Artem, Ksenia și Arsenii sunt trei copii refugiați din Ucraina, dar reprezintă sute de mii de copii care au aceeași soartă. Ei fug împreună cu mamele sau bunicile lor și se tem pentru tații, bunicii, unchii sau frații lor mai mari. Ei își doresc un singur lucru: să se întoarcă ACASĂ! Ei știu că acum nu se poate, dar măcar vor să meargă la școală. Războiul nemilos le-a luat aproape tot, le-a spulberat visele, dar mai pot zâmbi. Atâta timp cât copiii pot zâmbi mai există speranță. Au fost găzduiți în centrul de la Bărcut al Bisericii Evanghelice unde au fost bine primiți și unde au găsit liniște. Vor pleca însă în Germania, cât mai departe de iadul din țara lor.
Renate Klein: ,,Este trecut de miezul nopții când sosesc. Sunt morți de oboseală. Nu vor decât să se culce“
,,Artem este un tânăr de aproape treisprezece ani ca toți ceilalți de vârsta lui, cu planuri, speranțe, idei. Și cu ochi zâmbitori și un telefon mobil. Și pentru alți copii de treisprezece ani, viața se învârte în jurul telefoanelor mobile. Dar ei au un acoperiș deasupra capului, propriul lor pat în care să doarmă, părinți care le oferă hrană și îmbrăcăminte și posibilitatea de a merge la școală, chiar dacă școala nu se află chiar printre preferințele lor. Artem nu are aceste posibilități. El este un copil refugiat din Ucraina. Cu câteva lucruri împachetate în grabă, este pe drum. Nici el, nici mama lui nu vorbesc românește, se descurcă cu câteva cuvinte de engleză. Ei se află într-un autocar plin de refugiați în drum spre un centru de primire în care nu vor să meargă. După o odisee de telefoane și călătorii sunt în sfârșit aduși la centrul nostru de tineret, care funcționează temporar ca și cămin pentru refugiați. Este trecut de miezul nopții când sosesc. Sunt morți de oboseală. Nu vor decât să se culce. Artem se trezește a doua zi într-un sat în mijlocul neantului, la Bărcut. A nins mult în timpul nopții. Tremură în zăpada până la gleznă, dar zâmbetul din ochii lui nu a pierit. După-amiaza merge în oraș cu mama sa. Caută pantofi, dar fără succes. La pantofii lui s-a dezlipit talpa. Poartă mărimea 40. Eu la fel. Am o pereche de pantofi în raft, pe care i-am purtat doar o dată. I-i dau. Un zâmbet i se așază pe buze. Așteptăm cu Artem și mama lui cursa de la Iași. Cu acest autocar trebuie să sosească o bunică cu doi nepoți, Arsenii (15 ani) și Ksenia (11 ani), ai căror părinți sunt implicați în războiul din Ucraina. Cei cinci se refugiaseră împreună din Ucraina și pierduseră legătura în timpul călătoriei. Acum sunt din nou împreună și se simt mai puțin rătăciți într-o țară străină. Două zile mai târziu mă întâlnesc, la cină, cu Artem și cu ceilalți refugiați găzduiți în centrul nostru pentru tineret. Am adus niște prăjituri, pe care cineva le-a donat. Artem zâmbește. Mama sa și bunica Kseniei și a lui Arsenii iau în primire biletele de tren gratuite cu rezervările de loc până la Kassel, în Germania. Sunt uşuraţi şi fericiţi că vor merge în curând într-un loc în care pot sta mai mult. După masă, Artem se îmbracă pentru a merge în camera lui. În cap are o căciulă verde-neon. Vine la mine, arată spre picioarele lui și spune: „Mulțumesc, mulțumesc!” Îl îmbrățișez. Mă bucur că pantofii i se potrivesc. Nu am văzut niciodată în viața mea atât de multă recunoștință într-un chip de om. În timpul cinei, sortăm câteva dintre ajutoarele pe care le-am adus: articole de igienă personală, alimente pentru copii, scutece, jucării, cărți de colorat și creioane, caiete. Artem își alege niște caiete și un set de creioane colorate. In plus, dacă văd bine, o periuță de dinți. Și mă urmărește în timp ce mai sortez lucrurile aduse și tot spune: „Mulțumesc, mulțumesc, mulțumesc!” Ksenia și Arsenii sunt și ei fericiți de caiete, creioane și articole de igienă personală. Seara îi vizitez în camera lor. Le aduc animăluțe de pluș ca să le poarte noroc. Pentru Artem am ales peștele-curcubeu. Cred că solzii argintii ai peștelui-curcubeu se potrivesc cu zâmbetul lui. Din nou, copiii îmi aduc mii de mulțumiri. Mama lui Artem întreabă prin Google Translate de pe telefonul ei mobil, dacă la Kassel copiii vor merge la școală. Aceasta este cea mai mare preocupare a ei. Iar bunica lui Ksenia și a lui Arsenii spune doar un cuvânt: „Odesa” și își duce mâna la inimă. O înțeleg perfect, chiar fără să vorbim. Ea ar vrea să meargă acasă, dar știe că de dragul siguranței nepoților este mai bine să meargă întâi în direcția opusă. Cei cinci sunt încă în centrul nostru peste weekend. Apoi vor porni cu trenul către Kassel. Parcă îi văd deja, făcându-mi cu mâna din tren, pe Artem, Ksenia și Arsenii, ale căror vieți se limitează, sper că doar temporar, la telefoanele lor mobile. Și peștele-curcubeu își flutură solzul de argint…“ (Renate Klein)
