Rusiei istorice, Crimeea, perla Rusiei şi a Mării Negre, se dovedeşte a fi un dar otrăvit pentru Ucraina independentă” susţine Tiberiu Tudor care nu are întru totul dreptate, pentru că Federaţia Rusă a garantat suveranitatea Ucrainei când aceasta a renunţat la armamentul nuclear în favoarea Rusiei. Într-o altă ordine de idei, este adevărat că Putin s-a dovedit un mincinos notoriu, un criminal de război şi continuă tradiţia veche a diplomaţilor fără cuvânt prin Lavrov, o tradiţie împământenită din vremea ţarilor. Există o zicală: ,,Filmele se împart în trei: bune, proaste şi ruseşti”.
Atitudinea presei româneşti în timpul Tratatului
Vasile Tărâţeanu, reprezentant de marcă al românilor din nordul Bucovinei, spunea: ,,Oficialităţile de la Bucureşti, trecând spre Kiev sau spre Moscova, puteau să facă o escală şi la noi, să vadă cum trăiesc românii noştri, ce probleme avem şi apoi să semneze un tratat pe care pretind că-l vor de dragul nostru”. Aflat în vizită la Cernăuţi, Adrian Năstase, preşedinte atunci al Camerei Deputaţilor, le spunea românilor bucovineni: ,,Noi sprijinim interesele Ucrainei suverane şi, în acest cadru, vom dezvolta legăturile cu dumneavoastră; noi înţelegem şi vrem să sprijinim dorinţa de consolidare a statului ucrainean, de asemenea înţelegem că problema frontierelor acestui tânăr stat este o chestiune vitală şi că ar fi o sinucidere ca Ucraina să accepte modificarea frontierelor”. Tiberiu Tudor vorbeşte despre atitudinea presei la data respectivă: ,,La 6 mai, ,,Adevărul” publică textul integral al Tratatului. Opinia publică românească este pusă în faţa faptului împlinit. Celelalte mari cotidiane nu publică textul. De pildă, ,,România liberă” va publica extrase din tratat. ,,Principalele prevederi ale Tratatului româno-ucrainean”, de-abia la 31 mai, în cadrul legiferării tratatului- semnarea lui de către preşedinţi (2 iunie). Pagina politică din 31 mai este titrată: ,,Un tratat pentru viitorul României” şi, sub textul trunchiat al Tratatului, apare suita poziţiilor capitularde: ,,Punctele de vedere ale MAE: Tratatul nu are şi nu va avea învinşi şi învingători”; Valentin Gabrielescu, PNȚCD, vicepreşedinte al Comisiei senatoriale pentru politică externă: ,,Nu există altă soluţie”; Șerban Săndulescu, PNȚCD, vicepreşedinte al Comisiei senatoriale pentru apărare: ,,Șansele admiterii în NATO s-au mărit”; Ion Diaconescu, preşedintele Camerei Deputaţilor, preşedintele PNȚCD: ,,Noi considerăm că e bine că s-a parafat acest tratat, el urmează să fie semnat de preşedintele României şi Ucrainei, pentru că altă posibilitate nici nu există”. Și, nemaipomenit Opinia Străzii. ,,Un compromis acceptabil care era necesar”. Opinia cărei Străzi?! Revăd stupefiat această pagină a ,,României libere” printre care mulţi prieteni şi apropiaţi ai mei, oameni care atribuie şi celorlalţi onestitatea lor, au înghiţit-o. Eu însumi, la vremea respectivă, nu i-am sesizat abilitatea execuţiei: Un tratat pentru viitorul României. Toată lumea: MAE, cele două Camere, strada sunt de acord, tratatul trebuie semnat. Opozanţii acestui punct de vedere? Nu există! Acum, când coerenţa subterană a tuturor acestor lucruri îmi este evidentă, titlurile negre şi structura acestei pagini mă îngrozesc. Oamenii lui Goebbels nu ar fi putut face o pagină mai bună. Cu puţin înainte de 3 mai, data parafării Tratatului, Anton Uncu m-a chemat în redacţie. Apăruse o problemă de adeziune la ,,Declaraţia„ noastră ,,Apel” şi la ideea ,,Forumului Civic-Naţional”. Într-un oraş din judeţul Mehedinţi, profesorul C.A. Protopopescu uneşte intelectualitatea locală şi creează primul nucleu al FCRN. ,,Declaraţia de adeziune” este semnată de patruzeci de profesori, ingineri, medici, economişti, ofiţeri în rezervă şi stareţul mănăstirii Strehaia. Intelectualitate, armată, biserică. Țara reacţiona. Profesorul Protopopescu fusese prompt. Declaraţia de adeziune este datată 27 aprilie; în lipsa unei adrese a noastre, o trimisese redacţiei, unde a ajuns în jurul lui 3 mai. M-am dus în redacţie; aveam în mapă şi un articol, replică la interviul lui Adrian Severin; îl intitulasem ,,Interesele cui?” I-am întins lui Uncu, peste birou, textul. L-a citit. Înclina afirmativ din cap, cu gravitate. L-a reţinut. Îmi spunea că articolele de protest curgeau în redacţie. Peste câteva zile, când l-am sunat, mi-a spus: ,,Pagina a fost spartă. Nu mai pot publica nimic pe această temă, în afară de luările mele de poziţie. Între timp, la 8 mai, preşedintele Constantinescu îi convocase la Cotroceni pe directorii principalelor cotidiene centrale. Din acest moment presa centrală ne-a fost practic închisă”. O ,,cenzură de catifea” a planat asupra presei româneşti şi în vremea guvernării CDR şi a mandatului preşedintelui Emil Constantinescu. Tiberiu Tudor aduce, în lucrarea sa, informaţii preţioase despre presa românească de la jumătatea şi sfârşitul anilor 90. În vederea aderării la NATO, s-au făcut presiuni şi asupra presei centrale româneşti în zilele premergătoare dar şi din timpul semnării tratatului cu Ucraina. A fost bine, a fost rău? Dacă stăm bine să ne gândim, ,,compromisul românesc” ne-a lăsat, de-a lungul istoriei noastre moderne şi contemporane, ţara întreagă, Serbia s-a războit cu NATO, dar a rămas fără Kosovo, leagănul istoriei sârbeşti, locul unde s-a purtat celebra bătălie de la ,,Câmpia mierlei”, în care chiar Murad a fost asasinat. În ceea ce privesc aluziile lui Tiberiu Tudor la ,,stareţul mănăstirii Strehaia”, s-a încălcat statutul canonic al unui reprezentant al BOR, astfel neascultări au loc şi în ziua de astăzi, când ,,ierarhul jucător” nu îşi ascunde veleităţile putiniste, în ,,crizele” sale egocentrice, vedetism ce costă imens instituţia în sine. (Ştefan BOTORAN)
